Splendori în Banatul Montan: Cheile Nerei

Abia aşteptam colţul verde al ierbii şi florile de salcâm, pentru a ne lăsa îm­bă­taţi de miresmele primăverii.

Dru­me­ţiile "Formulei AS" ne-au dus de data aceasta în su­dul Banatului, pe Dunăre, la Mol­dova Nouă, şi în zona montană a Cheilor Nerei. Dincolo de Or­şova, de la spec­ta­culoasele Cazane ale Dunării, şi până de­parte, la pădurile dese din Munţii Locvei, pri­virea ţi se topeşte de-atâ­ta frumos. Am nimerit şi sezonul perfect: sal­câ­mii erau în floare, pur­pura căp­şu­nilor stră­lu­cea prin grădini, iar li­liacul săl­ba­tic ne îmbăta cu mireasma lui de pe al­tă lume. Dacă ai strânge tot ce poţi să cuprinzi cu privirea într-o singură ilustrată, te-ai mi­ra că na­tura poate plăs­mui atâ­tea minuni! Dar azi vă vom îndruma către Chei­le Nerei (o mostră de rai pământean), care des­part Munţii Aninei de Munţii Locvei. Verdele pas­telat al pădurii e pre­tu­tindeni, soarele se aprinde în ro­iurile de fluturi, pă­să­retul cântă de te-asurzeşte, ape­le repezi se adună-n cascade înspumate, ca­re-ţi spală privirea şi gân­du­rile... Cum să nu te lepezi de oboseală şi griji, în atâ­ta frumuseţe şi armonie, rămase la fel ca la începu­turile pământului?

Cum ajungeţi

Dacă veniţi dinspre Bucureşti, luaţi-o prin sud: Piteşti - Craiova - Orşova - Moldova Veche - Ora­viţa - Ilidia - Socolari - Potoc, până la Podul Bei, un­de începe Parcul Naţional Cheile Nerei - Beuş­niţa. E musai să mergi cu maşina, doar că şoselele n-au mai fost reparate de multă vreme, iar gropile din drum vă pot pune nervii la încercare. La Podul Bei veţi întâlni un ranger care vă va îndruma încotro s-o apucaţi, în funcţie de timpul pe care-l aveţi la dispoziţie şi splendorile pe care vreţi să le vedeţi. "Sunt disponibile două trasee diferite", ne spune Ilie Ţunea, ranger. "Cum treceţi Podul Beiului, spre stânga ajungeţi cu maşina la camping şi la păstrăvărie, de unde puteţi porni la picior spre cas­cada Văioaga, lacul Ochiul Beiului şi casca­de­le Beuşniţei. Puţină lume ştie că sunt două, la nu­mai un sfert de oră una de alta! Nu-i prea bun dru­mul forestier, pietruit doar pe alocuri şi plin de gropi, dar peisajul e divin, o să vedeţi! La dreapta, un traseu duce către Tunelurile Romane (şapte la nu­măr), care se pot vizita cam într-o oră şi jumă­tate. Celălalt duce spre Lacul Dracului, reco­man­dat iubitorilor de drumeţii experimentaţi, pentru că un sfert din traseu este sălbatic şi dificil."

Ce e de văzut

Ochiul Beiului - o minune a naturii! Lacul carstic e alimentat de un izvor subteran, şi de aceea pare încremenit. Nicio undă nu-i tulbură luciul, în care se oglindesc pădurea şi cerul. Culoarea verde-albăstrie e dată de mineralizaţia de cupru din apă şi de albia sa calcaroasă. Pentru a ajunge la lac, aveţi de mers vreo cinci kilometri, de la păstră­vă­rie, prin Valea Beiului, pe sub umbra sub­ţire a pă­durii verzi şi luminoase. Urmaţi apoi apele limpezi ale Beiului, printre pantele domoale ale văii (pe alocuri se transformă-n cascade înspumate, ce se prăvălesc de pe stâncile lustruite de curgere). Dru­mul vă scoate la cascada La Văioagă (e mar­cată, şi aveţi de coborât doar câţiva metri de la po­tecă pentru a o admira în voie). Odată ajunşi la lac, a cărui frumuseţe nu are echivalent în vocabular, acordaţi-vă măcar un sfert de ceas de răgaz, pentru că imaginea vă invită la contemplare. Ochiul de apă cristalin, adânc de 3-4 metri, se lasă vederii în întregime. Atât de limpede e apa, încât ai putea atinge cu mâna vegetaţia acvatică din adâncuri, prin care înoată leneş păstrăvi curcubeu, iar lumina soarelui, filtrată de frunzele mestecenilor, le dă pietrelor scufundate sclipiri misterioase. Există şi o legendă a acestui lac, pe care ne-a spus-o, bine­voitor, rangerul: "Se zice că fiul unui Bei turc (ma­re căpetenie militară) a poposit pe aceste melea­guri, la vânătoare. Gonind călare după o că­pri­oară, a întâlnit o fată ne­asemuit de frumoa­să, care-şi păştea oile pe-un tăp­şan. Băiatul s-a îndrăgostit pe loc. Era tare frumos, aşa că fata s-a lăsat ade­me­nită cu drag de vor­be­le lui. Şi s-au tot în­tâlnit pe sub umbra pădurii, până când Beiul a aflat de iubirea secretă a celor doi. Şi cică tare s-a mâniat, pentru că fata era va­lahă, deci de altă cre­dinţă, şi nu putea să-i devină soaţă fiului său. Şi s-a hotărât s-o omoare. A trimis doi netrebnici care au ucis-o cu sânge rece, chiar pe locul unde e azi acest lac. Purtat de dorul iubitei sale, fiul turcului a venit ca de obicei, la întâlnire, dar în loc s-o gă­sească pe draga inimii lui aşteptându-l nerăb­dă­toare, a aflat-o moartă, însângerată, aruncată în­tr-o văioagă. Se spune că atât de mult a plâns fiul turcului, încât văioaga s-a umplut cu lacrimi, care au luat culoarea ochilor lui. Iar pentru că n-a putut să suporte despărţirea de mireasa inimii lui, şi-a luat şi el zilele, împlântându-şi un pumnal în inimă. Aşa s-a născut Ochiului Be­iului!"

Cascada Beuşniţa

De la Ochiul Beiului în sus, la jumătate de oră de mers, descoperiţi o altă mi­nune: apele Beiului ţâşnesc vijelioase, de la peste 15 metri înălţime, formând o cascadă spectaculoasă. Dâ­re albe, spumoase, îşi fac fă­gaş prin muşchiul verde şi gros ce acoperă stâncile ma­iestuoase, rostogo­lin­du-se într-o fierbere nefirească, prin şanţurile săpate în piatră. La câţiva metri mai jos, parcă obosite de-atâta zbucium şi de lupta cu stân­ca, apele se adună mănunchi, îşi scutură spu­mele şi curg mai departe la vale, calme, limpezi şi reci. Prima cascadă e accesibilă, la a doua se ajun­ge mai greu, mai ales după ploaie. Iar cum cu o zi înainte a plouat torenţial, nu ne încumetăm...

Tunelurile romane

Soarele se ascunde tiptil după stânci, frunzele îşi pierd auriul, trebuie să profităm de lumină. După o oră de mers prin vegetaţia luxuriantă, după ur­cu­şuri pe pante înguste, cu trepte formate din rădăcini de copaci, încep galeriile. Arcuri săpate în stâncă, înalte cât să nu fii nevoit să te-apleci, cele mai lungi, întunecoase ca pântecele unui balaur de piatră. Jos, Nera curge lin, cu ape­le tulburi, de la ploile din ajun. Sun­tem departe de lume, în­tr-o li­nişte apă­să­toare. Ni se aude doar respiraţia, plămânii se um­plu cu aer tare, obosiţi de efort. Se în­se­rează, al­bastrul de dea­su­pra e din ce în ce mai intens. Co­borâm cu grijă pan­tele, îmbătaţi de fru­mu­seţea ce ne înconjoară şi fericiţi că am reuşit să vedem atâtea mi­nuni.
Vorbim din nou cu rangerul Ilie Ţunea, întrebându-l ce am... pierdut. "Dacă veneaţi mai de dimineaţă, vă tri­miteam pe celălalt traseu, care duce spre Lacul Dra­cului, dar e recomandat dru­me­ţilor mai expe­rimentaţi, pentru că întregul tra­seu, dus-întors, durează circa 12 ore. Mulţi turişti aleg să meargă cu cortul, pentru a avea timp să admire pe îndelete toate priveliştile acestea fără egal. Traseele sunt marcate, dar să nu vă încumetaţi la drum, dacă nu aveţi echipament montan şi con­diţia fizică necesară! Şi aten­ţie! Mai sunt şi vipere cu corn prin zonă, deci ar fi bine să vă pro­tejaţi gambele cu para­zăpezi de drumeţie!"

Unde vă cazaţi

Nu vă vom da prea multe sfa­turi de cazare, pensiuni găsiţi cu zecile de-a lungul traseului, după gusturi şi după buzunar. Puteţi înnopta pe malul Dunării, la Ca­zane, dincolo de ele, la Sicheviţa, ori în pensiunile din satele apro­piate de Cheile Nerei. Iubitorii de drumeţie care preferă să doarmă în cort, pe iarbă moale, au şi ei locuri bune de popas: campinguri, poieniţe însorite ori peticele de iarbă proaspăt cosite, din gospo­dă­riile oamenilor primitori. Dacă paşii vă poartă în­spre Sasca Română, potoliţi-vă foamea la "Vechea Moară". E un restaurant ca-n poveşti, cu bănci de lemn, perdeluţe cu pătrăţele-n ferestre, şi cu bucate bănăţene, din zonă, care se înghit singure. Stropite cu o bere rece, te îndeamnă să rămâi pentru tot­deauna acolo, în natura şi os­pe­ţia din Banatul Mon­tan.

Fotografii: ALEXANDRU FLOREA, Cipu Gheorghe