Mari lăutari - ŢAGOI: "Aşa drag mi-era de acordeon, că-l pupam noaptea prin somn"

Înregistrat în satul Clejani, de un tânăr iranian îndrăgostit de muzica lăutărească, "Bahto Delo Delo" este unul dintre cele mai bune, mai proaspete, pline de viaţă, albume apărute la noi în ultimii ani. Prota­gonistul său, Ţa­goi, un virtuoz al acordeonului, este fiul ma­relui lăutar Neacşu Culai, fondator al Tarafului Haiducilor. După ce rolul său în zbuciumata istorie a faimosului taraf s-a încheiat, Ţagoi a continuat să cânte aşa cum o făceau bunicii şi străbunicii săi, la nunţi, prin sate, dar şi în Ame­rica, la Chicago, sau în cluburi bucureştene, în care stârneşte entuziasmul tinerilor şi le arată ce înseamnă muzica lăutărească adevărată.

"Când să certa bradu' cu plopu'/ care să rămâie-n codru"

"Tata ţinea în mână un acoi, un ac d-ăla mare de cusut şi-mi zi­cea «Dacă nu-nveţi bine, uite-aşa ţi-l înfig după ure­che!». Şi, de frică, am învăţat să cânt la vioară ca el. Da' să mă bată sau altceva n-a fost cazu', nu s-a amărât cu mine, şi ştiţi de ce? Că am avut de mic ureche muzicală, prin­deam tot. Şi uite, am ajuns să cânt până la etatea as­ta, de 67 de ani". Dar Ţagoi avea şi o voce frumoasă, cânta ce auzea pe la cei bătrâni, şi de aici i s-a tras noua meserie de acor­deo­nist. Primul cân­tec pe care l-a în­văţat, n-o să-l uite în veci: "Când să certa bradu' cu plopu'/Care să rămâie-n codru". "Într-o zi, vine unu' din altă comună, de la Gâş­ti­leşti, la noi, la Clejani, să-l ia pe tata, că avea nevoie de unu' cu vioara. Şi tata mă ia şi pe mine după el. Încep ei să cânte, acordeon, ţambal, tobe - că atunci nu era cu con­tra­bas -, vioară, şi cânt şi io cu vocea. Aveam vreo 12 ani. Da' omu' ăsta, ce zice lu' tata, într-o pauză, la ma­să? «Al cui e, bre, ăsta mi­cu'?». «E băiatu' meu». «Da' frumos mai cântă! Mă, nea Culai, cum faci matale să mergi la o nun­tă, la un botez şi să bagi toţi banii în buzunar, să nu mai împarţi cu nimeni?». «Păi, angajez un acordeonist...». «Nu!». Tata nu-şi dăduse seama. «Măi, nea Culai, pune-i bre, acordeonu'-n braţe lu ăsta mic, să cânte cu acordeonu' şi cu gura». Lu' tata i-a intrat în cap vorbirea lu băiatu' ăsta şi mi-a luat acordeon. Am început, tâc-tâc, tâc-tâc, până la ora actuală. Primu' acordeon pe care mi l-a luat era unu micuţ, aşa drag mi-era de el, că dormeam cu el în braţe şi-l pupam prin somn! Vă dau cuvântu' meu de onoare! D'aia nici nu mi-a părut rău după vioară. Nu-l mai dădeam jos din braţe, toată ziua prin casă, prin curte, să învăţ să cânt. Am avut profesor un om de vreo treizeci de ani, Florică a lu' Ninel, care m-a învăţat trei piese. O horă de-a lui Marcel Budra­lă, sârba internaţională şi o geampara. Îi spăr­geam lemne, mergeam la magazin când mă trimitea, nu i-aş fi zis o dată «Nu, nea Florică nu fac asta». Şi prin foc treceam dacă-mi zicea el, numai ca să mă în­veţe să cânt la acor­deon. Şi, dac-am avut urechea formată, am învăţat".

Cântarea revoluţiei

Încă din anii '30 ai se­colului trecut, Cle­jani, satul din Delta Neajlovului, este cu­nos­cut pentru price­pe­rea lăutarilor săi, care şi-au transmis meşte­şu­gul din generaţie în ge­neraţie. Ţagoi îşi amin­teşte cu drag de co­pi­lăria sa plină de mu­zi­că, de repetiţiile aproa­pe zilnice din casa pă­rin­tească, în care se strân­geau prietenii tată­lui său. "Ne strângeam seara-n ţigănie, venea unu' cu vioara, unu' cu ţambalu', unu' cu acor­deo­nu' şi, până se făcea mâncarea, cântam. Vor­ba aia: «Ţiganu' dă foame cântă!». Noi cântam şi femeile jucau, până se lăsa noaptea". Când au în­ceput să-i fugă degetele pe clape, Ţagoi a fost luat sub aripa sa de Ion Manole, zis Şaică, zis Bo­şo­rogu', un alt muzicant celebru al Clejaniului. Ca şi tatăl său, tot viorist, Şaică avea reclamă bună-n satele şi comunele din jur, şi-l lua pe Ţagoi, cu bicicletele, la nunţi. Banii-i dădea pă­rin­ţilor, să ia mâncare, şi mai dosea câte ceva pen­tru bomboane. Ţigările au apărut ceva mai târziu. "Mă vedea tata că vin schimbat la faţă, după pauzele de la nunţi, că trăgeam repede-n piept să nu mă prindă el. Şi la o nuntă, în Clejani, am băut o ţuică, m-am îmbătat şi i-am zis. «Ce, bre, nu ştiai că fumez?». «Păi fir-ai al dracu', mai bine fumează-n faţa mea, să fumezi liniştit». După asta-i ceream lui ţigări".
Taraful satului, din care făcea parte şi Ţagoi, se întorcea numai cu premiul întâi de pe la toate concursurile din ţară. "Ion Albeşteanu, dirijoru', lucra mult cu noi şi era foarte atent la tot ce făcea tata. Într-o zi, într-o pauză de repetiţii, tata rămăsese singur pe scări la căminu' cultural şi cânta pentru el o sârbă pe care-o auzise la un bătrân. Albeşteanu l-a auzit: «Ia mai cântă odată, nea Culai!». Tata a cântat-o. «Ce-i asta?». «Asta-i sârba lu Moş Gheorghiu». Adică a lu bătrânu ăla. Peste-o oră, pac pac, a pus-o Al­beşteanu pentru toată orchestra, ziceai că-i bo­boc, n-o mai recunoşteai. Şi acum se cântă pe la festivaluri".
La sfârşitul anilor '80 a intrat în "scenă" etno­muzicologul Speranţa Rădulescu, cea care a des­chis o nouă etapă, internaţională, a istoriei mu­zicii lăutăreşti din Clejani. "Ne-a luat doamna Spe­ranţa la Bucureşti, pe mine, pe tata, pe Cacurică, pe Fluierici, Dumnezeu să-l ierte, pe Şaică şi pe unu' Petrică, fratele lu' Şaică, cu ţambalu'. La Bucureşti, frig, cum era pe vremuri, frig şi acolo unde ne înregistra pe benzi d-alea de magnetofon. Şi vine un francez. Doamna Speranţa: «Uite, a venit francezu' ăsta să vă înregistreze, vă dă şi el ceva». Ea a plecat o oră, că avea nu ştiu ce treabă, noi cântam şi ne înţe­legeam cu francezu' dând din cap. Noi, dăi, dăi, cântam, el dădea din cap, dădeam şi noi din cap. Eu mai drăcos, îl întreb: «Muzic, muzic?». El «Bon, bon, OK?». Io atunci nici OK nu ştiam ce însemnă. Vine doamna Speranţa, «E, acum, ce vreţi de la el?». Zic «doamna Speranţa, ca să nu murim şi noi, dracu', ca proştii, să ne facă şi no­uă chemare, să vedem şi noi o ţară». Ea traduce şi zice că dacă ies bine înregistrările şi au succes, ne cheamă francezu'. Şi ne-a chemat. Da' să fiu al dracu' dacă pe mine nu m-au lăsat acasă. L-au pus pe Caliu-n locu' meu. Le-a făcut poze, pa­şaport şi au plecat o săptămână. A venit tata cu săpun Fa acasă. Eram şi noi bucuroşi, cine mai avea aşa ceva acasă? După aia, şi-a rupt picioru'. Tata nu mai avea pedale la bicicletă, rămăsese doar o ţeavă d-aia, i-a alunecat pi­cio­ru' şi a căzut în cen­tru la Clejani, dacă aţi fost vreodată la Clejani. Avea şaizeci şi ceva de ani. L-au dus la Bucu­reşti să-l opereze, a venit Re­voluţia şi el au­zea tot la radio, din pat. Ce-a făcut Ceauşescu, cum a fugit cu elicopteru', tot ce ziceau ăia. Şi a compus o baladă... Şi ce să vezi, când a ajuns acasă, era ceartă la sfatu' popular în Clejani, că veniseră 5-6 jurnalişti, şi trăgeau de el ca de câine. «Hai, nea Culai, să-ţi luăm interviu». Când a ajuns să cânte balada asta-n străinătate, uite aşa dădeau ăia din picioare, ziceai c-o să se dărâme sala, nu alta".

"Olala! Olala"

Stephan Karo, cel ce avea să ducă Taraful Hai­ducilor pe marile scene ale lumii, din Tokyo, la Los Angeles, din Rio, la Sydney şi la Paris, a sosit la Clejani în iarna lui 1990, cu o maşină plină cu haine pentru copii. A locuit câteva zile în casa lui Neacşu Culai, i-a ascultat cântând şi, povesteşte Ţagoi, tot făcea ochii mari şi spunea mereu "Olala! Olala!". Avea cu el o listă şi a spus de la început pe cine vrea. Era lista cu mu­zicanţii din înregistrările francezului. "Ia, cine-i Cacuri­că? Cine-i Culai? Cine-i Sandu Marin?". "Adică eu, că ăsta-i numele meu. Când l-a auzit cântând pe băiatu' meu de 12 ani la ţambal, a fost foarte im­presionat şi l-a pus şi pe el pe listă. Zice: «Să vă pregătiţi, că în octombrie aveţi concert la Bruxelles». Hopa! În ultima duminică din octom­brie aveam nuntă-ntr-un sat lângă Clejani, m-am dus, i-am spus omului bă, frate, uite, asta, asta, asta. Ăla nu şi nu, nu-ţi dau drumu', că tu eşti vedeta, pe tine te ştie lumea. I-am pus doi acor­deonişti, i-am plătit eu, numai să mă lase să plec. Şi uite aşa am ajuns la Bruxelles. Când am ajuns în aeroportu' ăla mare, ziceai că suntem nebuni din ăia, uite-aşa ne uitam în stânga şi-n dreapta. Ceasuri, cârnării-n geamuri, fel de fel, nu ştiam unde să ne mai uităm. Ne-am dus la un restau­rant, ziceai că-i Gara de Nord, şi la WC, domne, îţi dau cuvântu' meu, puneai mămăliga jos şi mâncai de acolo, aşa curat era totu'. Când să mă spăl pe mâini, nu se vedea nici un robinet. Dau eu din mâini, nu ştiu cum, şi apare apa. Mişc mâna, se opreşte apa. I-am chemat şi pe băieţi să le arăt. Am intrat într-un magazin, vreo 10 inşi, la ieşire, îi zic lu Marinel, fi-miu, să meargă îna­inte să deschidă uşile. Face ăsta doi paşi, se deschid uşile singure. Noi am rămas aşa, toţi, pe loc, cu gurile căscate. Da' am avut succes mare pe unde am cântat. A venit şi francezu' ăla, nu-mi mai dădea drumu', mă ţinea-n braţe şi mă pupa, aşa se bucura să mă vadă."
Aventura lui Ţagoi cu Taraful Haiducilor s-a încheiat după ce şi-a rupt şi el piciorul, tot stân­gul, ca şi tatăl său. Se întorcea într-o noapte de la o nuntă din Bucureşti şi a adormit la volan. Când a vrut să revină în taraf nu l-au mai primit. "Erau invidioşi, pentru că noi eram trei, adu­ceam trei lefuri acasă, tata, eu şi băiatu. Io le spuneam să mear­gă şi ei la bacşiş, să mai cânte du­pă con­certe, pe stradă, la terase, că ies bani mulţi, ei nu mă credeau, le plăcea mai bine să fie invidioşi".

Din Clejani la Chicago

Ţagoi n-a ajuns în America cu Taraful Haidu­ci­lor, dar avea s-o facă după mulţi ani, dus de uce­nicul său iranian. Ehsan l-a auzit cântând la un concert în Bucureşti, i-a spus că-i place foarte mult şi ar vrea să meargă la el, în Clejani. "Da, vino. I-am dat adresa, uite, când ajungi în Cle­jani, întrebi de Ţagoi, că şi un copil de trei-patru ani ştie să-ţi zică. M-a plătit, l-am învăţat la acordeon, a dormit la mine, l-am omenit frumos, ce mânca copiii mei, mânca şi el. Făceam lecţii lângă sobică, era bine. Pormo, că să facem discu. L-am făcut. Zice într-o zi: «Vrei să mergi la Chicago, în America?». Cum să nu vreau? Am cântat acolo cu Nicolae Feraru, mare ţimbalist, şi cu tovarăşu' lui la orgă, un iugoslav. Ce bine m-am simţit cu ei! Ce frumos se auzea totu'! În Chicago, am fost cazat la o femeie în cartierul indian, da' nici musca nu se auzea pe străzi. Să nu vezi tu un copil că se joacă afară! Îmi făceam cafeaua dă cu seara, a doua zi dimineaţa ieşeam la poartă, mă uitam în stânga, în dreapta, nici un om. Până m-au dus în centru cu maşina, eee, altă treabă! Îmi arată o clădire d-asta mare de tot, zice că e hotelu' lu' Trup, mare miliardar, acu' cică e preşedinte, da' nu-l suferă nimeni. M-a dus Ehsan cu nevastă-sa la un restaurant la etaju' 95. Stăteam în parcare pe bordură şi mă uitam în sus, de' mă durea gâtu', nu puteam să întorc capu' să văd tot blocu', până sus. Zic «Un' să merg io, mă, acolo, că n-am nici paşaportu' la mine?». Ne-am urcat în lift, băi frate, nici două minute n-a durat şi am ajuns sus. Acolo, lume multă şi numai geamuri de jur împrejur, vedeai oraşu', da' maşinile nu se vedeau, erau prea mici, aşa de sus eram. Mă, să fiu al dracu', am fugit de la geam, am stat mai pe mijloc. Zic, să mănânc pui, să nu mănânc alte orătănii. Vine ospătăriţa, eu, să mă dau mare, zic că suntem de la România. Ea zice «Da' io de unde crezi că sunt?!»".

"Hai, fă, să fugim undeva împreună"

"Vine într-o zi unu de la Giur­giu, la noi, la Clejani, la bunici. Şi-mi povestea tata, că mă tot ţi­nea-n braţe, mă mângâia pe păr şi-i zice lu' tata. «Mă, lu' ăsta să-i ziceţi Ţagoi, să-i puneţi numele meu». Io aveam vreo doi ani şi aşa mi-a rămas numele. Păi, nu m-am întâlnit când am crescut cu el la Giurgiu? «Mă, tu eşti?»".
Ţagoi îşi aminteşte de anii copilăriei, când toată uliţa lăutarilor răsuna de muzică, de di­mi­neaţa până seara târziu. Când îl vedea în dimi­neţile de iarnă pe marele Cacurică, ce şedea peste drum de ei, cum iese la bustul gol în curte şi se freacă cu zăpadă, de ziceai după aia că şi-a dat cu ruj pe obraji. "Om bun, muncitor, corect, bătrânii ăştia au fost oameni de caracter. Cacurică avea şi servici, lucra la sonde, şi, când mergea la nunţi, mai rămânea el singur cu ţambalu' să le mai cânte la ăia de mai erau pe acolo. Venea luni seara acasă încărcat cu sarmale, prăjituri, mai lua şi-un bănuţ, îl auzeam cum vine pe uliţă cântând şi ştiam că lu' Cacu­rică i-a mers bine şi a băut şi-o ţuică." Acum, zice Ţagoi, Clejaniul nu mai e ce-a fost, prea puţini tineri vor să înveţe meseria taţilor şi preferă s-o ducă de azi pe mâine. El are şapte copii şi i-a învăţat pe toţi meserie, care-i cu acordeonul, care cu orga cu manelele, care cu ţambalul. Chiar şi una din fete a cântat cu acordeonul, dar acum trăieşte la Berlin, măritată cu unul din impresarii nemţi ai Fanfarei Ciocârlia. Ţagoi a început să facă copii de tânăr, cum s-a întors din ar­ma­tă, prin '72. "Nevasta mi-am luat-o de la o nuntă. Şai­­că, că-l cunoaşteţi, o chemase să cânte cu tobilii şi io, cum am văzut-o, tot cu ochii pe ea. Zic: «Hai, fă, să fugim undeva împreună». Ea avea vreo 15-16 ani, cu trei mai mică ca mine. «Aoleo, vrei să mă omoare tata?». Am lăsat acordeonu' acasă, şi am mers cu ea la gară, la Vadu Lat, ne-am suit în tren şi ne-am dus la Videle, unde aveam io nişte rude. Am stat acolo o săptămână ca po­rum­beii. Când ne-am întors, ce să ne mai facă tac-su? Ne-am luat. Acum, ce-o vrea Dum­ne­zeu, am doi nepoţi de la ul­timu' băiat şi aşa mă bucur de ei, de zici că io cânt nu ei. «Îţi place, tataie, cum cânt?». «Îmi place, mă băiatule, îmi place. Uite, învaţă game, să meargă uşor degetele». Le mai spun şi io ce mi-au spus ăi bătrâni, să fie atenţi la fotbal, când se joacă cu copiii, să nu-şi rupă mâna. Dacă le dă cineva un pahar cu ţuică la o nuntă, undeva, să nu bea. «Să nu bei, să arunci băutura aia», îmi zicea tata. «Păi de ce?». Păi poate-s unii in­vidioşi că cânţi cu gura, şi-ţi pun ţiganii dă oftică scrum dă ţigară sau clei din urechi şi nu mai poţi să cânţi".
Ţagoi n-a vrut să se mute, ca mulţi alţi lăutari, la Bucureşti. Venea aici la bursa lăutarilor şi la bagabonţeală, îşi făcea o noapte, două, de cap, apoi se întorcea la familie, în Clejani. Alt aer, altă viaţă. Vreme îndelungată, de după Paşti şi până-n octombrie, nu stătea o duminică acasă, mereu la cântat. Un vecin de-al lui, ţimbalist, se întreba când or să aibă şi ei timp să stea liniştiţi, la un grătar, să nu mai umble atât, şi Ţagoi i-a spus atunci că or să vină şi timpurile alea. "Ho, că o să stai acasă mult şi bine". Acum au venit. Nu se mai agită atât de tare, nu mai are nuntă în fiecare săptămână. Fiica sa din Germania îi mai aduce câ­te un grup de pensionari nemţi, care vin şi stau câ­teva nopţi acasă la ei, nevasta le găteşte, el le cân­tă, să vezi ce se bucură nemţii! Aşa cum se bucură şi tinerii din cluburile bucureştene, unde Ţagoi concertează. "Io cânt numai d-astea, tradi­ţio­na­le, ce-am cântat toată viaţa. Zice unu' «Ia, ştii să cânţi Spune, spune, moş bătrân?». Io zic: «Hai să-ncerc, ia, ştiu s-o cânt sau nu?». «Ex­traor­di­nar, domne», se miră ăla. Vine altu', mai la 60 de ani, a muncit 15 ani în California, zice: «Dom­ne, eu sunt arhitect, da' matale m-ai între­cut cu me­­seria». «Bine, domne, dacă zici matale aşa, în­seamnă că n-am trăit degeaba până acum»".

Foto: SHAUN WILLIAMS, EHSAN MASHADI