"Când să certa bradu' cu plopu'/ care să rămâie-n codru"
"Tata ținea în mână un acoi, un ac d-ăla mare de cusut și-mi zicea «Dacă nu-nveți bine, uite-așa ți-l înfig după ureche!». Și, de frică, am învățat să cânt la vioară ca el. Da' să mă bată sau altceva n-a fost cazu', nu s-a amărât cu mine, și știți de ce? Că am avut de mic ureche muzicală, prindeam tot. Și uite, am ajuns să cânt până la etatea asta, de 67 de ani". Dar Țagoi avea și o voce frumoasă, cânta ce auzea pe la cei bătrâni, și de aici i s-a tras noua meserie de acordeonist. Primul cântec pe care l-a învățat, n-o să-l uite în veci: "Când să certa bradu' cu plopu'/Care să rămâie-n codru". "Într-o zi, vine unu' din altă comună, de la Gâștilești, la noi, la Clejani, să-l ia pe tata, că avea nevoie de unu' cu vioara. Și tata mă ia și pe mine după el. Încep ei să cânte, acordeon, țambal, tobe - că atunci nu era cu contrabas -, vioară, și cânt și io cu vocea. Aveam vreo 12 ani. Da' omu' ăsta, ce zice lu' tata, într-o pauză, la masă? «Al cui e, bre, ăsta micu'?». «E băiatu' meu». «Da' frumos mai cântă! Mă, nea Culai, cum faci matale să mergi la o nuntă, la un botez și să bagi toți banii în buzunar, să nu mai împarți cu nimeni?». «Păi, angajez un acordeonist...». «Nu!». Tata nu-și dăduse seama. «Măi, nea Culai, pune-i bre, acordeonu'-n brațe lu ăsta mic, să cânte cu acordeonu' și cu gura». Lu' tata i-a intrat în cap vorbirea lu băiatu' ăsta și mi-a luat acordeon. Am început, tâc-tâc, tâc-tâc, până la ora actuală. Primu' acordeon pe care mi l-a luat era unu micuț, așa drag mi-era de el, că dormeam cu el în brațe și-l pupam prin somn! Vă dau cuvântu' meu de onoare! D'aia nici nu mi-a părut rău după vioară. Nu-l mai dădeam jos din brațe, toată ziua prin casă, prin curte, să învăț să cânt. Am avut profesor un om de vreo treizeci de ani, Florică a lu' Ninel, care m-a învățat trei piese. O horă de-a lui Marcel Budrală, sârba internațională și o geampara. Îi spărgeam lemne, mergeam la magazin când mă trimitea, nu i-aș fi zis o dată «Nu, nea Florică nu fac asta». Și prin foc treceam dacă-mi zicea el, numai ca să mă învețe să cânt la acordeon. Și, dac-am avut urechea formată, am învățat".
Cântarea revoluției
Încă din anii '30 ai secolului trecut, Clejani, satul din Delta Neajlovului, este cunoscut pentru priceperea lăutarilor săi, care și-au transmis meșteșugul din generație în generație. Țagoi își amintește cu drag de copilăria sa plină de muzică, de repetițiile aproape zilnice din casa părintească, în care se strângeau prietenii tatălui său. "Ne strângeam seara-n țigănie, venea unu' cu vioara, unu' cu țambalu', unu' cu acordeonu' și, până se făcea mâncarea, cântam. Vorba aia: «Țiganu' dă foame cântă!». Noi cântam și femeile jucau, până se lăsa noaptea". Când au început să-i fugă degetele pe clape, Țagoi a fost luat sub aripa sa de Ion Manole, zis Șaică, zis Boșorogu', un alt muzicant celebru al Clejaniului. Ca și tatăl său, tot viorist, Șaică avea reclamă bună-n satele și comunele din jur, și-l lua pe Țagoi, cu bicicletele, la nunți. Banii-i dădea părinților, să ia mâncare, și mai dosea câte ceva pentru bomboane. Țigările au apărut ceva mai târziu. "Mă vedea tata că vin schimbat la față, după pauzele de la nunți, că trăgeam repede-n piept să nu mă prindă el. Și la o nuntă, în Clejani, am băut o țuică, m-am îmbătat și i-am zis. «Ce, bre, nu știai că fumez?». «Păi fir-ai al dracu', mai bine fumează-n fața mea, să fumezi liniștit». După asta-i ceream lui țigări".
Taraful satului, din care făcea parte și Țagoi, se întorcea numai cu premiul întâi de pe la toate concursurile din țară. "Ion Albeșteanu, dirijoru', lucra mult cu noi și era foarte atent la tot ce făcea tata. Într-o zi, într-o pauză de repetiții, tata rămăsese singur pe scări la căminu' cultural și cânta pentru el o sârbă pe care-o auzise la un bătrân. Albeșteanu l-a auzit: «Ia mai cântă odată, nea Culai!». Tata a cântat-o. «Ce-i asta?». «Asta-i sârba lu Moș Gheorghiu». Adică a lu bătrânu ăla. Peste-o oră, pac pac, a pus-o Albeșteanu pentru toată orchestra, ziceai că-i boboc, n-o mai recunoșteai. Și acum se cântă pe la festivaluri".
La sfârșitul anilor '80 a intrat în "scenă" etnomuzicologul Speranța Rădulescu, cea care a deschis o nouă etapă, internațională, a istoriei muzicii lăutărești din Clejani. "Ne-a luat doamna Speranța la București, pe mine, pe tata, pe Cacurică, pe Fluierici, Dumnezeu să-l ierte, pe Șaică și pe unu' Petrică, fratele lu' Șaică, cu țambalu'. La București, frig, cum era pe vremuri, frig și acolo unde ne înregistra pe benzi d-alea de magnetofon. Și vine un francez. Doamna Speranța: «Uite, a venit francezu' ăsta să vă înregistreze, vă dă și el ceva». Ea a plecat o oră, că avea nu știu ce treabă, noi cântam și ne înțelegeam cu francezu' dând din cap. Noi, dăi, dăi, cântam, el dădea din cap, dădeam și noi din cap. Eu mai drăcos, îl întreb: «Muzic, muzic?». El «Bon, bon, OK?». Io atunci nici OK nu știam ce însemnă. Vine doamna Speranța, «E, acum, ce vreți de la el?». Zic «doamna Speranța, ca să nu murim și noi, dracu', ca proștii, să ne facă și nouă chemare, să vedem și noi o țară». Ea traduce și zice că dacă ies bine înregistrările și au succes, ne cheamă francezu'. Și ne-a chemat. Da' să fiu al dracu' dacă pe mine nu m-au lăsat acasă. L-au pus pe Caliu-n locu' meu. Le-a făcut poze, pașaport și au plecat o săptămână. A venit tata cu săpun Fa acasă. Eram și noi bucuroși, cine mai avea așa ceva acasă? După aia, și-a rupt picioru'. Tata nu mai avea pedale la bicicletă, rămăsese doar o țeavă d-aia, i-a alunecat picioru' și a căzut în centru la Clejani, dacă ați fost vreodată la Clejani. Avea șaizeci și ceva de ani. L-au dus la București să-l opereze, a venit Revoluția și el auzea tot la radio, din pat. Ce-a făcut Ceaușescu, cum a fugit cu elicopteru', tot ce ziceau ăia. Și a compus o baladă... Și ce să vezi, când a ajuns acasă, era ceartă la sfatu' popular în Clejani, că veniseră 5-6 jurnaliști, și trăgeau de el ca de câine. «Hai, nea Culai, să-ți luăm interviu». Când a ajuns să cânte balada asta-n străinătate, uite așa dădeau ăia din picioare, ziceai c-o să se dărâme sala, nu alta".
"Olala! Olala"
Stephan Karo, cel ce avea să ducă Taraful Haiducilor pe marile scene ale lumii, din Tokyo, la Los Angeles, din Rio, la Sydney și la Paris, a sosit la Clejani în iarna lui 1990, cu o mașină plină cu haine pentru copii. A locuit câteva zile în casa lui Neacșu Culai, i-a ascultat cântând și, povestește Țagoi, tot făcea ochii mari și spunea mereu "Olala! Olala!". Avea cu el o listă și a spus de la început pe cine vrea. Era lista cu muzicanții din înregistrările francezului. "Ia, cine-i Cacurică? Cine-i Culai? Cine-i Sandu Marin?". "Adică eu, că ăsta-i numele meu. Când l-a auzit cântând pe băiatu' meu de 12 ani la țambal, a fost foarte impresionat și l-a pus și pe el pe listă. Zice: «Să vă pregătiți, că în octombrie aveți concert la Bruxelles». Hopa! În ultima duminică din octombrie aveam nuntă-ntr-un sat lângă Clejani, m-am dus, i-am spus omului bă, frate, uite, asta, asta, asta. Ăla nu și nu, nu-ți dau drumu', că tu ești vedeta, pe tine te știe lumea. I-am pus doi acordeoniști, i-am plătit eu, numai să mă lase să plec. Și uite așa am ajuns la Bruxelles. Când am ajuns în aeroportu' ăla mare, ziceai că suntem nebuni din ăia, uite-așa ne uitam în stânga și-n dreapta. Ceasuri, cârnării-n geamuri, fel de fel, nu știam unde să ne mai uităm. Ne-am dus la un restaurant, ziceai că-i Gara de Nord, și la WC, domne, îți dau cuvântu' meu, puneai mămăliga jos și mâncai de acolo, așa curat era totu'. Când să mă spăl pe mâini, nu se vedea nici un robinet. Dau eu din mâini, nu știu cum, și apare apa. Mișc mâna, se oprește apa. I-am chemat și pe băieți să le arăt. Am intrat într-un magazin, vreo 10 inși, la ieșire, îi zic lu Marinel, fi-miu, să meargă înainte să deschidă ușile. Face ăsta doi pași, se deschid ușile singure. Noi am rămas așa, toți, pe loc, cu gurile căscate. Da' am avut succes mare pe unde am cântat. A venit și francezu' ăla, nu-mi mai dădea drumu', mă ținea-n brațe și mă pupa, așa se bucura să mă vadă."
Aventura lui Țagoi cu Taraful Haiducilor s-a încheiat după ce și-a rupt și el piciorul, tot stângul, ca și tatăl său. Se întorcea într-o noapte de la o nuntă din București și a adormit la volan. Când a vrut să revină în taraf nu l-au mai primit. "Erau invidioși, pentru că noi eram trei, aduceam trei lefuri acasă, tata, eu și băiatu. Io le spuneam să meargă și ei la bacșiș, să mai cânte după concerte, pe stradă, la terase, că ies bani mulți, ei nu mă credeau, le plăcea mai bine să fie invidioși".
Din Clejani la Chicago
Țagoi n-a ajuns în America cu Taraful Haiducilor, dar avea s-o facă după mulți ani, dus de ucenicul său iranian. Ehsan l-a auzit cântând la un concert în București, i-a spus că-i place foarte mult și ar vrea să meargă la el, în Clejani. "Da, vino. I-am dat adresa, uite, când ajungi în Clejani, întrebi de Țagoi, că și un copil de trei-patru ani știe să-ți zică. M-a plătit, l-am învățat la acordeon, a dormit la mine, l-am omenit frumos, ce mânca copiii mei, mânca și el. Făceam lecții lângă sobică, era bine. Pormo, că să facem discu. L-am făcut. Zice într-o zi: «Vrei să mergi la Chicago, în America?». Cum să nu vreau? Am cântat acolo cu Nicolae Feraru, mare țimbalist, și cu tovarășu' lui la orgă, un iugoslav. Ce bine m-am simțit cu ei! Ce frumos se auzea totu'! În Chicago, am fost cazat la o femeie în cartierul indian, da' nici musca nu se auzea pe străzi. Să nu vezi tu un copil că se joacă afară! Îmi făceam cafeaua dă cu seara, a doua zi dimineața ieșeam la poartă, mă uitam în stânga, în dreapta, nici un om. Până m-au dus în centru cu mașina, eee, altă treabă! Îmi arată o clădire d-asta mare de tot, zice că e hotelu' lu' Trup, mare miliardar, acu' cică e președinte, da' nu-l suferă nimeni. M-a dus Ehsan cu nevastă-sa la un restaurant la etaju' 95. Stăteam în parcare pe bordură și mă uitam în sus, de' mă durea gâtu', nu puteam să întorc capu' să văd tot blocu', până sus. Zic «Un' să merg io, mă, acolo, că n-am nici pașaportu' la mine?». Ne-am urcat în lift, băi frate, nici două minute n-a durat și am ajuns sus. Acolo, lume multă și numai geamuri de jur împrejur, vedeai orașu', da' mașinile nu se vedeau, erau prea mici, așa de sus eram. Mă, să fiu al dracu', am fugit de la geam, am stat mai pe mijloc. Zic, să mănânc pui, să nu mănânc alte orătănii. Vine ospătărița, eu, să mă dau mare, zic că suntem de la România. Ea zice «Da' io de unde crezi că sunt?!»".
"Hai, fă, să fugim undeva împreună"
"Vine într-o zi unu de la Giurgiu, la noi, la Clejani, la bunici. Și-mi povestea tata, că mă tot ținea-n brațe, mă mângâia pe păr și-i zice lu' tata. «Mă, lu' ăsta să-i ziceți Țagoi, să-i puneți numele meu». Io aveam vreo doi ani și așa mi-a rămas numele. Păi, nu m-am întâlnit când am crescut cu el la Giurgiu? «Mă, tu ești?»".
Țagoi își amintește de anii copilăriei, când toată ulița lăutarilor răsuna de muzică, de dimineața până seara târziu. Când îl vedea în diminețile de iarnă pe marele Cacurică, ce ședea peste drum de ei, cum iese la bustul gol în curte și se freacă cu zăpadă, de ziceai după aia că și-a dat cu ruj pe obraji. "Om bun, muncitor, corect, bătrânii ăștia au fost oameni de caracter. Cacurică avea și servici, lucra la sonde, și, când mergea la nunți, mai rămânea el singur cu țambalu' să le mai cânte la ăia de mai erau pe acolo. Venea luni seara acasă încărcat cu sarmale, prăjituri, mai lua și-un bănuț, îl auzeam cum vine pe uliță cântând și știam că lu' Cacurică i-a mers bine și a băut și-o țuică." Acum, zice Țagoi, Clejaniul nu mai e ce-a fost, prea puțini tineri vor să învețe meseria taților și preferă s-o ducă de azi pe mâine. El are șapte copii și i-a învățat pe toți meserie, care-i cu acordeonul, care cu orga cu manelele, care cu țambalul. Chiar și una din fete a cântat cu acordeonul, dar acum trăiește la Berlin, măritată cu unul din impresarii nemți ai Fanfarei Ciocârlia. Țagoi a început să facă copii de tânăr, cum s-a întors din armată, prin '72. "Nevasta mi-am luat-o de la o nuntă. Șaică, că-l cunoașteți, o chemase să cânte cu tobilii și io, cum am văzut-o, tot cu ochii pe ea. Zic: «Hai, fă, să fugim undeva împreună». Ea avea vreo 15-16 ani, cu trei mai mică ca mine. «Aoleo, vrei să mă omoare tata?». Am lăsat acordeonu' acasă, și am mers cu ea la gară, la Vadu Lat, ne-am suit în tren și ne-am dus la Videle, unde aveam io niște rude. Am stat acolo o săptămână ca porumbeii. Când ne-am întors, ce să ne mai facă tac-su? Ne-am luat. Acum, ce-o vrea Dumnezeu, am doi nepoți de la ultimu' băiat și așa mă bucur de ei, de zici că io cânt nu ei. «Îți place, tataie, cum cânt?». «Îmi place, mă băiatule, îmi place. Uite, învață game, să meargă ușor degetele». Le mai spun și io ce mi-au spus ăi bătrâni, să fie atenți la fotbal, când se joacă cu copiii, să nu-și rupă mâna. Dacă le dă cineva un pahar cu țuică la o nuntă, undeva, să nu bea. «Să nu bei, să arunci băutura aia», îmi zicea tata. «Păi de ce?». Păi poate-s unii invidioși că cânți cu gura, și-ți pun țiganii dă oftică scrum dă țigară sau clei din urechi și nu mai poți să cânți".
Țagoi n-a vrut să se mute, ca mulți alți lăutari, la București. Venea aici la bursa lăutarilor și la bagabonțeală, își făcea o noapte, două, de cap, apoi se întorcea la familie, în Clejani. Alt aer, altă viață. Vreme îndelungată, de după Paști și până-n octombrie, nu stătea o duminică acasă, mereu la cântat. Un vecin de-al lui, țimbalist, se întreba când or să aibă și ei timp să stea liniștiți, la un grătar, să nu mai umble atât, și Țagoi i-a spus atunci că or să vină și timpurile alea. "Ho, că o să stai acasă mult și bine". Acum au venit. Nu se mai agită atât de tare, nu mai are nuntă în fiecare săptămână. Fiica sa din Germania îi mai aduce câte un grup de pensionari nemți, care vin și stau câteva nopți acasă la ei, nevasta le gătește, el le cântă, să vezi ce se bucură nemții! Așa cum se bucură și tinerii din cluburile bucureștene, unde Țagoi concertează. "Io cânt numai d-astea, tradiționale, ce-am cântat toată viața. Zice unu' «Ia, știi să cânți Spune, spune, moș bătrân?». Io zic: «Hai să-ncerc, ia, știu s-o cânt sau nu?». «Extraordinar, domne», se miră ăla. Vine altu', mai la 60 de ani, a muncit 15 ani în California, zice: «Domne, eu sunt arhitect, da' matale m-ai întrecut cu meseria». «Bine, domne, dacă zici matale așa, înseamnă că n-am trăit degeaba până acum»".
Foto: SHAUN WILLIAMS, EHSAN MASHADI