Evgheni Vodolazkin - "Dacă iubești cu adevărat o persoană, o vei întâlni și-n ceruri"

Născut în 1964 la Kiev, a activat mai bine de două decenii în domeniul cercetării literaturii ruse vechi, pentru a se dedica ulterior scrisului. Romanul său "Laur", con­siderat capodoperă a literaturii ruse contem­po­rane, a fost de două ori câștigător al premiului "Bol­șaia Kniga" (Premiul întâi și Premiul ci­titorilor), a fost declarat bestseller și tradus în 27 de limbi. Noul său volum, "Aviatorul", tradus și tipărit la editura "Humanitas", a fost lansat la București, la Târgul de Carte "Bookfest". De vorbă cu cel mai cunoscut scriitor rus con­temporan, despre o dragoste care învinge tim­pul.

"Vin din trecutul îndepărtat"

- De-a lungul istoriei, Rusia a luat pentru ro­­mâni chipuri diferite: a fost și țara asu­pri­to­rilor, și patria unei literaturi de neînchipuit. Dvs., Evgheni Vodolazkin, din care Rusie ve­niți?

- De mai bine de trei decenii mă ocup de pro­ble­matica Rusiei de altădată, în calitate de cerce­tător. Dacă iau în calcul că opt ore pe zi citesc tot felul de lucruri despre Rusia medievală și doar o oră și jumătate o dedic Rusiei contemporane, pot să spun, fără să clipesc, că Rusia de altădată mi-e mai aproape de inimă. E, poate, deformare pro­fe­­sională. De unde vin ? Vin din trecutul înde­păr­tat. Cred că am vârsta de șapte secole. (râde)

- Și totuși, știu că v-ați născut la Kiev...

- Așa e, am copilărit la Kiev, printre ucraineni. Sunt rus, dar pe atunci nu mă gândeam nicio secundă că sunt rus, iar prietenii mei nu-și puneau problema că sunt ucraineni. Eram cu toții într-o stare de înfrățire. Sau poate nu era chiar înfrățire, căci de multe ori, oamenii găsesc destule motive să se certe chiar în interiorul aceleiași națiuni. Însă certurile pe care le aveam erau ca ploile de vară. Începeau pe neașteptate și se terminau la fel. Iar Kievul era ca vara însăși, un oraș sudic, vesel, cu multă bucurie. Mai târziu, când am ajuns la Sankt Petersburg, m-am trezit nu doar într-o altă climă, mai rece, mai nordică, ci și într-o altă Ru­sie. O Rusie care însă nu era Rusia adevărată.

- De ce spuneți asta? Sankt Petersbur­gul e un oraș emblemă. Cel mai "cântat" oraș de că­tre scriitorii ruși.

- Așa e, a devenit un simbol. Dar e un simbol care nu are legătură cu Rusia profundă. Rusia ade­vărată e Moscova. Petersburgul e strania încercare a Rusiei de a demonstra că și Rusia e Europa. E veriga de legătură între o lume și alta.

"Cele două țări în care am fost foarte apreciat au fost Statele Unite și România"

- Ca scriitor, trăiți și acasă, la Sankt Pe­ters­burg, și în Europa, unde ați fost foarte tra­dus. Au fost romanele dvs citite diferit în Rusia față de Occident?

- "Laur" a fost foarte bine primit peste tot. Dar în Rusia am avut parte de două valuri diferite de receptare. Îna­inte să fie premiat cu Bolșaia Kniga, a fost întâmpinat cu mare en­tuziasm. După aceea, s-a manifestat din plin caracterul rus...

- Adică invidia?

- Nu, nu invidia. Știți, când un autor primește un premiu așa de mare, e, practic, o confirmare a ca­lității scri­su­lui, e un certificat de calitate. Nu­mai că rusului nu-i place să i se arate cu degetul ce e bun și ce nu. Nu prea-i place să i se spună ce să facă. Dacă vede un indicator care îi spune să meargă la stânga, el o va lua la dreap­ta.

- Are caracter, carevasăzică!

- Când am primit premiul, brusc a început să mi se spună: "Ok, romanul nu e rău, dar am mai văzut și al­tele la fel". Și, ca să fiu sincer, o astfel de atitudine din par­tea citito­rilor mă bucură, de fapt. Unui scriitor bun nu trebuie să i se urce niciodată la cap. În stră­i­nătate, lu­cru­rile au stat un pic alt­fel. Dacă des­chizi A­ma­zonul, re­cenzii ca acolo n-am în­tâlnit în Rusia ni­ciodată. Sunt toa­te la su­per­lativ. Da­că ne re­fe­rim la stră­­inătate, cele do­uă țări în care am fost foarte apre­ciat au fost Statele Unite și România.

- Surprinzător! Cum vă expli­cați asta?

- Și în Serbia am fost bine primit, dar acolo rușii sunt bine primiți în mod tradițional, nu e prea relevant. În timp ce România a avut cu Rusia relații istorice mai curând tumultuoase. Mi-e greu și mie să explic, ce știu e că mă simt aici, printre români, ca acasă. I-am și spus editoarei mele că s-ar putea să mă mut. Nu m-a crezut! (râde)

- Să fie oare la mijloc și spiritualitatea pu­ter­nică a românilor?

- Da, lăsând gluma deoparte, leg succesul romanului "Laur" de ortodoxism. Or, ortodoxis­mul nu se rezumă doar la religie, e un anumit tip de cultură, un fel de a vedea, de a trăi și simți lucrurile. Pe de-o parte, "Laur" a avut un succes enorm în România, fiindcă aici se cunosc multe lucruri despre ortodoxie, pe de altă parte, a avut succes enorm în America, fiindcă acolo se cunosc foarte puține lucruri despre or­to­doxie. Mentorul meu în domeniul științelor, unde am activat foarte mulți ani, spunea: "Poți de­veni un profesor bun pe două căi: dacă ai o soție bună sau dacă ai o so­ție rea". Cam așa s-a întâmplat și cu cartea mea. 

- Spuneți, în glumă, că v-ați putea muta ori­când în România. Nu sunteți oare prea im­preg­nat de spiritul rusesc ca să plecați de-aca­să?

- Ba da, mai mult ca sigur. Sunt convins că aș putea trăi și-n altă țară, cert e însă că nu-mi doresc nea­părat. Când am avut ocazia să rămân în Ger­mania, după o bursă de patru ani, ca cercetător la fundația "Alexander von Humboldt", am refuzat acea posibilitate. Îmi place Rusia, dar iernile la Sankt Petersburg sunt îngrozitoare, vă spun pe cuvânt. Dacă aș putea sta vara acolo și iarna în altă parte, ar fi un vis.

- Dar vă simțiți liber la Sankt Pe­tersburg, ca scriitor? Nu sunt artiștii su­puși presiunilor po­li­tice?

- Mă simt ab­so­lut liber, și nu doar eu, ci toți scriitorii ruși. Mie mi-e mai ușor și pen­tru că, de felul meu, sunt o persoană apo­litică. Însă am cu­noștințe, prieteni scri­itori care sunt o­po­zanți ai regimului și care recunosc pu­blic că nu au niciun fel de probleme în Ru­sia, ca scriitori. Însă, ca în multe alte țări, se în­cearcă exer­citarea u­nei in­flu­ențe mai de­grabă asupra jur­na­liștilor. Publi­cis­tica e luptă. Lite­ratura nu e luptă, ea există în cu totul altă di­men­siune.

"Încă din copilărie am avut strania presimțire că există ceva și dincolo de noi"

- Așa cum ați spus, "Laur" a suscitat un interes uriaș în România. În parte, și datorită misticismului intens de care e încărcat. Ce v-a atras atât de puternic spre lumea credinței? Proveniți dintr-o familie rusă tradițională?

- Nu, aș zice că familia mea nu era foarte credincioasă, devenise chiar un pic indiferentă la credință. Drumul meu a fost un drum solitar. Cred că a început din copilărie, cu strania presimțire că există ceva și dincolo de noi. Nu era o credință într-un Dumnezeu concret, nu știam ce e, dar uneori mă rugam Lor să mă ajute, fiindcă așa mi se părea atunci, că sunt mai mulți. Apoi, pe la 15 ani, a avut loc o adevărată răsturnare în gândirea mea. Am descoperit moartea. Știam de când eram mic că moartea există, dar până atunci, moartea mi se părea un eșec personal al celor care mor. Nu credeam că poate să mi se întâmple mie. Atunci, la 15 ani, am înțeles că moartea ne pri­veș­te pe toți, că mă privește și pe mine, în mod di­rect. S-a întâmplat când corpul meu a început să se maturizeze. Am cunoscut binele și răul, exact ca Adam care, cunoscând-o pe Eva, și-a dat seama că e muritor. Și când am înțeles că voi muri, am intrat într-o depresie cumplită. Mi-am dat seama că nimic din ceea ce fac nu are vreun sens. Dacă tot urma să mor, să nu mai exist sub nicio formă, pentru ce mai trebuia să fac toate lucrurile pe care le făceam? Căpitanul Lebeadkin, din "Demonii" lui Dostoievski, a formulat dile­ma asta mult mai brutal: "Dacă Dumnezeu nu există, păi ce fel de căpitan sunt eu?". Dumnezeu trebuia să existe, altfel nimic nu ar fi avut sens. Și când mi-am dat seama de acest lucru, am în­ceput să-mi fac cruce.

- Iar presimțirea aceea că există "ceva mai mult" a dus, mai târziu, la scris?

- Cred că acea bucată de copilărie nu s-a pierdut, a intrat în istoria mea personală. Și fără memorie și istorie personală nu poți exista ca scriitor. Peste ele s-a adăugat o sensibilitate aparte, născută tot atunci, în jurul vârstei de 13 ani, care m-a făcut de-a dreptul nebun. De unde eram un copil cuminte, hormonii m-au lovit pe neașteptate și am început să arunc cu rigla în învățători. Faptul că l-am cunoscut pe Dumnezeu m-a scos din depresie, însă nu m-a făcut deloc mai cuminte. Am fost un adolescent dificil. Toată tinerețea mea a fost zbuciumată. Abia acum sunt liniștit și pot să scriu cu calm despre toate astea.

"Dacă tot nu putem scăpa de tirania timpului, atunci să ne ridicăm, întocmai ca un aviator, deasupra lui"

- Felul diferit în care percepem timpul e, de altfel, una dintre ideile fundamentale care vă stră­­bat opera.

- Așa e. În copilărie, ca și în rai, nu există timp. Drama începe când omul, odată cu trecerea anilor, începe să cunoască timpul. Începe să cunoască tot felul de nevoi și de chinuri trupești, pentru că trupul cere lucruri pe care nu le cerea în copilărie. Cărțile mele sunt construite pe această metaforă a timpului care ne încătușează. Omul e prizonier în timp, asta e condiția lui, pe­deapsa lui. Menirea noastră e să căutăm să facem saltul, să ne salvăm spiritual. Mântuirea e trecerea de la noțiunea de timp la noțiunea de veșnicie. Doar că oamenii cred uneori că veșnicia vine la final, când se termină viața. Nu, veșnicia și timpul pot fi trăite concomitent. De fiecare dată când mer­gem la liturghie duminica, comunicăm, de fapt, cu veșnicia. Iar când iubim cu adevărat, iu­bim și acum, dar și pentru totdeauna. Oamenii Evu­lui Mediu trăiau mai puțin ca durată, dar știau asta. E ceea ce am încercat să spun în "Laur", care nu e doar o carte despre Evul Mediu, e și o carte despre prezent, care poate fi trăit altfel, adică și aici, și acolo, în paralel, coborând spiri­tualul în viața de zi cu zi, transfigurând orice gest mărunt. Dacă tot nu putem evada în totalitate, dacă tot nu putem scăpa de tirania timpului, atunci să ne ridicăm, întocmai ca un aviator, deasupra lui.

- În "Aviator", personajul central, în­ghe­țat în urma unui experiment în azot li­chid, timp de peste șapte decenii, este readus la viață și își întâlnește iubita, care are peste 90 de ani. Și continuă să o iubească. Văzută așa, iubirea însăși pare o formă de sal­va­re...

- Da, dar iubirea înțeleasă corect, nu iubirea trupească, iubirea trupului nu trans­cende timpul. Dacă iubești cu adevărat o persoană, o vei întâlni și-n ceruri. Dacă n-o iu­bești, n-o vei întâlni. Vedeți, eroul din Avia­torul își spală și îngrijește iubita aflată la pat, într-o stare deplorabilă. Și cu toate astea, continuă să o iubească, iubirea lui e dincolo de trup. Are cu totul altă calitate.

"Scrisul e o transă șamanică"

- V-ați dedicat o mare parte din timp, muncii de cercetare. Ați ajuns să scrieți roman foarte târziu, abia la 41 de ani. De ce?

- Cred că nu aveam, până atunci, destulă experiență. Și fără experiență, nu poți să scrii decât romane de dragoste, polițiste, sau SF-uri, nu și lucruri care educă sufletul omului. Pe partea maternă am sânge din nordul Rusiei, iar pe linie paternă, am sânge din sud, sânge kazah. Probabil am luat mai mult din sân­gele mamei, că nor­dicii sunt mai greoi, mai lenți, de aia toate lucrurile mi s-au întâmplat în viață destul de târziu. Dar când am făcut saltul spre altă etapă, l-am făcut calitativ. Sau cum spune un pro­verb rusesc: "În­hamă calul greu, dar că­lărește repede". Așa și eu!

- Cum arată viața dvs. în Sankt Petersburg, Evgheni Vodolazkin? Aveți ri­tualuri rusești care vă fac plăcere?

- Nu am alte ri­tua­luri în afara celor ortodoxe. Singurul obi­­cei tipic rusesc e să stau cu prietenii la un pa­har de vodcă, iar lucrul ăsta, în Rusia, poate dura o noapte întreagă. Un vestic se va ridica tot­dea­u­na de la masă la 10.30, și va pleca acasă, lucru pe care un rus nu-l poate pricepe în ruptul capului.

- Se mai folosește samovarul în Rusia sau a devenit un mit?

- Sigur că e mit. Acasă, folosesc un ceainic electric. Dar, pentru orice eventualitate, dacă-mi calcă în casă un occidental, am și două samovare.

- Aveți familie?

- Sunt însurat de 30 de ani. Pe soția mea am cu­noscut-o la "Pușkinskii Dom", Institutul Lite­raturii Ruse, unde am fost admis imediat după facultate și unde apoi am devenit cercetător. De atunci suntem împreună, iar ideile creștine din căr­țile mele sunt perfect în concordanță cu prac­tica vieții de zi cu zi. Coaliția noastră e foarte bună. Tatiana are rădăcini germane. Eu sunt un pic sărit de pe fix, ca toți rușii, dar ea reprezintă fac­torul nemțesc ordonator, știe în mod magic cum să mă neutralizeze.

- Deci, vă suportă ușor și perioadele de scris.

- Când scriu, pleacă la bibliotecă. Nu sunt prea încântat că pleacă. Eu îi spun mereu : "Te rog frumos să rămâi, nu mă încurci în niciun fel", dar ea consideră că trebuie să facă tot felul de jert­fe ca eu să pot lu­cra mai bine. Am bi­roul meu, oricum, dar ea știe că, atunci când sunt cufundat în scris, e mai bine să mă lase singur. Scri­sul e ca o transă șa­manică. Sunt scri­itori ca Hemingway, care scriau cu ușu­rință în cafenele. Pe mine, cel mai mic scârțâit, într-un ast­fel de mo­ment de ma­ximă con­cen­tra­re, mă poate scoate din transă. Îi sunt foarte recu­nos­cător Tatianei, pentru că de foarte multe ori în viața asta și în foarte multe feluri m-a salvat. Mi-a dăruit o fiică încân­tă­toare, care are acum 26 de ani. Ei i-am dedicat "Avia­torul".

- Cum scrieți? E scrisul și un soi de căutare interioară?

- Nu scriu niciodată despre lucruri pe care le cu­nosc în totalitate. Când te scufunzi în profun­zimea a ceea ce scrii, încetezi să mai fii coman­dant de armată. Ești un simplu soldat. Nici Lev Tolstoi nu știa de la bun început că Anna Ka­re­nina o să se arunce sub tren. Deci, scrisul e modul meu de a face lumină. Scriu ca să înțeleg, să mă înțeleg, ca să primesc răspunsuri la întrebări și să învăț să-mi pun altele noi. Dar mai ales scriu pentru că îmi place să rămân viu și curios în fața vieții.

* Autorul mulțumește pentru intermediere tra­du­cătoarei Mariana Eșanu.

Foto: RADU SANDOVICI (2)