O dimineaţă cu...IULIAN TĂNASE - "Cărţile mele sunt nişte jucării"

În paginile scrise de el am citit că se poate tăcea şi pe mai multe voci, că aşteptarea e atunci când ai sentimente şi că "dacă nu te ridici tu, nimeni nu te ridiche". E dimineaţă şi batem la uşa "Castelului Fermecat al lui Sacha". Maestru de ceremonii şi îmblânzitor de cuvinte e scriitorul, jurnalistul şi omul de radio Iulian Tănase, de două ori premiat în Occident pentru literatura lui aflată mereu la graniţa dintre po­ezie, proză şi experiment.

- Bună dimineaţa, Iulian! Cu ce ai îmblânzit cafeaua în dimineaţa asta?

- Bună dimineaţa, Dia! Am îmblânzit-o cu lapte, cu zahăr şi cu muzica celor de la Madrugada.

- Eşti singur?

- Da, în dimineaţa asta, ca în cele mai multe dimineţi, sunt singur.

- Şi cât de leneş eşti, pe o scară de la 1 la 10?

- Destul de leneş, dar asta e o sâmbătă ex­cep­ţională, fiindcă nu sunt la Radio Guerrilla, unde în fiecare weekend fac emisiunea "Războiul Sfâr­şitului Săptămânii". Sunt într-o mică vacanţă care mi-a picat bine şi pe care am umplut-o cu drumuri. După-amiază plec la Iaşi, să lansez şi acolo "Aven­turile lui Sacha în Castelul Fermecat".

- Care e partea nevăzută a muncii de radio, Iulian? Ce faceţi voi când nu sunteţi în direct?

- Păi, facem tot felul de nimicuri amuzante, mai povestesc cu Mitoş şi Lavinia, colegii mei, mai ieşim pe balcon la o cafea, mai citim câte-o ştire. E foarte spontan şi foarte viu totul. Ascultătorii s-au obişnuit cu starea asta de improvizaţie...

- ...de dolce farniente inteligent.

- Da, pare că nu facem mare lucru, dar după patru ore, plec acasă stors de energie. E o con­centrare uriaşă, eşti cu simţurile încordate, ca la vâ­nătoare. Doar că noi vânăm glume în direct, vânăm asociaţii de idei şi de imagini şi mai stăm cu ochii şi la ceas, că sunt momente când vine publicitatea peste noi şi trebuie să fim atenţi.

- Nu-i complicat să fii amuzant aşa, la coman­dă?

- Uneori e. Evident, nu tot timpul ne iese, ne mai scapă şi lucruri pe care n-am fi vrut să le spunem. Colegul meu Dobrovolschi a spus odată: "Cui îi e teamă de penibil să nu facă radio". Avea dreptate. La radio te expui foarte mult, te arăţi exact aşa cum eşti. Radioul e un mediu sincer şi cinstit.

- Sinceritatea asta e o constantă în multe lucruri pe care le faci. Nu te-ai ferit nici pe Facebook, nici în cărţile tale, să te arăţi exact aşa cum eşti.

- M-am şi gândit odată, în glumă, să scriu o carte intitulată "Un veac de sinceritate". E obo­sitor să pari ceea ce nu eşti. Da­că-ţi pui o mască, trebuie s-o întreţii, s-o mai pudrezi din când în când. Mă tem că sunt prea bătrân să mai învăţ să fiu ipocrit.

- Mai ai timp şi de lite­ra­tură, dacă radioul îţi mănâncă energia?

- Crezi că, dacă aş sta acasă, aş scrie mai mult!? N-aş scrie. La radio e multă improvizaţie, e o gimnastică a minţii care mă ţine în formă. Acolo îmi exorcizez anumite frivolităţi şi, când mă apuc să scriu, nu le mai pun în joc.

- Avem cu toţii o doză de frivolitate, însă tu, în plus, ai şi o relaţie mai îndelungată cu umorul. Ai în spate 13 ani de "Academia Caţavencu" şi încă vreo 13 de Radio "Guerrilla".

- M-am născut cu un simţ al umorului bine dezvoltat. Şi am avut norocul să aterizez, la 23 de ani, la "Academia Caţavencu", care era atunci un soi de societate secretă, o sectă unde nu ajungea oricine şi unde aveai mari şanse să creşti, dacă voiai asta, fiindcă toţi erau foarte inteligenţi şi cu foarte mult haz. Erau şi foarte mulţi scriitori acolo. Era o struţocămilă a presei, Caţavencu, nici jur­na­lism, nici literatură, dar chestia asta între lumi mi-a plăcut teribil.

- Am observat că oamenii cu mult umor sunt, de fapt, incredibil de sen­sibili, de vulnerabili...

- Alexia Udrişte, ilustratoarea cărţii mele, şi Laura Câlţea, editoarea, mi-au trimis la un moment dat un fragment dintr-o discuţie a lor privată. Spuneau exact asta, că ele cred, în ciuda umorului meu, că aş fi un om foarte trist. Tind să le dau dreptate, şi ai şi tu. Am multe melancolii, multe sensibilităţi, umorul e şi o platoşă de apărare sub care ascund uneori stări foarte grave.

- Ele te-au dus înspre poezie?

- Am simţit mereu o nevoie dis­pe­rată de a scrie. Poe­me­le mele de ti­ne­re­ţe aşa au ve­nit. Nu-mi do­ream să de­­vin scriitor, dar nu ştiam ce să fac cu toate stă­rile alea. Şi lucrurile aşa au şi rămas. Când simt o mare nefericire (şi n-am dus lipsă de aşa ceva în ultima vre­me) o torn în scris. Am pus foarte mul­tă emoţie, chiar şi în ultima carte, chiar dacă e o carte pen­tru copii.

- O carte pentru copii, în care se simte însă drama oamenilor mari care se despart.

- Aşa e, cartea asta s-a născut dintr-o mare suferinţă. Am început să o scriu chiar de ziua băiatului meu, Sacha, fără să ştiu atunci că va fi o carte. Eram singur, nu mi se îngăduia să îl văd şi nu am ştiut atunci să negociez mo­mentul ăla. Ca să nu mă las dus de un val de furie şi de re­voltă, căci mi se părea nedrept să nu-l pot vedea de ziua lui, m-am refugiat în imaginaţie şi m-am liniştit.

- Ai scris cartea asta pen­tru Sacha sau ai scris-o de fapt pentru tine?

- Am scris-o pentru mine, fiindcă eu aveam nevoie, nu Sacha. A fost manualul meu de supra­vieţuire. Am stat în ziua aia şi am vorbit cu el în capul meu şi apoi pe hârtie, mi-am imaginat că suntem împreu­nă, că ne jucăm, că-i gătesc şi facem toate celelalte lucruri din carte. Şi după ce am scris vreo zece pagini, m-am liniştit. Deşi pare exact contrariul, cartea e ficţiune 90%.

- La lansarea cărţii la Bookfest, unii au spus că şi-ar fi imaginat orice despre tine, numai că scrii şi cărţi pentru copii nu.

- Asta pentru că fac destul de multe lucruri. Dar nu cred că suntem într-un singur fel, noi, oamenii. Am prieteni care fac şi mai multe decât mine. Eu doar scriu, m-a ferit Dumnezeu să am mai multe talente.

- Eu zic că ai cel puţin un talent în plus, talentul de tată. Copiii tăi, Adora şi Sacha, sunt la fel de celebri ca tine. Şi despre fiecare ai scris câte-o carte.

- Ei, da, talentul ăsta se simte.

- Ţi-ai dorit din­totdeauna co­pii?

- Abia după ce s-a născut Adora, am înţeles despre mine că îmi place să fiu tată, că pen­tru mine asta este un fel de me­serie. M-am trezit cu nişte instincte foar­te puternice şi cu o dragoste din asta ti­ranică, de ne­în­ţeles. Copiii îţi re­for­mu­lează toate e­mo­ţii­le, toate sen­timentele, e in­cre­dibil. De la copii în­veţi să iubeşti. Au un fel de a iubi foar­te sincer, foar­te curat, pentru totdeauna.

- Ce ai vrea să le laşi moştenire copiilor tăi, Iulian?

- Aş vrea să-i învăţ să rămână oameni liberi, să rămână poeţi, să fie sinceri, să nu mintă, să se mire în continuare, să-şi păstreze atenţia asta extraor­di­nară pe care toţi copiii o au. Acum, sunt capabili să vadă o frunză pe jos şi să-mi zică: "Uite, tata, ce frunză minunată!", o frunză pe lângă care eu aş fi trecut fără să-mi pese.

- E sâmbătă dimineaţă, dacă ai fi tu însuţi copil, în Castelul Fermecat (care e de fapt apar­tamentul tău) cu ce ţi-ai face de cap?

- Ooh, cred că m-aş juca toată ziua, casa mea e plină de jucării acum, momentan sunt împrăştiate peste tot, au rămas aşa de când au fost copiii ultima oară la mine. Dar nu trebuie să fiu copil ca să mă joc. Asta fac oricum, şi când scriu, şi când citesc. Şi cărţile mele sunt tot nişte jucării. Am fost recent la Timişoara şi, înainte de lansare, am stat în librăria "La Două Bufniţe", la o cafea, şi am citit cărţi pentru copii. Mi-am amintit cum îşi imagina Borges paradisul, ca pe o bibliotecă. Am fost fericit şi i-am dat dreptate.

Foto: MIHAI BARBU, PETRICĂ TĂNASE