ALEXANDRU REPAN - "Am 77 de ani de viață și 78 de ani de teatru"

Dezamăgire, nu! Dar nici fericire!

- Faceți parte din "generația de aur" a tea­tru­lui românesc, pe care o reprezentați, și astăzi, cu strălucire. Ni se pare că me­reu ceea ce a fost era mai va­lo­ros decât ceea ce este. O simplă pre­ju­decată? S-a schim­bat ceva în me­seria pe care o faceți, de ac­tor?

- Există mereu această im­pre­sie, că se schimbă ceva în lumea tea­trului. Și, într-o anume mă­su­ră, e adevărat. Se schimbă gustul pu­bli­cului, al regi­zo­rilor, genul de dra­ma­turgie... Cu toate astea, indi­fe­rent dacă e vorba de o scenă ita­liană, eliza­betană, în aer li­ber sau acoperită, în esență, tea­trul ră­mâne neschimbat: se ba­zea­ză pe cu­vinte, pe actori și pe o întâm­pla­re. Sigur că, așa cum am spus, școa­la de teatru și genul de actori și de regizori se schimbă din când în când, dar nu pentru multă vre­me, căci, inevitabil, se revine la mat­că. Așa cum sper că se va re­veni la matcă și în drama­tur­gie, fiindcă, du­pă Beckett, Ionesco și alții de ase­­menea calibru, cu­rentul dramaturgic a cam secat. Se scrie întâm­plător, mai mult comedioare, piese mai simpluțe, comerciale - cel puțin în Oc­ci­dent, au­to­rii care scriu de ceva ani buni visează la Hol­lywood, nu la marile scene de teatru. Din pricina acestei carențe, s-a modificat și gustul publicului. Și cea mai afectată este poezia. Au dis­părut cititorii de poezie, darămite teatrul liric, în versuri - azi nu se mai poate face așa ceva. Nu mai există actori care să poată rosti cum trebuie un vers alexandrin și nici publicul nu mai este capabil să reziste câte trei ore într-o sală și să vadă o piesă de Racine, de Cor­neille sau de Victor Hugo. Așa că marele reper­toriu a fost dat uitării, iar actorul tânăr se bazează pe o dramaturgie simpluță, cu mijloace fizice și vo­cale mai modeste, dar cu același talent. Generația tânără de actori este la fel de talentată ca generația de dinaintea mea, ca generația mea și cele imediat de după mine. Există mulți băieți și fete care, chiar și în contextul ăsta, destul de vă­du­vit, fac un teatru foarte bun. Ca dovadă că pu­bli­cul umple sălile.

- În contextul pe care-l descrieți, teatrul mai înseamnă pentru dvs. bucurie și pasiune sau a rămas o simplă "ocupație"?

- E foarte greu de răspuns la întrebarea asta... Sigur că nu mai am aceeași fervoare de la 20-30 de ani, dar nici nu am ajuns să fac teatru numai pentru leafă. Continui să am emoții la fiecare premieră, ba chiar la fiecare spectacol. Ceea ce cred că spune mult... Nu sunt nici dezamăgit de ceea ce se întâmplă azi în teatru, dar nici nu mai sunt la fel de fericit ca înainte. Atmosfera din teatru s-a schimbat. Generațiile tinere de actori nu mai consideră teatrul a doua casă. Cabina, în care actorul își crea o viață intimă extraor­dinar de bogată și în care petrecea, practic, o a doua viață, acum a dispărut, ca și concept. Actorul tânăr nu mai vine cu câteva ore înainte de spectacol, cum veneam noi, și nu mai are tabieturile care erau oficiate în cabină înainte și după spectacol. Așa cum și discuțiile cu colegii, care se petreceau tot în cabine, s-au risipit. Nimeni nu mai întreabă pe ni­meni ce a fost bine sau ce a fost rău într-o repe­tiție sau într-o reprezentație, nimeni nu mai cere sfa­turi... Se împrăștie cu toții care încotro, pe la treburile lor, încercând să-și împlinească ne­nu­măratele activități colate­ra­le, care, în mare măsură, sunt justificate de goana după banii care să le asi­gure supra­viețuirea. Azi, banii sunt foarte puțini și vin foarte greu, așa cum se întâmplă și în alte do­menii intelectuale. Așa se face că, din păcate, ceea ce însem­na odată "trupa de teatru" a pierit. Adunarea unor actori într-un teatru e din ce în ce mai aleatorie, ca atare și prie­te­niile, foarte strânse, sau chiar amorurile au devenit foarte ra­re. Dar ei, tinerii, se simt bine și-așa. Eu resimt această pier­dere, pentru că am un punct de reper, am trăit și altceva. Deci, până la ur­mă, nici nu pot să spun dacă acum e mai bine sau mai rău decât înainte. Pur și simplu, așa stau lucrurile, iar acum e altfel. Doar altfel. Nu vreau să mă plâng și nici să fiu nostalgic. Sentimentul de nostalgie mi-l permit doar legat de anii tinereții.

"Să fie băiat, să fie frumos și să se facă actor"

- Vorbiți cu atât de multă implicare despre actorie, încât nu pot să nu vă întreb: când v-ați îndrăgostit de ea?

- Am o vorbă pe care tot îmi place s-o spun, modificând-o ca să țin pasul cu vârsta: am 77 de ani de viață și 78 de ani de teatru. Pentru că mama, când a rămas însărcinată cu mine, s-a dus la biserică și s-a rugat la Dum­nezeu "să fie băiat, să fie frumos și să se facă actor". Băiat sunt sigur, restul rămâne la aprecierea altora. (râde) Mama și tata erau mari iubitori de teatru. Mama provenea din­tr-o familie mic-burgheză, din Arad, și a avut parte de o educație protes­tan­tă, care, pe lân­gă preceptele religioase, im­punea și ca fata să știe a ține casa, a-și îngriji fa­milia și să aibă l'usage du monde. Așa că, deși era foar­te frumoasă, deși avea un talent acto­ricesc incontestabil și era atrasă de această artă, nu a putut să meargă pe calea teatrului. Pur și simplu, în epocă, fetele nu prea aveau acces la studii superioare, iar actrițele erau privite ca niște femei cu moravuri mai ușoare. Tata, la rân­dul lui, era un spirit artistic. S-a născut în Tur­nu Severin și a absolvit Școala de Arte și Meserii, care, la vre­mea aceea, era o școală foarte solidă - aceeași pe care a absolvit-o și Brâncuși, nu că l-aș compara pe tata cu Brâncuși! Era specializat pe ebenistică, dar îl interesa arta, în general. Și, cu toate că nu a ajuns niciodată un mare artist, dragostea pentru frumos nu l-a părăsit nici o clipă. Așa că, având doi părinți amorezați de artă și de teatru, în special, am fost dus de mic la spectacole. Apoi, prin clasa a IV-a sau a V-a, am început să joc teatru la școală. Primul rol din viața mea a fost cel al doamnei din Vizita lui Caragiale. Un travesti, că studiam la o școală numai de băieți, deci fetele ne lipseau cu desă­vârșire. Așa că mama m-a gătit cu o rochiță și cu niște cercei și așa am interpretat-o pe doamna cu pricina. Am început în forță! (râde) După care, m-am extins și am prins să recit și poezii... În plus, aveam un coleg de școală a cărui mamă era pa­troana cinematografului Pache, devenit ulterior ci­nematograful Popular, deci, mergeam amândoi și vedeam filme pe bandă rulantă. Când învățam des­fășurarea unui anume film, mai ieșeam să ne jucăm și reintram în sală când calculam noi că urma "sce­na aia cu bătaie". Asta până pe la 12-13 ani. După aceea, am schim­bat macazul: intram la scenele de dragoste. (râde)

- Și când v-ați dat seama că ăsta e drumul dvs. în viață?

- Dintotdeauna am știut că voi fi actor. N-am avut nici un dubiu. Atât doar că am fost obligat să fac un detur. Am terminat liceul la 16 ani și, ime­diat, m-am dus la Institut, la clasa lui Alexandru Finți, pe care voiam să-l consult cu privire la ad­mitere. N-am apucat să zic mare lucru că Finți s-a uitat la mine și mi-a spus "Du-te și termină liceul și mai vorbim după aceea!". "Păi, l-am terminat," i-am răspuns. "Cum să-l termini, mă?! Nu te uiți la tine ce puști ești?! Hai, mai vorbim noi!" Și-atunci mama mi-a sugerat să fac un an la Istorie, dar, până la urmă, am stat toți cei cinci ani, mi-am luat diploma și abia apoi am dat admitere la Ins­ti­tut. Dar să știți că nu regret ocolul ăsta, pentru că au fost cinci ani în care m-am copt, cultural vor­bind: am ascultat profesori mari, am citit pe rup­te... Am avut parte de o viață univer­sitară foarte solidă.

- Și viața din Institutul de teatru?

- Școala de teatru era extraordinară! Se lucra foarte serios. I-am avut ca profesori pe Moni Gheler­ter și pe Zoia Anghel Stanca, dar și colegi minunați. Aproape toți cei din generația mea au reușit în teatru. Vedeți, și Institutul "suna" altfel de­cât azi. Opt ani am fost, la rândul meu, profesor la Institut și știu, așadar, din experiență proprie, că studenții mei erau altfel decât studenții care fuse­serăm noi.

- În afara profesorilor, ați mai avut și alte modele?

- Au fost mai multe întâlniri cu regizori - Dan Micu sau Alexandru Dabija - și cu actori - George Constantin, cu care am jucat foarte mult, sau Gilda Marinescu; de fapt, la un moment dat, întreaga trupă de la Nottara era alcătuită din actori de elită, iar asta nu avea cum să nu-și pună amprenta și asupra mea - care mi-au modelat viața și min­tea și cariera. Dar cel care m-a mar­cat definitiv a fost dra­ma­tur­gul Horia Lovinescu. M-a văzut re­ci­tând o poezie și, fiind direc­to­rul teatrului Nottara, m-a che­mat să-mi dea un rol și mi-a pro­pus să mă alătur trupei lui. Așa ne-am cunoscut. Apoi au urmat alte și alte roluri în piese scrise de el... Dramaturgia lui Lovi­nes­cu era specială, mai ales prin comparație cu ce se scria atunci, așa că perso­najele res­pec­tive m-au obligat, practic, să abordez altfel teatrul, să învăț să mă cons­­truiesc, ca actor, mai amplu și mai profund.

Doi boieri - Horia Lovinescu și Alecu Paleologu

- Horia Lovinescu e o per­sonalitate destul de puțin cu­noscută de tinerii de azi. Ați putea să-i schițați portretul?

- După 1989, mai ales în rândul criticilor, s-a iscat acest cu­rent "anti", care nu l-a iertat pe Lovinescu, așa cum nu i-a iertat nici pe Sadoveanu și pe Arghezi, pentru "pactul" pe care l-au făcut cu puterea comunistă, ca să supraviețuiască acelor vre­muri. Ceea ce mie mi se pare in­just. Inclusiv Nicolae Manoles­cu, în Istoria critică a literaturii române, îl cam trece cu vederea pe Lovinescu, îl tratează nu cu foarte multă atenție. Ideea e că, dacă n-ai trăit în acel timp, n-ai cum să-ți dai seama, cu-ade­vărat, ce însemna Lo­vinescu. Omul acesta era un intelectual de rasă și un talent dramaturgic indis­cu­tabil. Din păcate, nu putea să abordeze toate su­biectele dorite, căci venea cen­zura și lucrările res­pective erau respinse. Așa că Lovinescu învă­țase lecția și încerca să scrie astfel încât piesele să reușească să treacă prin furcile caudine ale cenzurii și să vadă scena. Dar chiar și așa, modelate cât de cât, ca să fie digerabile de comuniști, lucrările lui "sunau" cu totul și cu totul altfel decât restul dra­ma­turgiei din acea pe­rioa­dă: aveau accente de me­ta­fizică, de filozofie, ba chiar și de religie... Actor fiind, ca să joci în­tr-unul din­tre spectacolele lui Lovinescu, erai obli­gat să citești multe alte lucruri, în afară de textul pie­sei, ca să poți să-ți înțelegi profund personajul. Cum vă spuneam, datorită lui Lovinescu și datorită felului în care el scria, mi-am creat un cu totul alt sistem de gândire în teatru, ceea ce, practic, m-a salvat de la dezastru: altfel aș fi rămas un june-prim până la bătrânețe! (râde) Iar peste toate, ca să revin la întrebare, Lo­vi­nescu era un domn, un adevărat boier. De-alt­fel, și provenea dintr-o familie de intelectuali, ceea ce nu era tocmai "la modă" în acea pe­rioadă. Boieria lui înnăs­cută era radiantă și ab­solut distinc­tivă. Lovi­nescu se remarca in­clu­siv în rândul așa-zisei boe­me a Bucureștiului, din care nu făcea nea­părat parte, dar pe care o frecventa când și când. Boema Bucureștiului însemna un grup special, alcătuit din tot soiul de oameni de artă: poeți, scriitori, muzicieni, actori, regizori, pictori etc. Ei, oamenii aceștia se adunau și spuneau versuri, își discutau lucrările, vorbeau pe tot felul de alte subiecte, numai nu despre par­tid sau despre între­cerea socialistă. Când, la aceste întâlniri, apărea și Lovinescu, pola­riza atenția. Datorită culturii lui, dar și a carac­terului său sociabil. Era o prezență ex­trem de plăcută și de interesantă. Am fost un mare norocos că am avut ocazia să stau lângă marele bo­ier care a fost Lovinescu! De fapt, lângă doi! Când am ajuns eu la Notta­ra, se­cretarul literar al tea­tru­lui era Alecu Paleo­lo­gu, un alt mare boier!

- De-a lungul ca­rie­rei dvs., au existat roluri care să fi reprezentat niște vârfuri de emoție?

- Cred că inter­pre­tările de culme ale ca­rie­rei mele au fost cea din Karamazovii, în regia lui Dan Micu, în care l-am ju­cat pe Ivan Kara­ma­zov, și cea din Pagini din Craii de Curtea Veche (spectacol pe care l-am și regizat; era un one-man-show, singurul din acea epocă). Oamenii ve­neau în număr foarte ma­re, pentru că Mateiu Ca­ragiale își păstrase fas­­cinația, dar și pentru că erau curioși, nu mai vă­zuseră o asemenea for­­mulă de spectacol. Am multă afecțiune pentru Mateiu, întotdeauna m-a atras scriitura lui, care, prin stranietate, reprezintă un unicat în literatura noastră. Pagini stranii mai sunt de găsit și-n Sa­doveanu, și-n Voicu­lescu, dar lucrările lui Mateiu sunt cu-adevărat aparte, cu-adevărat excepționale.

Din ură nu se nasc diamante

- În densitatea activității dvs. teatrale, viața cea normală ce rol a jucat? Iubirea, de pildă. I-ați îngăduit și ei să joace "un rol"?

- Am citit foarte mult despre acest sentiment, l-am analizat eu însumi în zeci și zeci de ore... Cuvântul e atât de ușor de rostit, dar, de fapt, ce e iu­birea? E foarte dificil de identificat! Totuși, în­cer­când un răspuns, cred că iubirea de aproape, de semeni, de părinți, de femeie, de prieteni sigur te ajută în viață. În primul rând, pentru că, fără a căuta mereu să înțelegi dacă iubești și dacă ești iubit, viața ar fi îngrozitor de anostă și, mai ales, viața unui actor, care nu are alte "mijloace de expresie" decât su­fletul, trupul și mintea și care trebuie să tin­dă, fără încetare, către perfecționarea pro­priei firi. Or, să-ți per­fecționezi firea fără să iubești nu se prea poate. Din ură nu se nasc dia­mante. În ceea ce privește ideea de familie... Ve­deți, eu, ca fiu unic, am fost foar­te legat de pă­rinții mei, așa că, atât cât au trăit ei, n-am mai sim­țit ne­voia de o altă familie. Abia după ce m-au părăsit ma­ma și tata, mi-am întemeiat o al­tă familie, adică m-am în­surat, am făcut doi copii...

- Vă simțiți îm­plinit?

- Îmi pot re­pro­șa foarte multe lucruri, dar, trăgând o linie, cred că am făcut nu totul, dar destul și, uneori, foarte mult pentru a fi un om împlinit în viață. Am făcut cam ce mi-a plăcut, dar și ceea ce a trebuit, uneori mai prost, alteori mai bine, dar cred că mai mult bine decât prost. N-am trecut prin teatru ca gâsca prin baltă. Cred că am fost iubit de o foarte mare parte a publicului și mi se pare că și azi mă mai bucur de iubirea multora, iar asta îmi încălzește sufletul.

- Se spune că omul care nu mai visează nu mai trăiește. Care sunt visele dvs. de azi?

- Of, Doamne...! Îmi doresc să mai pot lucra până când copiii mei își vor face propria lor viață. Spun asta nu doar în sensul că trebuie încă să-i susțin, din punct de vedere material, ci, mai ales, pentru că vreau să le fiu un model. I-am făcut târziu și atunci mă strădui să nu îmbătrânesc foarte tare, ca să le fiu tată, nu bunic. Visul meu acesta este: să-i văd împliniți, cu o meserie, cu o viață par­ticulară frumoasă și - să dea Dumnezeu! - feri­ciți. În clipa de față, amândoi sunt în Viena, la fa­cul­tate - cel mare studiază Dreptul, iar cel mic, Știin­țele Politice. Dar chiar și acum, despărțiți de o distanță geografică destul de mare, apropierea dintre noi, ca suflete, a rămas intactă.

Foto: AGERPRES (2)