Minunea de la miezul nopţii

Robotul

Povestea pe care am trăit-o, pe care o trăiesc şi pe care aş vrea să o cunoască o lume întreagă începe aşa: "Acum mai bine de un an, e­ram într-o poziţie pri­vilegiată de top ma­nager al unei mari com­panii din Ro­mâ­nia. Mun­ci­sem ne­bu­­neş­te, vre­­me de şap­te ani, ca să acced pas de pas în ierarhia insti­tu­ţiei, având un o­biec­tiv foarte clar: o pro­mo­vare care să-mi per­mită un viitor pro­fe­sio­nal strălucit. Dar mun­ca la care mă în­hă­masem nu-mi per­mi­tea să mai am timp de altceva: să am grijă de familia mea, să mă bucur de viaţă, să-mi cresc băieţelul ca o ma­­mă adevărată, să ci­tesc o carte, să merg la teatru, într-un cu­vânt, îmi lipsea total "po­ezia" vieţii. A­veam o recunoaştere pro­fe­sio­nală deosebită, a­van­taje financiare pe care şi le-ar dori ori­cine, dar şi pro­bleme pe măsură, care îmi aca­pa­rau toată ziua, şi de care nu mă puteam desprinde când ziua de muncă se încheia. Când reuşeam să ajung seara acasă (în cazul când nu eram plecată în dele­gaţii, zile în şir) gândurile mele erau îndrep­tate tot spre rezol­varea unor probleme de ser­vi­ciu, telefoanele su­nau în neştire şi eu răs­pun­deam, deşi copilul meu, care nu mă văzuse de câ­teva zile (era îngrijit de o bonă), vroia să mă joc cu el, iar soţul meu încerca să vorbească cu mine despre problemele acute ale familiei... Dar eu eram ab­sentă, eram pierdută cu mintea între două-trei pro­bleme ma­jore de la serviciu, la care trebuia să găsesc soluţii urgente, să iau decizii în termene stricte. Concentrată pe ima­ginea mea pro­fe­sio­­nală care trebuia să fie impecabilă, nu mă gândeam că restul vieţii mele era un dezas­tru, un castel frumos, care­ por­nise în­cet-încet să se năruie, pentru că nu mai aveam timp să am grijă de el.
Schimbarea a venit pe neaşteptate. În cadrul unei şedinţe, preşedintele firmei ne-a informat că într-o perioadă scurtă de timp, compania noastră urma să fie vândută către o companie multi­na­­ţională, care nu promisese men­ţi­nerea angajaţilor actuali. Şi mai rău pentru mine era că unul din oamenii cheie ai noii firme îmi era "duşman" declarat, un fost coleg de a cărui in­com­­petenţă mă plânsesem, în şedin­ţe­le de analiză, adeseori. Am urmă­rit întotdeauna drep­tatea, sub toate formele ei, chiar dacă asta în­sem­na uneori să-mi asum greutăţi mai mari în viaţă.
Totul în jurul meu se trans­formase în haos. Re­proşuri din toate părţi­le, serviciul pe muchie de cuţit, rate bancare mari, pe care, fără un post cu salariu adec­vat, nu pu­team să le plătesc, ma­ma grav bolnavă, care avea nevoie urgentă de im­plicarea mea. Doar că şi eu mă simţeam din ce în ce mai slăbită, sănă­tatea înce­pea să se şubre­zească din cauza stre­­su­lui şi a orelor lungi de vorbit la telefonul mobil. Era clar că trebuia să iau cât mai rapid o decizie, dar oricât mă gân­deam, nu reuşeam să gă­sesc dru­mul bun.

Rugăciunea de noapte

Într-o noapte, epui­zată din cauza gândurilor negre care mă acaparau, am început să mă rog dintr-odată lui Dumnezeu să mă ajute, să îmi arate calea pe care trebuie să o urmez ca să ies din impas. Să am o familie fericită, să reuşesc să-mi găsesc pacea sufle­teas­că şi echilibrul. Cuvin­tele folosite în rugăciunea mea erau simple, por­ni­te doar din dorinţa mea de a afla aju­tor, de-a scăpa din haosul în care tră­iam. Nu am spus o rugăciune anu­me, pentru că nici nu ştiam una. În afară de "Tatăl Nostru", pe care o învă­ţasem când eram mică şi pe care o spu­neam mecanic şi foarte rar, nu ştiam alte rugă­ciuni. De fapt, pe mine nu m-a interesat niciodată latura spirituală, eram îndoctrinată de măreţele realizări ale ştiinţei şi nu vedeam nimic în rest. Nu intram în biserică decât foarte rar, poate o dată pe an, şi atunci, pentru că era neapărat necesar (nuntă, botez). Nu mă duceam la biserică nici măcar în noaptea de Înviere, să iau Lumină, nu m-am spovedit şi împărtăşit, acesta fiind un gest mecanic, fără nici o relevanţă pentru mine. Nu credeam în divinitate deşi în viaţa mea fuseseră câteva momente im­portante, în care am simţit că sunt ajutată de ci­neva mai presus de înţelegerea mea, dar nu le-am acordat importanţă. Eram con­vinsă că sunt simple coincidenţe, că este absolut normal să se întâmple aşa, că până şi salvarea vieţii mele dintr-o situaţie gravă, legată de un incendiu, în urmă cu câţiva ani (în care simţisem clar că am fost salvată de o mână nevăzută), toate erau simple întâmplări, cărora le găseam ex­plicaţii realiste. Dar din noaptea aceea am început să mă rog consecvent. Timid, cu cuvintele mele. În disperarea care mă cuprinsese, mă rugam să mă îndrume cineva pe calea cea bună, să îmi arate ce trebuie să fac în continuare pentru a-mi găsi li­niştea. Era o rugă­ciune adâncă, pornită din ini­mă, spusă neîncetat, timp de vreo trei luni de zile. Pe durata acestui timp, mi-am dat seama că îmi doream cu adevărat să devin mai bună, să-mi re­găsesc partea fru­moasă a vieţii mele, pierdută undeva în copilărie, dar nu ştiam cum şi aveam nevoie de ajutor. Eram convinsă că, dacă într-ade­văr există Dumnezeu, numai el putea să mă ajute să ajung la liman.

Lumina de la capătul nopţii

În urma discuţiilor pe care le-am avut de-a lungul acestor luni cu soţul meu, am ajuns amân­doi la concluzia că soluţia cea mai bună era să îmi prezint demisia, să am timp pentru a-mi căuta un alt serviciu bun şi stabil şi să încercăm, între timp, să subzistăm financiar, cu rezervele pe care le aveam. M-am pregătit sufleteşte pentru acest moment greu şi am intrat în audienţă la directorul general al companiei, pentru a-i transmite decizia mea şi motivele care m-au determinat să ajung la ea. Rezultatul a fost de-a dreptul uluitor! După ce m-a ascultat liniştit, mi-a propus, zâmbind, un alt post de manager, creat special pentru mine şi care îmi oferea o libertate personală mai mare, cu timp de muncă restrâns. Am acceptat. Discuţia a durat doar câteva minute şi am plecat de la sediul firmei, ameţită de întâmplare, de felul aşa de simplu şi de neaşteptat în care se rezolvase dilema mea. Era seară, se făcuse târziu, aveam un drum lung de făcut cu maşina până acasă (şase ore de condus pe un drum greu), dar îmi doream să ajung cât mai repede la ai mei, să mă bucur de veste împreună cu familia mea. Conduceam într-o stare euforică, recapitulând în minte momentul în care grijile mele au dispărut şi ce uşor s-a rezolvat situaţia. Dintr-o dată, au început să-mi treacă prin faţa ochilor, în minte, toate greşelile şi păcatele grele pe care le făcusem de-a lungul vieţii mele, iar amintirea lor îmi provoca o suferinţă sufletească aşa de puternică, încât am început să plâng, fără să mă pot opri. Conduceam maşina în noapte, pe un drum greu, plângeam şi nu eram deloc atentă la trafic, dar nu mă mai interesa nimic în clipele acelea, decât să îmi treacă durerea imensă din su­flet şi să ajung la ai mei. Dar ce-a urmat a fost şi mai de neînţeles. Am pornit radioul la întâmplare, şi pe postul respectiv s-a auzit, brusc, o voce de preot, care îi dădea cuiva sfaturi duhovniceşti: "Nu ai fost dintotdeauna aşa", spunea preotul, "din ca­uza greşelilor tinereţii ai luat-o pe o cale greşită, dar te-ai rugat şi Dumnezeu ţi-a ascultat rugă­ciu­nile şi te va îndruma pe calea cea bună şi dreaptă". Am rămas înmărmurită. Nu puteam nici să mai respir de emoţie. Părea că preotul acela vorbeşte cu mine, începuse să spună întâmplări personale, amănunte din viaţa mea, pe care doar eu le cu­noşteam. Am început să cred că am halucinaţii, mi-am privit telefonul, m-am ciupit de mână, şi printre şuvoaiele de lacrimi care-mi curgeau în neştire, singurul gând care mi-a trecut prin minte atunci a fost acesta: "Ce-ar trebui să fac de acum înainte?". Vocea mi-a răspuns: "Nu-ţi fie frică, Dum­nezeu este cu tine, vei şti ce să faci, pas de pas". Apoi, deşi era trecută de mult perioada Paştilor, la radio a început să cânte un cor bise­ricesc, neasemuit de frumos, "Hristos a Înviat din morţi". Am realizat instinctiv că era pentru mine, că cea care reuşise să revină la "viaţa" adevărată eram eu.
Emoţiile de atunci sunt greu de descris în cuvinte. Treceam de la o stare extremă la alta, eram atât de fericită, dar şi atât de speriată! Am ajuns acasă târziu, mult după miezul nopţii, fără să înţeleg ce se întâmplase pe drum cu mine, ci doar stăpânită de o bucurie atât de mare, încât se vedea ca o lumină pe faţa mea. Soţul meu mă aş­tepta, dar nu i-am putut spune nimic despre re­velaţia mea, nu m-ar fi înţeles şi nu m-ar fi crezut, pentru că este un om extrem de realist. I-am spus doar despre postul care-mi fusese propus la firmă şi s-a bucurat de finalul acesta neaşteptat care mă ferea de deşertul pe care urma să îl traversez.

Mărturisiri de folos

Începând din acea noapte, am parte de revelaţii aproape zilnic. Aşa a vrut Dumnezeu să comunice cu mine prin rugăciunile mele de noapte, primite în cer. Am învăţat foarte multe în acest an care a trecut: să nu îmi fie frică de viitor, să nu îmi pierd speranţa niciodată, să am mai multă încredere în mine, să cred că există viaţă după moarte şi că toate greutăţile prin care trecem de-a lungul vieţii reprezintă doar nişte încercări prin care vom reuşi să evoluăm spiritual. Nimic nu este întâmplător. Totul face parte din planul evoluţiei noastre spirituale. Sunt nopţi în care mă trezesc instantaneu, pentru că simt un miros deo­sebit de frumos de smirnă, preţ de câteva clipe, care apoi dispare, lăsându-mi o stare de lim­pezime şi linişte. Nu ştiu de ce am parte de atâta bunătate, nu am făcut nimic special şi nu merit nimic din toate acestea, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, pentru tot ceea ce face pentru mine. Acum câteva nopţi, m-am trezit brusc, pe cer era o lumină foarte puternică, aproa­pe mă orbea, şi nu mă puteam uita direct spre ea. O voce interioară mi-a spus de câteva ori: "Cere şi ţi se va da". Nu ştiam ce se întâmplă şi am reacţionat târziu, de-abia când am auzit-o a treia oară. Şi am cerut o mulţime de lucruri: sănătate mie şi familiei mele, înţelepciune pentru a trece cu bine peste toate încercările vieţii, linişte şi pace în suflet şi prieteni buni, să urmez calea cea dreaptă în tot ceea ce fac de acum încolo, în viaţă. Lacrimile care îmi curgeau erau de fericire, a fost un moment care a durat doar câteva minute, dar pe care nu-l voi uita niciodată. La sfârşit l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte că i-am cerut atât de multe şi că, sigur, ştie el mai bine ce-mi trebuie mie. Iar prima lui binecuvântare e faptul că voi mai avea un copil, chiar dacă am o vârstă destul de târzie, împlinesc 38 de ani.
Nu ştiu de ce am luat decizia să povestesc cuiva despre toate acestea. Poate că vor fi mulţi care vor citi şi nu vor crede nimic din cele ce am scris, dar cu siguranţă, se va găsi măcar un om căruia îi vor folosi mărturisirile mele. Nu este târziu niciodată să iei viaţa de la capăt, să crezi că Dumnezeu există şi pentru tine, că te va ajuta să învingi greutăţile vieţii şi să-i dai un sens mai înalt, să nu vâsleşti la o barcă singur, în mijlocul apei, şi să nu poţi ajunge la mal niciodată. Fiecare din noi îşi poate afla drumul vieţii, trebuie doar să credem în Dumnezeu cu tot sufletul, din toată inima noastră şi vom avea parte de ceea ce avem nevoie! Speranţa şi iubirea să le aveţi în suflet întotdeauna şi veţi găsi ceea ce căutaţi.
TEODORA RUSU - Arad

(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)