Tufa de hortensii

Cititor Formula AS
A fost o vreme când nu eram mai înaltă decât o tufă de hortensii din curtea bunicii, când anul se îm­părțea între anotimpul vacanței de vară și restul de zile, când visam mult și vorbeam mai puțin, fiindcă îmi plăcea să-mi păstrez aproape toate cuvintele pen­tru flori.

Pe atunci, de cum ajungeam între dea­lurile din Maramureș, unde îmi petreceam toată vara, de îndată ce intram în curtea bunicilor, por­neam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam printre greieri și cosași, pe drumul pe care îl știam doar eu și mo­tanul Felix, tovarășul meu de joacă, în miros de gro­zamă și fân proaspăt cosit. Prima oprire era mu­sai la zidul casei, la mușuroiul de furnici. Felix se așeza tacticos lângă mine, își învârtea coada pe lângă el și aș­tep­ta. Priveam împreună cu el ar­­ma­tele de furnici și-i ex­plicam într-o limbă pe care cu siguranță o înțe­le­geam nu­mai noi, cam cum stă trea­­ba într-un mu­șu­roi. La final, în­ce­peam să le nu­măr. Eram convinsă că toa­te nu­me­rele fuseseră in­­ven­tate doar ca să observi cât mai bine fur­nicile și să ve­rifici da­că sunt tot atâ­tea ca în vara tre­cută. Când ajun­­­geam la ze­ce, cel mai mare număr pe care îl cu­noș­­team, o luam de la ca­păt, pâ­nă îl vedeam pe Felix cum își ridică brusc coada în sus, plictisit, și era musai să por­­nim mai departe. O luam pâș-pâș, pe lângă gar­dul din lemn, cu Felix în față, pășind tac­ticos peste stra­turile de crăițe și de petunii. Ur­mau straturile cu legume, căpșunăria, coacăzele ro­șii și agrișele, în dreptul cărora Felix știa că e cel mai important po­pas și, undeva, în spa­­tele curții, în­tr-un loc destul de retras, era opri­rea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajun­geam lân­gă ele, mă asiguram că nu sunt supra­ve­ghea­tă, mă furișam pe lângă părul cu frunze crețe și-mi fă­ceam un culcuș drept în mij­locul lor. Era ob­ser­vatorul din care priveam grădina și ce­rul. Felix se cuibărea în brațele mele și stăteam amân­­doi, el tor­când, eu atentă la fiecare miș­ca­re din jur, de tea­mă să nu cumva să fim des­co­periți.
Tot de acolo, din tufa de hortensii albastre, l-am zărit și pe Mișa, băiatul vecinilor. Mult mai mare ca mine, și ca vârstă, și ca statură, se plimba ne­stin­­­gherit prin grădina noastră, cu mâinile în bu­zu­nar. Am fluierat scurt, băiețește, așa cum vă­zu­sem că fac copiii mai mari, și mi-am închis ochii mai mult de emoție, decât de frica de a fi văzută. I-am observat repede, pe sub șapca de băiețandru pis­truii și ochii ne­du­meriți și l-am mai fluierat o dată. Și-a întors pri­virea în toate părțile, vrând să știe de unde venea sunetul. L-am strâns tare în brațe pe Fe­lix, care se trezise de la fluierăturile mele și, cu o voce mai mult tremurată, am început să-l strig pe in­trusul din curtea noastră. Mai întâi încet, apoi tare, până când sunetul a reușit să străpungă frun­zele de hortensie și să ajungă până la el. Dar de gol m-a dat Felix, care, scăpat din brațe, a luat-o la fugă printre ier­bu­rile înalte, trecând exact printre pi­cioa­rele lui. Pâ­nă să mă dezmeticesc, m-am trezit cu Mișa ală­turi de mine, înghesuindu-ne unul în altul, în aceeași tufă de flori. Căldura le întețise mirosul, de amețeai. După câteva clipe de stinghereală, mai curajos din fire ca mine, Mișa a luat un băț și a început să de­seneze pe pământ. Mergea deja la școală și și-a scris, mân­dru, numele în țărână, re­pe­tându-l în­tru­na, expli­cân­du-mi, ca un profesor, literele. M-a pus să le re­pet după el de mai multe ori și după ce s-a asi­gurat că le învățasem pe de rost, nu s-a lăsat până nu m-a pus să le și scriu. Mai întâi am scris numele lui, apoi pe-al meu, iar spre seară, când se dusese și soarele la culcare, din grădina plină de flori se auzeau două voci de copii care repetau în cor, litere. "Mi-șa", "Mi-șa", "A-na", "A-na", "Mi-șa și A-na". Din ziua aceea, mi-a fost im­po­sibil să nu-l primesc pe Mișa în echipă, mai ales că era singurul care îmi știa ascunzătoarea dintre hor­tensiile albastre. Am observat apoi lumea îm­preună cu el, zile în șir. De după frun­ze și florile bulbucate, vedeam tot ce miș­ca în ogradă, auzeam, ca pe niște ecouri, po­veș­tile spu­se de oameni mari, ști­rile comunicate de mă­tu­șile mele la o cafea și bârfele de ultimă oră. La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput și școa­la tre­bu­ia să în­cea­pă, a plecat fiecare pe dru­mul lui. Mișa s-a dus aca­să cu trenul, eu am in­trat în clasa I, unde am în­vățat și alte cifre, mai mari ca zece, iar Felix, tac­ticos, învârtindu-și coa­da pe după picioare, a ră­mas la poartă să ne aș­tepte, uitându-se lung după noi.

MARIA IOVU - Baia Mare