"În cazul meu, ruptura de România a fost un eveniment traumatic"
- Cine vă ştie măcar puţin biografia nu poate să nu observe că dezrădăcinarea, ruptura de ţară au devenit un soi de marcă tematică a tuturor filmelor dvs.
- Aşa e, dar cred că ne construim fiecare din ceea ce am trăit. Iar în cazul meu ruptura de România a fost un eveniment major, traumatic. A trebuit să mă rup de o ţară, de o cultură, de familie, de prieteni, de limbă, de un fel de a gândi, de un fel de a mă comporta...
- Şi asta, la o vârstă destul de târzie, 22 de ani, când eraţi deja format, nu mai eraţi un copil.
- Din fericire, îmi mai rămăsese un pic de supleţe, ca să mă pot adapta dincolo. Dar asta nu înseamnă că mi-a fost uşor. Când am plecat din România, la începutul anilor 80, credeam că nu am să mă mai întorc niciodată şi că nu-mi voi mai vedea niciodată, dar niciodată familia. E o smulgere extrem de violentă, pe care am trăit-o la o intensitate uriaşă, primii ani au fost extrem de grei pentru mine. Pe de o parte, sufeream din cauza acestei rupturi, pe de alta simţeam că Franţa nu mă acceptă. Mi-a fost greu să mă integrez unui fel de a gândi şi trăi, care nu era al meu. Şi mă blestemam zilnic că nu vorbesc franceza ca un francez, visam să nu mai am nicio urmă de accent. Vrând nevrând, societatea cealaltă te face să înţelegi că nu-i aparţii. Eşti un intrus acolo. Tu le ceri în genunchi să te accepte. E umilitor şi greu de suportat. Faci un efort suprauman să rezişti şi să spui: "Şi eu sunt un om, contez exact ca voi, chiar dacă am o mie de defecte". Şi printre "defectele" mele era şi faptul că nu aveam un ban. Nu aveam părinţi care să mă ajute, nu aveam nimic. La 22 de ani, prietenii mei aveau maşină, aveau apartamente, familii de sărbători, plecau în vacanţe. În timp ce eu nu plecam nicăieri, poate doar la casele de la ţară ale prietenilor mei. Mă chemau adesea la restaurant şi trebuia să mă fac că nu mi-e foame sau le spuneam că vin un pic mai târziu.
- În plus, veneaţi de sub dictatură. Înţelegeau ei oare cu adevărat prin ce treceau românii în ţară?
- Unii da, alţii nu. Problema e că virusul dictaturii trece greu. La început, eram paranoic, credeam că şi în Paris mă urmăreşte Securitatea peste tot. Înainte să intru în bloc, dădeam ocoluri, deşi nu dădusem adresa mea nimănui în ţară, le scriam părinţilor mereu fără adresă. Trăiam cu teama că mă urmăresc şi că mă vor omorî, deşi nu eram un personaj important pentru ei. De paranoia asta am scăpat doar când mi-am zis: "Bine, dacă tot am virusul dictaturii, atunci hai să-l transform în altceva, într-o armă de luptă, într-un mesaj, ca niciodată în lume să nu mai fie dictatură".
- Şi aţi făcut-o în toate filmele dvs, ba chiar aţi făcut-o, adesea, cu ironie. E umorul o formă de a îmblânzi suferinţa?
- Umorul a îndulcit viaţa oamenilor sub toate regimurile. În timpul lui Ceauşescu, ne prefăceam inocenţi, dar printre rânduri, ironizam şi glumeam. Nici în lagărele naziste umorul n-a dispărut. Era o formă de supravieţuire, o supapă de salvare, ca să nu o iei cu totul razna. Umorul îţi arată că eşti mai inteligent decât ei, îţi oferă detaşare, dar şi speranţă, te ajută să te convingi că, atâta timp cât mai poţi să râzi, viaţa merită trăită.
"E o bogăţie să fii diferit"
- Domnule Mihăileanu, ce aţi câştigat plecând la Paris şi ce s-a pierdut din ceea ce eraţi în România?
- Ce am câştigat din toate luptele astea cu mine e faptul că am ajuns să mă accept exact aşa cum sunt. Am o mai mare siguranţă de sine, care în România îmi lipsea, deşi acolo făcusem şi un pic de actorie, aveam chiar trupa mea de teatru clandestină. Însă mă simţeam inferior, ultimul din clasă, toţi mi se păreau mai inteligenţi şi mai talentaţi decât mine. Unii chiar erau, însă la mijloc era şi regimul, care privilegia o elită pe care o ţinea foarte sus, de unde îi strivea cu superioritate pe ceilalţi. Mai era şi vârsta la mijloc, când suntem tineri, suntem un pic mai proşti. Însă eu încasam direct toate lucrurile astea, chiar credeam că sunt inferior, deşi eram absolut înnebunit după meseria mea.
- Şi Franţa a făcut cumva dreptate în ce vă priveşte?
- Da, pentru că acolo nu mă aştepta nimeni, nu mă ştia nimeni şi a trebuit să dovedesc că exist pe cont propriu. Cu primul film, "A trăda", câştigasem toate festivalurile, fusesem chemat şi la Sundance, şi tot nu devenisem mai sigur pe mine. Abia la al doilea, la "Trenul vieţii", am început să simt că exist. Mi-am dat seama cât de mult le plăcea francezilor pentru că era diferit, cât de mult le plăcea românilor, pentru că era şi foarte românesc. Era acolo un tip de nebunie balcanică, slavo-latină, care i-a cucerit pe francezi. Păream un extraterestru şi le plăceam pentru că eram proaspăt. Şi atunci am încetat să mă mai biciuiesc şi am înţeles că e o bogăţie să fii diferit.
- Şi de pierdut, ce aţi pierdut ?
"Mă arunc cu mare plăcere în pasiune"
- Până la urmă, cam cât de francez aţi devenit? Aţi reuşit să împăcaţi trăirismul românilor şi spiritualitatea ebraică, cu corectitudinea politică care face valuri în Occident?
- Da, pentru că suferinţa îţi oferă la schimb şi această deschidere şi înţelegere pentru felul fiecăruia de a fi. Azi, când călătoresc, nu mă simt nicăieri prea departe. Sunt mai suplu la adaptare şi mai curios, fără să pierd ceea ce eram. Simt că a izbucnit şi mai puternic identitatea mea evreiască, căreia i s-a adăugat identitatea franceză. Dar am rămas român, am păstrat de la români partea mea sălbatică, subiectivă, o identitate puternică, balcanică şi slavă, mai mult decât latină. Suntem oameni focoşi, cu subiectivitate mare, cu sentimentalism. De asta unora nu le plac filmele mele, dar ăsta sunt eu. Consider că natura umană are nevoie de emoţie, prin asta există, prin emoţie, emoţia pentru mine nu-i o ruşine. În Occident, tendinţa merge spre obiectivitate, uneori subiectivitatea e ruşinoasă. Emoţia nu trebuie să depăşească un anumit nivel, care la ei e foarte jos. Sunt foarte pudici şi consideră că numai spiritul pur are dreptul să existe. A fi emoţionat e o slăbiciune şi o vulgaritate. Ceva din obiectivitatea asta am împrumutat şi eu. M-a ajutat şi tata, care era ziarist şi era învăţat să ia o anumită distanţă faţă de evenimente, să nu le trăiască la cald. Dar în acelaşi timp, mi-am salvat partea sentimentală. Mă arunc cu mare plăcere în pasiune. Asta e viaţa mea şi e scurtă. Dacă nu sunt pasionat acum, atunci când?
"Nu trebuie să vindecăm tot, putem merge mai departe şi cu suferinţe, tristeţi şi rupturi"
- Până acum aţi reuşit să vă feriţi de norme. Aş zice chiar că în filmele dvs. demontaţi cu mult umor toate clişeele...
- Şabloanele, cadrele, închisorile de gândire, pe mine, toate astea mă dor în fund. Şi cred că pe toţi marii artişti îi dor în fund. Arta nu e despre a propune ce s-a propus deja, ci despre a inventa. Sunt prieten bun cu Cristi Mungiu şi Corneliu Porumboiu şi ceilalţi şi mereu zic: "Nu trebuie să facem toţi filme ca ei. Trebuie să ne spunem pe noi, ceea ce suntem noi, să fim sinceri şi profunzi cu stilul nostru, să reuşim să accesăm ce suntem noi înşine". În tot ceea ce fac, eu încerc să-mi păstrez identitatea profundă, care e pasiunea. Pasiunea vieţii şi flacăra asta foarte slavă, dar şi foarte evreiască. Apoi, dacă criticii care mă critică spun că am prea multă emoţie, cum am citit şi azi-dimineaţă pe un site, care mereu mă atacă, zicând că sunt prea sentimental, zic: "Perfect, foarte bine, înseamnă că sunt tot ăla, nu m-am schimbat!".
- Cum vă scrieţi scenariile, domnule Mihăileanu? Din ce hrăniţi emoţia, din nostalgii, din doruri, din suferinţele vechi?
- Cred că ţine mult de o zonă inconştientă. Nu sunt un bucătar care are toate ingredientele pe masă şi zice: "Ok, trebuie să pun puţin piper, puţină salvie, puţină sare". Nu, eu am nevoie, în primul rând, de o poveste puternică, cu personaje puternice, dar o poveste care să aibă ceva scrântit în ea, căci ăsta sunt eu. Nu-mi place să povestesc lucrurile din punctul de vedere al tuturor, ci caut mereu un unghi care să spargă aşteptările. Îmi doresc să fac oamenii să-şi pună problema într-un mod cu totul diferit de cum s-a pus de 50 de ani încoace.
- Vine scrânteala asta de care vorbiţi, din dezrădăcinarea pe care aţi trăit-o, din faptul că sunteţi mereu între lumi, niciodată cu adevărat acasă?
- Cred că eram scrântit de mic copil. Fiindcă nu mă puteam adapta la oraş (mă băteam cu toţi colegii, le furam penarele), m-au trimis la şcoală la Vălenii de Munte, unde aveam destul spaţiu să fug pe dealuri. Scrânteala s-a accentuat mai târziu, când i-am simţit pe toţi superiori mie. Adevărul e că niciodată în viaţa asta nu am reuşit să mă integrez cu adevărat. M-am simţit mereu diferit.
- Poate arta să vindece toate aceste rupturi sufleteşti?
- Sigur că poate. 100% nu te poate vindeca, dar asta e bine, că o să mai fac film. Într-o vreme, începusem o analiză psihologică, am mers un timp, până când m-am enervat şi am zis: "Păi, dacă eu vă spun totul şi dvs. reparaţi totul, mie ce-mi mai rămâne după aia ? Nu-mi mai rămâne nimic de spus în filmele mele". Toate frământările, întrebările, nostalgiile pe care le am trec în artă. Nu trebuie să vindecăm tot, putem merge mai departe şi cu suferinţe, tristeţi şi rupturi. Important e ce facem cu ele, cum şi în ce transformăm defectele şi scrântelile noastre şi ce le dăm celorlalţi mai departe.
"Am nevoie de intensitate în viaţa mea"
- Se simte scrânteala asta şi-n iubirile pe care le trăiţi? Revine drama desprinderii pe care aţi traversat-o şi în relaţiile cu prietenii?
- Nu e vorba că revine, o trăiesc tot timpul, e ceva ce n-a plecat niciodată din mine, doar am învăţat să fiu fericit cu ea. Însă da, ea lucrează în relaţiile mele cu oamenii. Pe de-o parte, sunt prea exigent, unii nu mă înţeleg, sunt şi cam utopist şi mă costă, am excese de etică, de morală, de comportament, chiar de umor, dar cer şi accept celor din jur aceleaşi valori şi aceleaşi defecte. Caut de fapt oameni la fel de pasionali ca mine. Îi caut pe cei care-mi seamănă, la fel de scrântiţi, de focoşi, de trăirişti. Şi când nu-i găsesc, mă plictisesc repede. Am nevoie de intensitate în viaţa mea.
- Mai simţiţi vreodată dor de acasă, domnule Mihăileanu?
- Am mai multe acasă-uri. Unul e în România, la Vălenii de Munte, un acasă de libertate, de simţuri şi mirosuri, de păduri de mesteceni şi de spaţii largi. Un acasă unde mai regăsesc câteodată mirosul adevărat al ardeilor şi roşiilor şi gustul salatei de vinete. Dar am regăsit un acasă şi în sătucurile din Africa, unde m-a cuprins nostalgia văzându-i pe copii în picioarele goale pe uliţă, exact ca-n copilăria mea, când plecam de acasă dimineaţa, devreme, şi mai veneam numai la mese. Acum, pentru mine acasă înseamnă, în primul rând, copiii mei, alături de care regăsesc acest spirit de libertate, deloc specific francezilor. Au acelaşi umor ca şi mine, suntem nebuni şi ne înţelegem perfect. Unde vor fi ei, va fi acasă şi pentru mine. Deocamdată, sunt la Paris. Sunt mari, au 23 şi 26 de ani, dar tot mai călătorim câteodată împreună, uneori vin şi cu iubitele lor. Ne simţim bine şi ne bucurăm de nebunia asta numai a noastră.
Foto: GULIVER GETTY (4), MEDIAFAX (2), NICU CHERCIU (2)