RADU MIHĂILEANU - "Pentru mine, emoția nu-i o rușine"

În 1980, la 22 de ani, a fugit singur din Ro­mânia în Israel, iar apoi s-a stabilit de­fi­nitiv la Paris. De acolo, cu ajutorul fratelui său, și-a scos din țară și ta­tăl, pe numele său adevărat Mor­dechai Buchman, care, evadat dintr-un lagăr na­zist, și-a schim­bat numele în Ion Mi­hăileanu. Unul dintre intelec­tua­lii mereu amenințați cu puș­căria, pen­tru prietenia strân­să cu Virgil Ierunca și Monica Lo­vinescu, dar și cu Malraux, Sartre și Mauriac, Ion Mi­hă­ileanu e, la rândul lui, o le­gendă vie - om de litere, ga­ze­tar și scenarist cunos­cut în Hexagon. În pa­siu­nea pentru teatru și film, s-a dovedit însă că fiul i-a călcat pe urme. Ajuns la Paris, Radu Mihăi­leanu a absolvit Institutul de Ci­ne­ma­tografie, a lucrat ca mon­teur și asistent și a de­butat ca regizor. Filmele sa­le, prezente și premiate în fes­tivaluri internaționale, poartă marca stilistică a autorului lor: sunt nostal­gice, pasionale și pline de umor. Regizorul Ra­du Mi­hăileanu a fost pre­zent la Cluj, la proaspăt în­che­iatul Festival de Film Tran­sil­va­nia, pentru premiera celui mai recent film al său, "Po­vestea iubirii", o ecrani­za­re după romanul omonim sem­nat de Nicole Krauss, pu­blicat și la noi, de Editura Humanitas. Am stat de vorbă la o cafea tare, despre întâm­plă­rile care i-au marcat cel mai mult viața și filmele.

"În cazul meu, ruptura de România a fost un eveniment traumatic"

- Cine vă știe măcar puțin biografia nu poate să nu observe că dezrădăcinarea, ruptura de țară au devenit un soi de marcă tematică a tuturor filmelor dvs.

- Așa e, dar cred că ne construim fiecare din ceea ce am trăit. Iar în cazul meu ruptura de Ro­mânia a fost un eveniment major, traumatic. A trebuit să mă rup de o țară, de o cul­tură, de familie, de prieteni, de limbă, de un fel de a gândi, de un fel de a mă comporta...

- Și asta, la o vârstă destul de târ­zie, 22 de ani, când erați deja for­mat, nu mai erați un copil.

- Din fericire, îmi mai rămăsese un pic de suplețe, ca să mă pot adapta dincolo. Dar asta nu înseamnă că mi-a fost ușor. Când am plecat din Ro­mânia, la începutul anilor 80, credeam că nu am să mă mai întorc niciodată și că nu-mi voi mai ve­dea niciodată, dar niciodată familia. E o smulgere extrem de violentă, pe care am trăit-o la o inten­si­tate uriașă, primii ani au fost extrem de grei pentru mine. Pe de o parte, sufeream din cauza acestei rup­turi, pe de alta simțeam că Franța nu mă ac­ceptă. Mi-a fost greu să mă integrez unui fel de a gândi și trăi, care nu era al meu. Și mă blestemam zilnic că nu vor­besc franceza ca un francez, visam să nu mai am nicio urmă de accent. Vrând nevrând, societatea cealaltă te face să înțelegi că nu-i aparții. Ești un intrus acolo. Tu le ceri în genunchi să te ac­cepte. E umilitor și greu de suportat. Faci un efort suprauman să reziști și să spui: "Și eu sunt un om, contez exact ca voi, chiar dacă am o mie de defecte". Și printre "defectele" mele era și faptul că nu aveam un ban. Nu aveam părinți care să mă ajute, nu aveam nimic. La 22 de ani, prietenii mei aveau mașină, aveau apartamente, familii de sărbători, plecau în vacanțe. În timp ce eu nu plecam nicăieri, poate doar la casele de la țară ale prietenilor mei. Mă chemau adesea la restaurant și trebuia să mă fac că nu mi-e foame sau le spuneam că vin un pic mai târziu.

- În plus, veneați de sub dicta­tură. Înțelegeau ei oare cu adevărat prin ce treceau românii în țară?

- Unii da, alții nu. Problema e că virusul dicta­tu­rii trece greu. La început, e­ram paranoic, cre­deam că și în Paris mă urmărește Secu­ri­tatea peste tot. Înainte să intru în bloc, dădeam oco­luri, deși nu dădusem a­dre­sa mea nimănui în țară, le scriam părinților mereu fără adresă. Trăiam cu teama că mă urmăresc și că mă vor omorî, deși nu eram un personaj impor­tant pentru ei. De paranoia asta am scăpat doar când mi-am zis: "Bine, dacă tot am virusul dictaturii, atunci hai să-l transform în altceva, într-o armă de luptă, într-un mesaj, ca niciodată în lume să nu mai fie dictatură".

- Și ați făcut-o în toate filmele dvs, ba chiar ați făcut-o, adesea, cu ironie. E umorul o formă de a îmblânzi suferința?

- Umorul a îndulcit viața oamenilor sub toate regimurile. În timpul lui Ceaușescu, ne prefăceam inocenți, dar printre rânduri, ironizam și glumeam. Nici în lagărele naziste umorul n-a dispărut. Era o formă de supraviețuire, o supapă de salvare, ca să nu o iei cu totul razna. Umorul îți arată că ești mai in­teligent decât ei, îți oferă detașare, dar și spe­ranță, te ajută să te convingi că, atâta timp cât mai poți să râzi, viața merită trăită.

"E o bogăție să fii diferit"

- Domnule Mihăileanu, ce ați câștigat ple­când la Paris și ce s-a pierdut din ceea ce erați în România?

- Ce am câștigat din toate luptele astea cu mine e faptul că am ajuns să mă accept exact așa cum sunt. Am o mai mare siguranță de sine, care în Ro­mânia îmi lipsea, deși acolo făcusem și un pic de actorie, aveam chiar trupa mea de teatru clan­des­tină. Însă mă simțeam inferior, ultimul din clasă, toți mi se păreau mai inteligenți și mai talen­tați de­cât mine. Unii chiar erau, însă la mijloc era și re­gimul, care privilegia o elită pe care o ținea foarte sus, de unde îi strivea cu superioritate pe ceilalți. Mai era și vârsta la mijloc, când suntem tineri, sun­tem un pic mai proști. Însă eu încasam direct toa­te lucrurile astea, chiar credeam că sunt infe­rior, deși eram absolut înnebunit după meseria mea.

- Și Franța a făcut cumva dreptate în ce vă privește?

- Da, pentru că acolo nu mă aștepta nimeni, nu mă știa nimeni și a trebuit să dovedesc că exist pe cont propriu. Cu primul film, "A trăda", câști­gasem toate festivalurile, fusesem chemat și la Sundance, și tot nu devenisem mai sigur pe mine. Abia la al doilea, la "Trenul vieții", am început să simt că exist. Mi-am dat seama cât de mult le plăcea francezilor pentru că era diferit, cât de mult le plăcea românilor, pentru că era și foarte româ­nesc. Era acolo un tip de nebunie balcanică, slavo-latină, care i-a cucerit pe francezi. Păream un ex­traterestru și le plăceam pentru că eram proaspăt. Și atunci am încetat să mă mai biciuiesc și am înțeles că e o bogăție să fii diferit.

- Și de pierdut, ce ați pierdut ?

- O anumită deschidere, care cred că, între timp, s-a pierdut și la voi. În România, n-aveam prea multe posibilități. Sigur, aveam literatura, poe­zia, teatrul, dar marea noastră distracție era prietenia. Care era adevărată. Dacă la 2 dimineața aveam o problemă, mergeam direct și băteam la ușa celuilalt. Am suferit mult când am ajuns în Fran­ța, unde după 10 seara, nu puteai suna pe nimeni, mai ales dacă respectivul trăia în cuplu. Decât să-l deranjezi, mai bine mureai tu de zece ori și dimineața înviai și sunai la o oră decentă. N-am avut de ales, m-am schimbat și eu după ei, m-am adaptat în sensul prost al cuvântului, și am devenit mai francez. Acum, nici alții nu îndrăznesc să mă sune pe mine și poate că nici eu n-aș vrea ca în fiecare noapte să-mi bată un amic la ușă. Franța m-a făcut un pic mai egoist.

"Mă arunc cu mare plăcere în pasiune"

- Până la urmă, cam cât de francez ați de­venit? Ați reușit să împăcați trăirismul românilor și spiritualitatea ebraică, cu corectitudinea po­litică care face valuri în Occident?

- Da, pentru că suferința îți oferă la schimb și această deschidere și înțelegere pentru felul fie­căruia de a fi. Azi, când călătoresc, nu mă simt ni­căieri prea departe. Sunt mai suplu la adaptare și mai curios, fără să pierd ceea ce eram. Simt că a izbucnit și mai puternic identitatea mea evreiască, căreia i s-a adăugat identitatea franceză. Dar am rămas român, am păstrat de la români partea mea sălba­tică, subiectivă, o identitate puternică, balca­nică și slavă, mai mult decât latină. Suntem oa­meni focoși, cu subiectivitate mare, cu senti­men­talism. De asta unora nu le plac filmele mele, dar ăsta sunt eu. Con­sider că natura umană are nevoie de emoție, prin asta există, prin emoție, emo­ția pentru mine nu-i o rușine. În Oc­ci­dent, tendința merge spre obiectivitate, uneori subiectivitatea e rușinoasă. Emo­ția nu trebuie să depășească un anumit nivel, care la ei e foarte jos. Sunt foarte pudici și consideră că numai spiritul pur are dreptul să existe. A fi emoționat e o slăbiciune și o vulgaritate. Ceva din obiectivitatea asta am împrumutat și eu. M-a ajutat și tata, care era ziarist și era învățat să ia o anumită distanță față de evenimente, să nu le trăiască la cald. Dar în același timp, mi-am salvat partea sentimentală. Mă arunc cu mare plăcere în pasiune. Asta e viața mea și e scurtă. Dacă nu sunt pasionat acum, atunci când?

"Nu trebuie să vindecăm tot, putem merge mai departe și cu suferințe, tristeți și rupturi"

- Până acum ați reușit să vă feriți de norme. Aș zice chiar că în filmele dvs. demon­tați cu mult umor toate cli­șeele...

- Șabloanele, cadrele, în­chi­sorile de gândire, pe mine, toate astea mă dor în fund. Și cred că pe toți marii artiști îi dor în fund. Arta nu e despre a propu­ne ce s-a propus deja, ci despre a inventa. Sunt prieten bun cu Cristi Mungiu și Corneliu Porumboiu și ceilalți și mereu zic: "Nu trebuie să facem toți filme ca ei. Trebuie să ne spunem pe noi, ceea ce suntem noi, să fim sinceri și profunzi cu stilul nostru, să reușim să accesăm ce suntem noi înșine". În tot ceea ce fac, eu încerc să-mi păstrez identitatea profundă, care e pasiu­nea. Pasiunea vieții și fla­căra asta foarte slavă, dar și foarte evreiască. Apoi, dacă criticii care mă cri­tică spun că am prea mul­tă emoție, cum am citit și azi-dimineață pe un site, care mereu mă atacă, zi­când că sunt prea senti­men­tal, zic: "Perfect, foarte bine, înseamnă că sunt tot ăla, nu m-am schimbat!".

- Cum vă scrieți sce­nariile, domnule Mi­hă­i­leanu? Din ce hrăniți emoția, din nostalgii, din doruri, din sufe­rin­țele vechi?

- Cred că ține mult de o zonă inconștientă. Nu sunt un bucătar care are toate ingredientele pe masă și zice: "Ok, tre­buie să pun puțin piper, puțină salvie, puțină sare". Nu, eu am nevoie, în primul rând, de o poveste puternică, cu personaje puternice, dar o poveste care să aibă ceva scrântit în ea, căci ăsta sunt eu. Nu-mi place să povestesc lucrurile din punctul de vedere al tuturor, ci caut me­reu un unghi care să spar­gă așteptările. Îmi do­resc să fac oamenii să-și pu­nă problema într-un mod cu totul diferit de cum s-a pus de 50 de ani în­coace.

- Vine scrânteala as­ta de care vorbiți, din dez­­ră­dă­cinarea pe care ați tră­it-o, din faptul că sun­teți mereu între lumi, ni­ciodată cu ade­vărat aca­să?

- Cred că eram scrân­tit de mic copil. Fiindcă nu mă pu­team adapta la oraș (mă bă­team cu toți colegii, le furam pena­rele), m-au trimis la școa­lă la Vălenii de Munte, unde aveam destul spațiu să fug pe dealuri. Scrân­teala s-a accentuat mai târziu, când i-am simțit pe toți superiori mie. Adevărul e că niciodată în viața asta nu am reușit să mă integrez cu adevărat. M-am simțit mereu diferit.

- Poate arta să vindece toate aceste rupturi sufletești?

- Sigur că poate. 100% nu te poate vindeca, dar asta e bine, că o să mai fac film. Într-o vreme, începusem o ana­li­ză psihologică, am mers un timp, până când m-am enervat și am zis: "Păi, dacă eu vă spun totul și dvs. reparați totul, mie ce-mi mai rămâne după aia ? Nu-mi mai rămâne nimic de spus în filmele mele". Toate frământările, în­trebările, nostalgiile pe care le am trec în artă. Nu trebuie să vindecăm tot, pu­tem merge mai departe și cu suferințe, tristeți și rupturi. Important e ce facem cu ele, cum și în ce transformăm defec­tele și scrântelile noastre și ce le dăm celorlalți mai departe.

"Am nevoie de intensitate în viața mea"

- Se simte scrânteala asta și-n iubirile pe care le trăiți? Revine drama desprinderii pe care ați traversat-o și în relațiile cu prietenii?

- Nu e vorba că revine, o trăiesc tot timpul, e ce­va ce n-a plecat niciodată din mine, doar am în­vățat să fiu fericit cu ea. Însă da, ea lucrează în re­lațiile mele cu oamenii. Pe de-o parte, sunt prea exi­gent, unii nu mă înțeleg, sunt și cam utopist și mă costă, am excese de etică, de morală, de com­por­tament, chiar de umor, dar cer și accept celor din jur aceleași valori și aceleași defecte. Caut de fapt oameni la fel de pasionali ca mine. Îi caut pe cei care-mi seamănă, la fel de scrântiți, de focoși, de trăiriști. Și când nu-i găsesc, mă plictisesc repede. Am nevoie de intensitate în viața mea.

- Mai simțiți vreodată dor de acasă, domnule Mihăileanu?

- Am mai multe acasă-uri. Unul e în România, la Vălenii de Munte, un acasă de libertate, de sim­țuri și mirosuri, de păduri de mesteceni și de spații largi. Un acasă unde mai regăsesc câteodată mi­rosul adevărat al ardeilor și roșiilor și gustul salatei de vinete. Dar am regăsit un acasă și în sătucurile din Africa, unde m-a cuprins nostalgia văzându-i pe copii în picioarele goale pe uliță, exact ca-n co­pilăria mea, când plecam de acasă dimineața, de­vre­me, și mai veneam numai la mese. Acum, pen­tru mine acasă înseamnă, în primul rând, copiii mei, alături de care regăsesc acest spirit de liber­tate, deloc specific francezilor. Au același umor ca și mine, suntem nebuni și ne înțelegem perfect. Unde vor fi ei, va fi acasă și pentru mine. Deo­cam­­dată, sunt la Paris. Sunt mari, au 23 și 26 de ani, dar tot mai călătorim câteodată împreună, une­ori vin și cu iubitele lor. Ne simțim bine și ne bucurăm de nebunia asta numai a noastră.

Foto: GULIVER GETTY (4), MEDIAFAX (2), NICU CHERCIU (2)