- Faceţi parte din "generaţia de aur" a teatrului românesc, pe care o reprezentaţi, şi astăzi, cu strălucire. Ni se pare că mereu ceea ce a fost era mai valoros decât ceea ce este. O simplă prejudecată? S-a schimbat ceva în meseria pe care o faceţi, de actor?
- Există mereu această impresie, că se schimbă ceva în lumea teatrului. Şi, într-o anume măsură, e adevărat. Se schimbă gustul publicului, al regizorilor, genul de dramaturgie... Cu toate astea, indiferent dacă e vorba de o scenă italiană, elizabetană, în aer liber sau acoperită, în esenţă, teatrul rămâne neschimbat: se bazează pe cuvinte, pe actori şi pe o întâmplare. Sigur că, aşa cum am spus, şcoala de teatru şi genul de actori şi de regizori se schimbă din când în când, dar nu pentru multă vreme, căci, inevitabil, se revine la matcă. Aşa cum sper că se va reveni la matcă şi în dramaturgie, fiindcă, după Beckett, Ionesco şi alţii de asemenea calibru, curentul dramaturgic a cam secat. Se scrie întâmplător, mai mult comedioare, piese mai simpluţe, comerciale - cel puţin în Occident, autorii care scriu de ceva ani buni visează la Hollywood, nu la marile scene de teatru. Din pricina acestei carenţe, s-a modificat şi gustul publicului. Şi cea mai afectată este poezia. Au dispărut cititorii de poezie, darămite teatrul liric, în versuri - azi nu se mai poate face aşa ceva. Nu mai există actori care să poată rosti cum trebuie un vers alexandrin şi nici publicul nu mai este capabil să reziste câte trei ore într-o sală şi să vadă o piesă de Racine, de Corneille sau de Victor Hugo. Aşa că marele repertoriu a fost dat uitării, iar actorul tânăr se bazează pe o dramaturgie simpluţă, cu mijloace fizice şi vocale mai modeste, dar cu acelaşi talent. Generaţia tânără de actori este la fel de talentată ca generaţia de dinaintea mea, ca generaţia mea şi cele imediat de după mine. Există mulţi băieţi şi fete care, chiar şi în contextul ăsta, destul de văduvit, fac un teatru foarte bun. Ca dovadă că publicul umple sălile.
- În contextul pe care-l descrieţi, teatrul mai înseamnă pentru dvs. bucurie şi pasiune sau a rămas o simplă "ocupaţie"?
- E foarte greu de răspuns la întrebarea asta... Sigur că nu mai am aceeaşi fervoare de la 20-30 de ani, dar nici nu am ajuns să fac teatru numai pentru leafă. Continui să am emoţii la fiecare premieră, ba chiar la fiecare spectacol. Ceea ce cred că spune mult... Nu sunt nici dezamăgit de ceea ce se întâmplă azi în teatru, dar nici nu mai sunt la fel de fericit ca înainte. Atmosfera din teatru s-a schimbat. Generaţiile tinere de actori nu mai consideră teatrul a doua casă. Cabina, în care actorul îşi crea o viaţă intimă extraordinar de bogată şi în care petrecea, practic, o a doua viaţă, acum a dispărut, ca şi concept. Actorul tânăr nu mai vine cu câteva ore înainte de spectacol, cum veneam noi, şi nu mai are tabieturile care erau oficiate în cabină înainte şi după spectacol. Aşa cum şi discuţiile cu colegii, care se petreceau tot în cabine, s-au risipit. Nimeni nu mai întreabă pe nimeni ce a fost bine sau ce a fost rău într-o repetiţie sau într-o reprezentaţie, nimeni nu mai cere sfaturi... Se împrăştie cu toţii care încotro, pe la treburile lor, încercând să-şi împlinească nenumăratele activităţi colaterale, care, în mare măsură, sunt justificate de goana după banii care să le asigure supravieţuirea. Azi, banii sunt foarte puţini şi vin foarte greu, aşa cum se întâmplă şi în alte domenii intelectuale. Aşa se face că, din păcate, ceea ce însemna odată "trupa de teatru" a pierit. Adunarea unor actori într-un teatru e din ce în ce mai aleatorie, ca atare şi prieteniile, foarte strânse, sau chiar amorurile au devenit foarte rare. Dar ei, tinerii, se simt bine şi-aşa. Eu resimt această pierdere, pentru că am un punct de reper, am trăit şi altceva. Deci, până la urmă, nici nu pot să spun dacă acum e mai bine sau mai rău decât înainte. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile, iar acum e altfel. Doar altfel. Nu vreau să mă plâng şi nici să fiu nostalgic. Sentimentul de nostalgie mi-l permit doar legat de anii tinereţii.
"Să fie băiat, să fie frumos şi să se facă actor"
În clasa a V-a. Epoca primului rol
- Am o vorbă pe care tot îmi place s-o spun, modificând-o ca să ţin pasul cu vârsta: am 77 de ani de viaţă şi 78 de ani de teatru. Pentru că mama, când a rămas însărcinată cu mine, s-a dus la biserică şi s-a rugat la Dumnezeu "să fie băiat, să fie frumos şi să se facă actor". Băiat sunt sigur, restul rămâne la aprecierea altora. (râde) Mama şi tata erau mari iubitori de teatru. Mama provenea dintr-o familie mic-burgheză, din Arad, şi a avut parte de o educaţie protestantă, care, pe lângă preceptele religioase, impunea şi ca fata să ştie a ţine casa, a-şi îngriji familia şi să aibă l'usage du monde. Aşa că, deşi era foarte frumoasă, deşi avea un talent actoricesc incontestabil şi era atrasă de această artă, nu a putut să meargă pe calea teatrului. Pur şi simplu, în epocă, fetele nu prea aveau acces la studii superioare, iar actriţele erau privite ca nişte femei cu moravuri mai uşoare. Tata, la rândul lui, era un spirit artistic. S-a născut în Turnu Severin şi a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii, care, la vremea aceea, era o şcoală foarte solidă - aceeaşi pe care a absolvit-o şi Brâncuşi, nu că l-aş compara pe tata cu Brâncuşi! Era specializat pe ebenistică, dar îl interesa arta, în general. Şi, cu toate că nu a ajuns niciodată un mare artist, dragostea pentru frumos nu l-a părăsit nici o clipă. Aşa că, având doi părinţi amorezaţi de artă şi de teatru, în special, am fost dus de mic la spectacole. Apoi, prin clasa a IV-a sau a V-a, am început să joc teatru la şcoală. Primul rol din viaţa mea a fost cel al doamnei din Vizita lui Caragiale. Un travesti, că studiam la o şcoală numai de băieţi, deci fetele ne lipseau cu desăvârşire. Aşa că mama m-a gătit cu o rochiţă şi cu nişte cercei şi aşa am interpretat-o pe doamna cu pricina. Am început în forţă! (râde) După care, m-am extins şi am prins să recit şi poezii... În plus, aveam un coleg de şcoală a cărui mamă era patroana cinematografului Pache, devenit ulterior cinematograful Popular, deci, mergeam amândoi şi vedeam filme pe bandă rulantă. Când învăţam desfăşurarea unui anume film, mai ieşeam să ne jucăm şi reintram în sală când calculam noi că urma "scena aia cu bătaie". Asta până pe la 12-13 ani. După aceea, am schimbat macazul: intram la scenele de dragoste. (râde)
- Şi când v-aţi dat seama că ăsta e drumul dvs. în viaţă?
În "Craii de Curtea Veche"
- Şi viaţa din Institutul de teatru?
- Şcoala de teatru era extraordinară! Se lucra foarte serios. I-am avut ca profesori pe Moni Ghelerter şi pe Zoia Anghel Stanca, dar şi colegi minunaţi. Aproape toţi cei din generaţia mea au reuşit în teatru. Vedeţi, şi Institutul "suna" altfel decât azi. Opt ani am fost, la rândul meu, profesor la Institut şi ştiu, aşadar, din experienţă proprie, că studenţii mei erau altfel decât studenţii care fuseserăm noi.
- În afara profesorilor, aţi mai avut şi alte modele?
- Au fost mai multe întâlniri cu regizori - Dan Micu sau Alexandru Dabija - şi cu actori - George Constantin, cu care am jucat foarte mult, sau Gilda Marinescu; de fapt, la un moment dat, întreaga trupă de la Nottara era alcătuită din actori de elită, iar asta nu avea cum să nu-şi pună amprenta şi asupra mea - care mi-au modelat viaţa şi mintea şi cariera. Dar cel care m-a marcat definitiv a fost dramaturgul Horia Lovinescu. M-a văzut recitând o poezie şi, fiind directorul teatrului Nottara, m-a chemat să-mi dea un rol şi mi-a propus să mă alătur trupei lui. Aşa ne-am cunoscut. Apoi au urmat alte şi alte roluri în piese scrise de el... Dramaturgia lui Lovinescu era specială, mai ales prin comparaţie cu ce se scria atunci, aşa că personajele respective m-au obligat, practic, să abordez altfel teatrul, să învăţ să mă construiesc, ca actor, mai amplu şi mai profund.
Doi boieri - Horia Lovinescu şi Alecu Paleologu
Cu George Constantin şi Ştefan Radoff în "Livada de vişini" de Cehov
- După 1989, mai ales în rândul criticilor, s-a iscat acest curent "anti", care nu l-a iertat pe Lovinescu, aşa cum nu i-a iertat nici pe Sadoveanu şi pe Arghezi, pentru "pactul" pe care l-au făcut cu puterea comunistă, ca să supravieţuiască acelor vremuri. Ceea ce mie mi se pare injust. Inclusiv Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, îl cam trece cu vederea pe Lovinescu, îl tratează nu cu foarte multă atenţie. Ideea e că, dacă n-ai trăit în acel timp, n-ai cum să-ţi dai seama, cu-adevărat, ce însemna Lovinescu. Omul acesta era un intelectual de rasă şi un talent dramaturgic indiscutabil. Din păcate, nu putea să abordeze toate subiectele dorite, căci venea cenzura şi lucrările respective erau respinse. Aşa că Lovinescu învăţase lecţia şi încerca să scrie astfel încât piesele să reuşească să treacă prin furcile caudine ale cenzurii şi să vadă scena.
Demonstraţie de măiestrie în cadrul proiectului "Actor şi regizor"
- De-a lungul carierei dvs., au existat roluri care să fi reprezentat nişte vârfuri de emoţie?
- Cred că interpretările de culme ale carierei mele au fost cea din Karamazovii, în regia lui Dan Micu, în care l-am jucat pe Ivan Karamazov, şi cea din Pagini din Craii de Curtea Veche (spectacol pe care l-am şi regizat; era un one-man-show, singurul din acea epocă). Oamenii veneau în număr foarte mare, pentru că Mateiu Caragiale îşi păstrase fascinaţia, dar şi pentru că erau curioşi, nu mai văzuseră o asemenea formulă de spectacol. Am multă afecţiune pentru Mateiu, întotdeauna m-a atras scriitura lui, care, prin stranietate, reprezintă un unicat în literatura noastră. Pagini stranii mai sunt de găsit şi-n Sadoveanu, şi-n Voiculescu, dar lucrările lui Mateiu sunt cu-adevărat aparte, cu-adevărat excepţionale.
Din ură nu se nasc diamante
Cu Dana Dogaru în "Regele moare" de Eugen Ionesco (1991)
- Am citit foarte mult despre acest sentiment, l-am analizat eu însumi în zeci şi zeci de ore... Cuvântul e atât de uşor de rostit, dar, de fapt, ce e iubirea? E foarte dificil de identificat! Totuşi, încercând un răspuns, cred că iubirea de aproape, de semeni, de părinţi, de femeie, de prieteni sigur te ajută în viaţă. În primul rând, pentru că, fără a căuta mereu să înţelegi dacă iubeşti şi dacă eşti iubit, viaţa ar fi îngrozitor de anostă şi, mai ales, viaţa unui actor, care nu are alte "mijloace de expresie" decât sufletul, trupul şi mintea şi care trebuie să tindă, fără încetare, către perfecţionarea propriei firi. Or, să-ţi perfecţionezi firea fără să iubeşti nu se prea poate. Din ură nu se nasc diamante. În ceea ce priveşte ideea de familie... Vedeţi, eu, ca fiu unic, am fost foarte legat de părinţii mei, aşa că, atât cât au trăit ei, n-am mai simţit nevoia de o altă familie. Abia după ce m-au părăsit mama şi tata, mi-am întemeiat o altă familie, adică m-am însurat, am făcut doi copii...
- Vă simţiţi împlinit?
- Îmi pot reproşa foarte multe lucruri, dar, trăgând o linie, cred că am făcut nu totul, dar destul şi, uneori, foarte mult pentru a fi un om împlinit în viaţă. Am făcut cam ce mi-a plăcut, dar şi ceea ce a trebuit, uneori mai prost, alteori mai bine, dar cred că mai mult bine decât prost. N-am trecut prin teatru ca gâsca prin baltă. Cred că am fost iubit de o foarte mare parte a publicului şi mi se pare că şi azi mă mai bucur de iubirea multora, iar asta îmi încălzeşte sufletul.
Talentul şi carisma nu au vârstă
- Se spune că omul care nu mai visează nu mai trăieşte. Care sunt visele dvs. de azi?
- Of, Doamne...! Îmi doresc să mai pot lucra până când copiii mei îşi vor face propria lor viaţă. Spun asta nu doar în sensul că trebuie încă să-i susţin, din punct de vedere material, ci, mai ales, pentru că vreau să le fiu un model. I-am făcut târziu şi atunci mă strădui să nu îmbătrânesc foarte tare, ca să le fiu tată, nu bunic. Visul meu acesta este: să-i văd împliniţi, cu o meserie, cu o viaţă particulară frumoasă şi - să dea Dumnezeu! - fericiţi. În clipa de faţă, amândoi sunt în Viena, la facultate - cel mare studiază Dreptul, iar cel mic, Ştiinţele Politice. Dar chiar şi acum, despărţiţi de o distanţă geografică destul de mare, apropierea dintre noi, ca suflete, a rămas intactă.
Foto: AGERPRES (2)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
