Pe atunci, de cum ajungeam între dealurile din Maramureș, unde îmi petreceam toată vara, de îndată ce intram în curtea bunicilor, porneam într-o aventură prin grădina plină de flori. Era ritualul meu preferat. Porneam printre greieri și cosași, pe drumul pe care îl știam doar eu și motanul Felix, tovarășul meu de joacă, în miros de grozamă și fân proaspăt cosit. Prima oprire era musai la zidul casei, la mușuroiul de furnici. Felix se așeza tacticos lângă mine, își învârtea coada pe lângă el și aștepta. Priveam împreună cu el armatele de furnici și-i explicam într-o limbă pe care cu siguranță o înțelegeam numai noi, cam cum stă treaba într-un mușuroi. La final, începeam să le număr. Eram convinsă că toate numerele fuseseră inventate doar ca să observi cât mai bine furnicile și să verifici dacă sunt tot atâtea ca în vara trecută. Când ajungeam la zece, cel mai mare număr pe care îl cunoșteam, o luam de la capăt, până îl vedeam pe Felix cum își ridică brusc coada în sus, plictisit, și era musai să pornim mai departe. O luam pâș-pâș, pe lângă gardul din lemn, cu Felix în față, pășind tacticos peste straturile de crăițe și de petunii. Urmau straturile cu legume, căpșunăria, coacăzele roșii și agrișele, în dreptul cărora Felix știa că e cel mai important popas și, undeva, în spatele curții, într-un loc destul de retras, era oprirea finală, în tufele de hortensii, pe care bunica mea le iubea mai presus de orice. Când ajungeam lângă ele, mă asiguram că nu sunt supravegheată, mă furișam pe lângă părul cu frunze crețe și-mi făceam un culcuș drept în mijlocul lor. Era observatorul din care priveam grădina și cerul. Felix se cuibărea în brațele mele și stăteam amândoi, el torcând, eu atentă la fiecare mișcare din jur, de teamă să nu cumva să fim descoperiți.
Tot de acolo, din tufa de hortensii albastre, l-am zărit și pe Mișa, băiatul vecinilor. Mult mai mare ca mine, și ca vârstă, și ca statură, se plimba nestingherit prin grădina noastră, cu mâinile în buzunar. Am fluierat scurt, băiețește, așa cum văzusem că fac copiii mai mari, și mi-am închis ochii mai mult de emoție, decât de frica de a fi văzută. I-am observat repede, pe sub șapca de băiețandru pistruii și ochii nedumeriți și l-am mai fluierat o dată. Și-a întors privirea în toate părțile, vrând să știe de unde venea sunetul. L-am strâns tare în brațe pe Felix, care se trezise de la fluierăturile mele și, cu o voce mai mult tremurată, am început să-l strig pe intrusul din curtea noastră. Mai întâi încet, apoi tare, până când sunetul a reușit să străpungă frunzele de hortensie și să ajungă până la el. Dar de gol m-a dat Felix, care, scăpat din brațe, a luat-o la fugă printre ierburile înalte, trecând exact printre picioarele lui. Până să mă dezmeticesc, m-am trezit cu Mișa alături de mine, înghesuindu-ne unul în altul, în aceeași tufă de flori. Căldura le întețise mirosul, de amețeai. După câteva clipe de stinghereală, mai curajos din fire ca mine, Mișa a luat un băț și a început să deseneze pe pământ. Mergea deja la școală și și-a scris, mândru, numele în țărână, repetându-l întruna, explicându-mi, ca un profesor, literele. M-a pus să le repet după el de mai multe ori și după ce s-a asigurat că le învățasem pe de rost, nu s-a lăsat până nu m-a pus să le și scriu. Mai întâi am scris numele lui, apoi pe-al meu, iar spre seară, când se dusese și soarele la culcare, din grădina plină de flori se auzeau două voci de copii care repetau în cor, litere. "Mi-șa", "Mi-șa", "A-na", "A-na", "Mi-șa și A-na". Din ziua aceea, mi-a fost imposibil să nu-l primesc pe Mișa în echipă, mai ales că era singurul care îmi știa ascunzătoarea dintre hortensiile albastre. Am observat apoi lumea împreună cu el, zile în șir. De după frunze și florile bulbucate, vedeam tot ce mișca în ogradă, auzeam, ca pe niște ecouri, poveștile spuse de oameni mari, știrile comunicate de mătușile mele la o cafea și bârfele de ultimă oră. La final de vară, când tufa nu ne-a mai încăput și școala trebuia să înceapă, a plecat fiecare pe drumul lui. Mișa s-a dus acasă cu trenul, eu am intrat în clasa I, unde am învățat și alte cifre, mai mari ca zece, iar Felix, tacticos, învârtindu-și coada pe după picioare, a rămas la poartă să ne aștepte, uitându-se lung după noi.
MARIA IOVU - Baia Mare