Pe atunci, de cum ajungeam între dealurile din Maramureş, unde îmi petreceam toată vara, de îndată ce intram în curtea bunicilor, porneam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam printre greieri şi cosaşi, pe drumul pe care îl ştiam doar eu şi motanul Felix, tovarăşul meu de joacă, în miros de grozamă şi fân proaspăt cosit. Prima oprire era musai la zidul casei, la muşuroiul de furnici. Felix se aşeza tacticos lângă mine, îşi învârtea coada pe lângă el şi aştepta. Priveam împreună cu el armatele de furnici şi-i explicam într-o limbă pe care cu siguranţă o înţelegeam numai noi, cam cum stă treaba într-un muşuroi. La final, începeam să le număr. Eram convinsă că toate numerele fuseseră inventate doar ca să observi cât mai bine furnicile şi să verifici dacă sunt tot atâtea ca în vara trecută. Când ajungeam la zece, cel mai mare număr pe care îl cunoşteam, o luam de la capăt, până îl vedeam pe Felix cum îşi ridică brusc coada în sus, plictisit, şi era musai să pornim mai departe. O luam pâş-pâş, pe lângă gardul din lemn, cu Felix în faţă, păşind tacticos peste straturile de crăiţe şi de petunii. Urmau straturile cu legume, căpşunăria, coacăzele roşii şi agrişele, în dreptul cărora Felix ştia că e cel mai important popas şi, undeva, în spatele curţii, într-un loc destul de retras, era oprirea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajungeam lângă ele, mă asiguram că nu sunt supravegheată, mă furişam pe lângă părul cu frunze creţe şi-mi făceam un culcuş drept în mijlocul lor. Era observatorul din care priveam grădina şi cerul. Felix se cuibărea în braţele mele şi stăteam amândoi, el torcând, eu atentă la fiecare mişcare din jur, de teamă să nu cumva să fim descoperiţi.
Tot de acolo, din tufa de hortensii albastre, l-am zărit şi pe Mişa, băiatul vecinilor. Mult mai mare ca mine, şi ca vârstă, şi ca statură, se plimba nestingherit prin grădina noastră, cu mâinile în buzunar. Am fluierat scurt, băieţeşte, aşa cum văzusem că fac copiii mai mari, şi mi-am închis ochii mai mult de emoţie, decât de frica de a fi văzută. I-am observat repede, pe sub şapca de băieţandru pistruii şi ochii nedumeriţi şi l-am mai fluierat o dată. Şi-a întors privirea în toate părţile, vrând să ştie de unde venea sunetul. L-am strâns tare în braţe pe Felix, care se trezise de la fluierăturile mele şi, cu o voce mai mult tremurată, am început să-l strig pe intrusul din curtea noastră. Mai întâi încet, apoi tare, până când sunetul a reuşit să străpungă frunzele de hortensie şi să ajungă până la el. Dar de gol m-a dat Felix, care, scăpat din braţe, a luat-o la fugă printre ierburile înalte, trecând exact printre picioarele lui. Până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu Mişa alături de mine, înghesuindu-ne unul în altul, în aceeaşi tufă de flori. Căldura le înteţise mirosul, de ameţeai. După câteva clipe de stinghereală, mai curajos din fire ca mine, Mişa a luat un băţ şi a început să deseneze pe pământ. Mergea deja la şcoală şi şi-a scris, mândru, numele în ţărână, repetându-l întruna, explicându-mi, ca un profesor, literele. M-a pus să le repet după el de mai multe ori şi după ce s-a asigurat că le învăţasem pe de rost, nu s-a lăsat până nu m-a pus să le şi scriu. Mai întâi am scris numele lui, apoi pe-al meu, iar spre seară, când se dusese şi soarele la culcare, din grădina plină de flori se auzeau două voci de copii care repetau în cor, litere. "Mi-şa", "Mi-şa", "A-na", "A-na", "Mi-şa şi A-na". Din ziua aceea, mi-a fost imposibil să nu-l primesc pe Mişa în echipă, mai ales că era singurul care îmi ştia ascunzătoarea dintre hortensiile albastre. Am observat apoi lumea împreună cu el, zile în şir. De după frunze şi florile bulbucate, vedeam tot ce mişca în ogradă, auzeam, ca pe nişte ecouri, poveştile spuse de oameni mari, ştirile comunicate de mătuşile mele la o cafea şi bârfele de ultimă oră. La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput şi şcoala trebuia să înceapă, a plecat fiecare pe drumul lui. Mişa s-a dus acasă cu trenul, eu am intrat în clasa I, unde am învăţat şi alte cifre, mai mari ca zece, iar Felix, tacticos, învârtindu-şi coada pe după picioare, a rămas la poartă să ne aştepte, uitându-se lung după noi.
MARIA IOVU - Baia Mare
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
