Povestea pe care am trăit-o, pe care o trăiesc și pe care aș vrea să o cunoască o lume întreagă începe așa: "Acum mai bine de un an, eram într-o poziție privilegiată de top manager al unei mari companii din România. Muncisem nebunește, vreme de șapte ani, ca să acced pas de pas în ierarhia instituției, având un obiectiv foarte clar: o promovare care să-mi permită un viitor profesional strălucit. Dar munca la care mă înhămasem nu-mi permitea să mai am timp de altceva: să am grijă de familia mea, să mă bucur de viață, să-mi cresc băiețelul ca o mamă adevărată, să citesc o carte, să merg la teatru, într-un cuvânt, îmi lipsea total "poezia" vieții. Aveam o recunoaștere profesională deosebită, avantaje financiare pe care și le-ar dori oricine, dar și probleme pe măsură, care îmi acaparau toată ziua, și de care nu mă puteam desprinde când ziua de muncă se încheia. Când reușeam să ajung seara acasă (în cazul când nu eram plecată în delegații, zile în șir) gândurile mele erau îndreptate tot spre rezolvarea unor probleme de serviciu, telefoanele sunau în neștire și eu răspundeam, deși copilul meu, care nu mă văzuse de câteva zile (era îngrijit de o bonă), vroia să mă joc cu el, iar soțul meu încerca să vorbească cu mine despre problemele acute ale familiei... Dar eu eram absentă, eram pierdută cu mintea între două-trei probleme majore de la serviciu, la care trebuia să găsesc soluții urgente, să iau decizii în termene stricte. Concentrată pe imaginea mea profesională care trebuia să fie impecabilă, nu mă gândeam că restul vieții mele era un dezastru, un castel frumos, care pornise încet-încet să se năruie, pentru că nu mai aveam timp să am grijă de el.
Schimbarea a venit pe neașteptate. În cadrul unei ședințe, președintele firmei ne-a informat că într-o perioadă scurtă de timp, compania noastră urma să fie vândută către o companie multinațională, care nu promisese menținerea angajaților actuali. Și mai rău pentru mine era că unul din oamenii cheie ai noii firme îmi era "dușman" declarat, un fost coleg de a cărui incompetență mă plânsesem, în ședințele de analiză, adeseori. Am urmărit întotdeauna dreptatea, sub toate formele ei, chiar dacă asta însemna uneori să-mi asum greutăți mai mari în viață.
Totul în jurul meu se transformase în haos. Reproșuri din toate părțile, serviciul pe muchie de cuțit, rate bancare mari, pe care, fără un post cu salariu adecvat, nu puteam să le plătesc, mama grav bolnavă, care avea nevoie urgentă de implicarea mea. Doar că și eu mă simțeam din ce în ce mai slăbită, sănătatea începea să se șubrezească din cauza stresului și a orelor lungi de vorbit la telefonul mobil. Era clar că trebuia să iau cât mai rapid o decizie, dar oricât mă gândeam, nu reușeam să găsesc drumul bun.
Rugăciunea de noapte
Într-o noapte, epuizată din cauza gândurilor negre care mă acaparau, am început să mă rog dintr-odată lui Dumnezeu să mă ajute, să îmi arate calea pe care trebuie să o urmez ca să ies din impas. Să am o familie fericită, să reușesc să-mi găsesc pacea sufletească și echilibrul. Cuvintele folosite în rugăciunea mea erau simple, pornite doar din dorința mea de a afla ajutor, de-a scăpa din haosul în care trăiam. Nu am spus o rugăciune anume, pentru că nici nu știam una. În afară de "Tatăl Nostru", pe care o învățasem când eram mică și pe care o spuneam mecanic și foarte rar, nu știam alte rugăciuni. De fapt, pe mine nu m-a interesat niciodată latura spirituală, eram îndoctrinată de mărețele realizări ale științei și nu vedeam nimic în rest. Nu intram în biserică decât foarte rar, poate o dată pe an, și atunci, pentru că era neapărat necesar (nuntă, botez). Nu mă duceam la biserică nici măcar în noaptea de Înviere, să iau Lumină, nu m-am spovedit și împărtășit, acesta fiind un gest mecanic, fără nici o relevanță pentru mine. Nu credeam în divinitate deși în viața mea fuseseră câteva momente importante, în care am simțit că sunt ajutată de cineva mai presus de înțelegerea mea, dar nu le-am acordat importanță. Eram convinsă că sunt simple coincidențe, că este absolut normal să se întâmple așa, că până și salvarea vieții mele dintr-o situație gravă, legată de un incendiu, în urmă cu câțiva ani (în care simțisem clar că am fost salvată de o mână nevăzută), toate erau simple întâmplări, cărora le găseam explicații realiste. Dar din noaptea aceea am început să mă rog consecvent. Timid, cu cuvintele mele. În disperarea care mă cuprinsese, mă rugam să mă îndrume cineva pe calea cea bună, să îmi arate ce trebuie să fac în continuare pentru a-mi găsi liniștea. Era o rugăciune adâncă, pornită din inimă, spusă neîncetat, timp de vreo trei luni de zile. Pe durata acestui timp, mi-am dat seama că îmi doream cu adevărat să devin mai bună, să-mi regăsesc partea frumoasă a vieții mele, pierdută undeva în copilărie, dar nu știam cum și aveam nevoie de ajutor. Eram convinsă că, dacă într-adevăr există Dumnezeu, numai el putea să mă ajute să ajung la liman.
Lumina de la capătul nopții
În urma discuțiilor pe care le-am avut de-a lungul acestor luni cu soțul meu, am ajuns amândoi la concluzia că soluția cea mai bună era să îmi prezint demisia, să am timp pentru a-mi căuta un alt serviciu bun și stabil și să încercăm, între timp, să subzistăm financiar, cu rezervele pe care le aveam. M-am pregătit sufletește pentru acest moment greu și am intrat în audiență la directorul general al companiei, pentru a-i transmite decizia mea și motivele care m-au determinat să ajung la ea. Rezultatul a fost de-a dreptul uluitor! După ce m-a ascultat liniștit, mi-a propus, zâmbind, un alt post de manager, creat special pentru mine și care îmi oferea o libertate personală mai mare, cu timp de muncă restrâns. Am acceptat. Discuția a durat doar câteva minute și am plecat de la sediul firmei, amețită de întâmplare, de felul așa de simplu și de neașteptat în care se rezolvase dilema mea. Era seară, se făcuse târziu, aveam un drum lung de făcut cu mașina până acasă (șase ore de condus pe un drum greu), dar îmi doream să ajung cât mai repede la ai mei, să mă bucur de veste împreună cu familia mea. Conduceam într-o stare euforică, recapitulând în minte momentul în care grijile mele au dispărut și ce ușor s-a rezolvat situația. Dintr-o dată, au început să-mi treacă prin fața ochilor, în minte, toate greșelile și păcatele grele pe care le făcusem de-a lungul vieții mele, iar amintirea lor îmi provoca o suferință sufletească așa de puternică, încât am început să plâng, fără să mă pot opri. Conduceam mașina în noapte, pe un drum greu, plângeam și nu eram deloc atentă la trafic, dar nu mă mai interesa nimic în clipele acelea, decât să îmi treacă durerea imensă din suflet și să ajung la ai mei. Dar ce-a urmat a fost și mai de neînțeles. Am pornit radioul la întâmplare, și pe postul respectiv s-a auzit, brusc, o voce de preot, care îi dădea cuiva sfaturi duhovnicești: "Nu ai fost dintotdeauna așa", spunea preotul, "din cauza greșelilor tinereții ai luat-o pe o cale greșită, dar te-ai rugat și Dumnezeu ți-a ascultat rugăciunile și te va îndruma pe calea cea bună și dreaptă". Am rămas înmărmurită. Nu puteam nici să mai respir de emoție. Părea că preotul acela vorbește cu mine, începuse să spună întâmplări personale, amănunte din viața mea, pe care doar eu le cunoșteam. Am început să cred că am halucinații, mi-am privit telefonul, m-am ciupit de mână, și printre șuvoaiele de lacrimi care-mi curgeau în neștire, singurul gând care mi-a trecut prin minte atunci a fost acesta: "Ce-ar trebui să fac de acum înainte?". Vocea mi-a răspuns: "Nu-ți fie frică, Dumnezeu este cu tine, vei ști ce să faci, pas de pas". Apoi, deși era trecută de mult perioada Paștilor, la radio a început să cânte un cor bisericesc, neasemuit de frumos, "Hristos a Înviat din morți". Am realizat instinctiv că era pentru mine, că cea care reușise să revină la "viața" adevărată eram eu.
Emoțiile de atunci sunt greu de descris în cuvinte. Treceam de la o stare extremă la alta, eram atât de fericită, dar și atât de speriată! Am ajuns acasă târziu, mult după miezul nopții, fără să înțeleg ce se întâmplase pe drum cu mine, ci doar stăpânită de o bucurie atât de mare, încât se vedea ca o lumină pe fața mea. Soțul meu mă aștepta, dar nu i-am putut spune nimic despre revelația mea, nu m-ar fi înțeles și nu m-ar fi crezut, pentru că este un om extrem de realist. I-am spus doar despre postul care-mi fusese propus la firmă și s-a bucurat de finalul acesta neașteptat care mă ferea de deșertul pe care urma să îl traversez.
Mărturisiri de folos
Începând din acea noapte, am parte de revelații aproape zilnic. Așa a vrut Dumnezeu să comunice cu mine prin rugăciunile mele de noapte, primite în cer. Am învățat foarte multe în acest an care a trecut: să nu îmi fie frică de viitor, să nu îmi pierd speranța niciodată, să am mai multă încredere în mine, să cred că există viață după moarte și că toate greutățile prin care trecem de-a lungul vieții reprezintă doar niște încercări prin care vom reuși să evoluăm spiritual. Nimic nu este întâmplător. Totul face parte din planul evoluției noastre spirituale. Sunt nopți în care mă trezesc instantaneu, pentru că simt un miros deosebit de frumos de smirnă, preț de câteva clipe, care apoi dispare, lăsându-mi o stare de limpezime și liniște. Nu știu de ce am parte de atâta bunătate, nu am făcut nimic special și nu merit nimic din toate acestea, dar îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi, pentru tot ceea ce face pentru mine. Acum câteva nopți, m-am trezit brusc, pe cer era o lumină foarte puternică, aproape mă orbea, și nu mă puteam uita direct spre ea. O voce interioară mi-a spus de câteva ori: "Cere și ți se va da". Nu știam ce se întâmplă și am reacționat târziu, de-abia când am auzit-o a treia oară. Și am cerut o mulțime de lucruri: sănătate mie și familiei mele, înțelepciune pentru a trece cu bine peste toate încercările vieții, liniște și pace în suflet și prieteni buni, să urmez calea cea dreaptă în tot ceea ce fac de acum încolo, în viață. Lacrimile care îmi curgeau erau de fericire, a fost un moment care a durat doar câteva minute, dar pe care nu-l voi uita niciodată. La sfârșit l-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte că i-am cerut atât de multe și că, sigur, știe el mai bine ce-mi trebuie mie. Iar prima lui binecuvântare e faptul că voi mai avea un copil, chiar dacă am o vârstă destul de târzie, împlinesc 38 de ani.
Nu știu de ce am luat decizia să povestesc cuiva despre toate acestea. Poate că vor fi mulți care vor citi și nu vor crede nimic din cele ce am scris, dar cu siguranță, se va găsi măcar un om căruia îi vor folosi mărturisirile mele. Nu este târziu niciodată să iei viața de la capăt, să crezi că Dumnezeu există și pentru tine, că te va ajuta să învingi greutățile vieții și să-i dai un sens mai înalt, să nu vâslești la o barcă singur, în mijlocul apei, și să nu poți ajunge la mal niciodată. Fiecare din noi își poate afla drumul vieții, trebuie doar să credem în Dumnezeu cu tot sufletul, din toată inima noastră și vom avea parte de ceea ce avem nevoie! Speranța și iubirea să le aveți în suflet întotdeauna și veți găsi ceea ce căutați.
TEODORA RUSU - Arad
(Reproduceri după picturi de FRANCISC CHIUARIU)