RADU MIHĂILEANU - "Pentru mine, emoţia nu-i o ruşine"

În 1980, la 22 de ani, a fugit singur din Ro­mânia în Israel, iar apoi s-a stabilit de­fi­nitiv la Paris. De acolo, cu ajutorul fratelui său, şi-a scos din ţară şi ta­tăl, pe numele său adevărat Mor­dechai Buchman, care, evadat dintr-un lagăr na­zist, şi-a schim­bat numele în Ion Mi­hăileanu. Unul dintre intelec­tua­lii mereu ameninţaţi cu puş­căria, pen­tru prietenia strân­să cu Virgil Ierunca şi Monica Lo­vinescu, dar şi cu Malraux, Sartre şi Mauriac, Ion Mi­hă­ileanu e, la rândul lui, o le­gendă vie - om de litere, ga­ze­tar şi scenarist cunos­cut în Hexagon. În pa­siu­nea pentru teatru şi film, s-a dovedit însă că fiul i-a călcat pe urme. Ajuns la Paris, Radu Mihăi­leanu a absolvit Institutul de Ci­ne­ma­tografie, a lucrat ca mon­teur şi asistent şi a de­butat ca regizor. Filmele sa­le, prezente şi premiate în fes­tivaluri internaţionale, poartă marca stilistică a autorului lor: sunt nostal­gice, pasionale şi pline de umor. Regizorul Ra­du Mi­hăileanu a fost pre­zent la Cluj, la proaspăt în­che­iatul Festival de Film Tran­sil­va­nia, pentru premiera celui mai recent film al său, "Po­vestea iubirii", o ecrani­za­re după romanul omonim sem­nat de Nicole Krauss, pu­blicat şi la noi, de Editura Humanitas. Am stat de vorbă la o cafea tare, despre întâm­plă­rile care i-au marcat cel mai mult viaţa şi filmele.

"În cazul meu, ruptura de România a fost un eveniment traumatic"

- Cine vă ştie măcar puţin biografia nu poate să nu observe că dezrădăcinarea, ruptura de ţară au devenit un soi de marcă tematică a tuturor filmelor dvs.

- Aşa e, dar cred că ne construim fiecare din ceea ce am trăit. Iar în cazul meu ruptura de Ro­mânia a fost un eveniment major, traumatic. A trebuit să mă rup de o ţară, de o cul­tură, de familie, de prieteni, de limbă, de un fel de a gândi, de un fel de a mă comporta...

- Şi asta, la o vârstă destul de târ­zie, 22 de ani, când eraţi deja for­mat, nu mai eraţi un copil.

- Din fericire, îmi mai rămăsese un pic de supleţe, ca să mă pot adapta dincolo. Dar asta nu înseamnă că mi-a fost uşor. Când am plecat din Ro­mânia, la începutul anilor 80, credeam că nu am să mă mai întorc niciodată şi că nu-mi voi mai ve­dea niciodată, dar niciodată familia. E o smulgere extrem de violentă, pe care am trăit-o la o inten­si­tate uriaşă, primii ani au fost extrem de grei pentru mine. Pe de o parte, sufeream din cauza acestei rup­turi, pe de alta simţeam că Franţa nu mă ac­ceptă. Mi-a fost greu să mă integrez unui fel de a gândi şi trăi, care nu era al meu. Şi mă blestemam zilnic că nu vor­besc franceza ca un francez, visam să nu mai am nicio urmă de accent. Vrând nevrând, societatea cealaltă te face să înţelegi că nu-i aparţii. Eşti un intrus acolo. Tu le ceri în genunchi să te ac­cepte. E umilitor şi greu de suportat. Faci un efort suprauman să rezişti şi să spui: "Şi eu sunt un om, contez exact ca voi, chiar dacă am o mie de defecte". Şi printre "defectele" mele era şi faptul că nu aveam un ban. Nu aveam părinţi care să mă ajute, nu aveam nimic. La 22 de ani, prietenii mei aveau maşină, aveau apartamente, familii de sărbători, plecau în vacanţe. În timp ce eu nu plecam nicăieri, poate doar la casele de la ţară ale prietenilor mei. Mă chemau adesea la restaurant şi trebuia să mă fac că nu mi-e foame sau le spuneam că vin un pic mai târziu.

- În plus, veneaţi de sub dicta­tură. Înţelegeau ei oare cu adevărat prin ce treceau românii în ţară?

- Unii da, alţii nu. Problema e că virusul dicta­tu­rii trece greu. La început, e­ram paranoic, cre­deam că şi în Paris mă urmăreşte Secu­ri­tatea peste tot. Înainte să intru în bloc, dădeam oco­luri, deşi nu dădusem a­dre­sa mea nimănui în ţară, le scriam părinţilor mereu fără adresă. Trăiam cu teama că mă urmăresc şi că mă vor omorî, deşi nu eram un personaj impor­tant pentru ei. De paranoia asta am scăpat doar când mi-am zis: "Bine, dacă tot am virusul dictaturii, atunci hai să-l transform în altceva, într-o armă de luptă, într-un mesaj, ca niciodată în lume să nu mai fie dictatură".

- Şi aţi făcut-o în toate filmele dvs, ba chiar aţi făcut-o, adesea, cu ironie. E umorul o formă de a îmblânzi suferinţa?

- Umorul a îndulcit viaţa oamenilor sub toate regimurile. În timpul lui Ceauşescu, ne prefăceam inocenţi, dar printre rânduri, ironizam şi glumeam. Nici în lagărele naziste umorul n-a dispărut. Era o formă de supravieţuire, o supapă de salvare, ca să nu o iei cu totul razna. Umorul îţi arată că eşti mai in­teligent decât ei, îţi oferă detaşare, dar şi spe­ranţă, te ajută să te convingi că, atâta timp cât mai poţi să râzi, viaţa merită trăită.

"E o bogăţie să fii diferit"

- Domnule Mihăileanu, ce aţi câştigat ple­când la Paris şi ce s-a pierdut din ceea ce eraţi în România?

- Ce am câştigat din toate luptele astea cu mine e faptul că am ajuns să mă accept exact aşa cum sunt. Am o mai mare siguranţă de sine, care în Ro­mânia îmi lipsea, deşi acolo făcusem şi un pic de actorie, aveam chiar trupa mea de teatru clan­des­tină. Însă mă simţeam inferior, ultimul din clasă, toţi mi se păreau mai inteligenţi şi mai talen­taţi de­cât mine. Unii chiar erau, însă la mijloc era şi re­gimul, care privilegia o elită pe care o ţinea foarte sus, de unde îi strivea cu superioritate pe ceilalţi. Mai era şi vârsta la mijloc, când suntem tineri, sun­tem un pic mai proşti. Însă eu încasam direct toa­te lucrurile astea, chiar credeam că sunt infe­rior, deşi eram absolut înnebunit după meseria mea.

- Şi Franţa a făcut cumva dreptate în ce vă priveşte?

- Da, pentru că acolo nu mă aştepta nimeni, nu mă ştia nimeni şi a trebuit să dovedesc că exist pe cont propriu. Cu primul film, "A trăda", câşti­gasem toate festivalurile, fusesem chemat şi la Sundance, şi tot nu devenisem mai sigur pe mine. Abia la al doilea, la "Trenul vieţii", am început să simt că exist. Mi-am dat seama cât de mult le plăcea francezilor pentru că era diferit, cât de mult le plăcea românilor, pentru că era şi foarte româ­nesc. Era acolo un tip de nebunie balcanică, slavo-latină, care i-a cucerit pe francezi. Păream un ex­traterestru şi le plăceam pentru că eram proaspăt. Şi atunci am încetat să mă mai biciuiesc şi am înţeles că e o bogăţie să fii diferit.

- Şi de pierdut, ce aţi pierdut ?

- O anumită deschidere, care cred că, între timp, s-a pierdut şi la voi. În România, n-aveam prea multe posibilităţi. Sigur, aveam literatura, poe­zia, teatrul, dar marea noastră distracţie era prietenia. Care era adevărată. Dacă la 2 dimineaţa aveam o problemă, mergeam direct şi băteam la uşa celuilalt. Am suferit mult când am ajuns în Fran­ţa, unde după 10 seara, nu puteai suna pe nimeni, mai ales dacă respectivul trăia în cuplu. Decât să-l deranjezi, mai bine mureai tu de zece ori şi dimineaţa înviai şi sunai la o oră decentă. N-am avut de ales, m-am schimbat şi eu după ei, m-am adaptat în sensul prost al cuvântului, şi am devenit mai francez. Acum, nici alţii nu îndrăznesc să mă sune pe mine şi poate că nici eu n-aş vrea ca în fiecare noapte să-mi bată un amic la uşă. Franţa m-a făcut un pic mai egoist.

"Mă arunc cu mare plăcere în pasiune"

- Până la urmă, cam cât de francez aţi de­venit? Aţi reuşit să împăcaţi trăirismul românilor şi spiritualitatea ebraică, cu corectitudinea po­litică care face valuri în Occident?

- Da, pentru că suferinţa îţi oferă la schimb şi această deschidere şi înţelegere pentru felul fie­căruia de a fi. Azi, când călătoresc, nu mă simt ni­căieri prea departe. Sunt mai suplu la adaptare şi mai curios, fără să pierd ceea ce eram. Simt că a izbucnit şi mai puternic identitatea mea evreiască, căreia i s-a adăugat identitatea franceză. Dar am rămas român, am păstrat de la români partea mea sălba­tică, subiectivă, o identitate puternică, balca­nică şi slavă, mai mult decât latină. Suntem oa­meni focoşi, cu subiectivitate mare, cu senti­men­talism. De asta unora nu le plac filmele mele, dar ăsta sunt eu. Con­sider că natura umană are nevoie de emoţie, prin asta există, prin emoţie, emo­ţia pentru mine nu-i o ruşine. În Oc­ci­dent, tendinţa merge spre obiectivitate, uneori subiectivitatea e ruşinoasă. Emo­ţia nu trebuie să depăşească un anumit nivel, care la ei e foarte jos. Sunt foarte pudici şi consideră că numai spiritul pur are dreptul să existe. A fi emoţionat e o slăbiciune şi o vulgaritate. Ceva din obiectivitatea asta am împrumutat şi eu. M-a ajutat şi tata, care era ziarist şi era învăţat să ia o anumită distanţă faţă de evenimente, să nu le trăiască la cald. Dar în acelaşi timp, mi-am salvat partea sentimentală. Mă arunc cu mare plăcere în pasiune. Asta e viaţa mea şi e scurtă. Dacă nu sunt pasionat acum, atunci când?

"Nu trebuie să vindecăm tot, putem merge mai departe şi cu suferinţe, tristeţi şi rupturi"

- Până acum aţi reuşit să vă feriţi de norme. Aş zice chiar că în filmele dvs. demon­taţi cu mult umor toate cli­şeele...

- Şabloanele, cadrele, în­chi­sorile de gândire, pe mine, toate astea mă dor în fund. Şi cred că pe toţi marii artişti îi dor în fund. Arta nu e despre a propu­ne ce s-a propus deja, ci despre a inventa. Sunt prieten bun cu Cristi Mungiu şi Corneliu Porumboiu şi ceilalţi şi mereu zic: "Nu trebuie să facem toţi filme ca ei. Trebuie să ne spunem pe noi, ceea ce suntem noi, să fim sinceri şi profunzi cu stilul nostru, să reuşim să accesăm ce suntem noi înşine". În tot ceea ce fac, eu încerc să-mi păstrez identitatea profundă, care e pasiu­nea. Pasiunea vieţii şi fla­căra asta foarte slavă, dar şi foarte evreiască. Apoi, dacă criticii care mă cri­tică spun că am prea mul­tă emoţie, cum am citit şi azi-dimineaţă pe un site, care mereu mă atacă, zi­când că sunt prea senti­men­tal, zic: "Perfect, foarte bine, înseamnă că sunt tot ăla, nu m-am schimbat!".

- Cum vă scrieţi sce­nariile, domnule Mi­hă­i­leanu? Din ce hrăniţi emoţia, din nostalgii, din doruri, din sufe­rin­ţele vechi?

- Cred că ţine mult de o zonă inconştientă. Nu sunt un bucătar care are toate ingredientele pe masă şi zice: "Ok, tre­buie să pun puţin piper, puţină salvie, puţină sare". Nu, eu am nevoie, în primul rând, de o poveste puternică, cu personaje puternice, dar o poveste care să aibă ceva scrântit în ea, căci ăsta sunt eu. Nu-mi place să povestesc lucrurile din punctul de vedere al tuturor, ci caut me­reu un unghi care să spar­gă aşteptările. Îmi do­resc să fac oamenii să-şi pu­nă problema într-un mod cu totul diferit de cum s-a pus de 50 de ani în­coace.

- Vine scrânteala as­ta de care vorbiţi, din dez­­ră­dă­cinarea pe care aţi tră­it-o, din faptul că sun­teţi mereu între lumi, ni­ciodată cu ade­vărat aca­să?

- Cred că eram scrân­tit de mic copil. Fiindcă nu mă pu­team adapta la oraş (mă bă­team cu toţi colegii, le furam pena­rele), m-au trimis la şcoa­lă la Vălenii de Munte, unde aveam destul spaţiu să fug pe dealuri. Scrân­teala s-a accentuat mai târziu, când i-am simţit pe toţi superiori mie. Adevărul e că niciodată în viaţa asta nu am reuşit să mă integrez cu adevărat. M-am simţit mereu diferit.

- Poate arta să vindece toate aceste rupturi sufleteşti?

- Sigur că poate. 100% nu te poate vindeca, dar asta e bine, că o să mai fac film. Într-o vreme, începusem o ana­li­ză psihologică, am mers un timp, până când m-am enervat şi am zis: "Păi, dacă eu vă spun totul şi dvs. reparaţi totul, mie ce-mi mai rămâne după aia ? Nu-mi mai rămâne nimic de spus în filmele mele". Toate frământările, în­trebările, nostalgiile pe care le am trec în artă. Nu trebuie să vindecăm tot, pu­tem merge mai departe şi cu suferinţe, tristeţi şi rupturi. Important e ce facem cu ele, cum şi în ce transformăm defec­tele şi scrântelile noastre şi ce le dăm celorlalţi mai departe.

"Am nevoie de intensitate în viaţa mea"

- Se simte scrânteala asta şi-n iubirile pe care le trăiţi? Revine drama desprinderii pe care aţi traversat-o şi în relaţiile cu prietenii?

- Nu e vorba că revine, o trăiesc tot timpul, e ce­va ce n-a plecat niciodată din mine, doar am în­văţat să fiu fericit cu ea. Însă da, ea lucrează în re­laţiile mele cu oamenii. Pe de-o parte, sunt prea exi­gent, unii nu mă înţeleg, sunt şi cam utopist şi mă costă, am excese de etică, de morală, de com­por­tament, chiar de umor, dar cer şi accept celor din jur aceleaşi valori şi aceleaşi defecte. Caut de fapt oameni la fel de pasionali ca mine. Îi caut pe cei care-mi seamănă, la fel de scrântiţi, de focoşi, de trăirişti. Şi când nu-i găsesc, mă plictisesc repede. Am nevoie de intensitate în viaţa mea.

- Mai simţiţi vreodată dor de acasă, domnule Mihăileanu?

- Am mai multe acasă-uri. Unul e în România, la Vălenii de Munte, un acasă de libertate, de sim­ţuri şi mirosuri, de păduri de mesteceni şi de spaţii largi. Un acasă unde mai regăsesc câteodată mi­rosul adevărat al ardeilor şi roşiilor şi gustul salatei de vinete. Dar am regăsit un acasă şi în sătucurile din Africa, unde m-a cuprins nostalgia văzându-i pe copii în picioarele goale pe uliţă, exact ca-n co­pilăria mea, când plecam de acasă dimineaţa, de­vre­me, şi mai veneam numai la mese. Acum, pen­tru mine acasă înseamnă, în primul rând, copiii mei, alături de care regăsesc acest spirit de liber­tate, deloc specific francezilor. Au acelaşi umor ca şi mine, suntem nebuni şi ne înţelegem perfect. Unde vor fi ei, va fi acasă şi pentru mine. Deo­cam­­dată, sunt la Paris. Sunt mari, au 23 şi 26 de ani, dar tot mai călătorim câteodată împreună, une­ori vin şi cu iubitele lor. Ne simţim bine şi ne bucurăm de nebunia asta numai a noastră.

Foto: GULIVER GETTY (4), MEDIAFAX (2), NICU CHERCIU (2)