Oraviţa a fost cândva unul dintre cele mai înfloritoare oraşe de la poalele Munţilor Aninei. Centru al zonei miniere din Banatul Montan, a atras ca un magnet colonişti din tot imperiul austriac şi negustori din toată lumea. Din amestecul de tradiţii şi de culturi s-au născut clădiri şi străzi superbe, primul teatru din spaţiul românesc (care a găzduit, în lojile lui aurite, împăraţi ai Austriei, iar în loja sufleurului, pe Mihai Eminescu, împăratul liricii româneşti), prima cale ferată, care încă funcţionează, parcuri gigantice, umbrite de copaci seculari... Întrezărită ici-colo, strălucirea de odinioară îi dă un aer nostalgic oraşului, acum decrepit, delăsat cu răni deschise, la tot pasul, cu locuitori bătrâni şi săraci. Dar printre relicvele "imperiale" ale Oraviţei, există şi splendori româneşti, frumuseţi încă vii, cu viaţă împlinită. Una dintre ele este biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului", ctitorită în 1784, de un neguţător macedo-român, Dimitrie Hagi.
Înălţat pe un dâmb, "la vedere", sfântul lăcaş pare singurul edificiu orăviţean neatins de furia timpului. Vopsit pe dinafară în culori îndrăzneţe, este împodobit la interior cu o catapeteasmă cu adevărat triumfală şi cu picturi, păstrate intact, ale renumitului zugrav sârb Arsenie Petrovici.
Dar darul cel mai de preţ al bisericii este o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renumită pentru vindecările sale sufleteşti şi trupeşti. Iar prin părintele MARINEL ZENOVIE BOBESCU, în vârstă de 39 de ani, lăcaşul orăviţean şi-a găsit parohul pe care îl merită.
"Mă bucur că am trecut la ortodoxie. În ea am găsit intensitatea credinţei"
- Părinte, slujiţi în cea mai importantă biserică ortodoxă, aflată într-un oraş cândva cosmopolit, dominat mai întâi de spiritul stăpânirii austro-ungare şi mai apoi de industrialismul comunist. Un oraş care, prin istoria sa, ar putea fi mai rece şi mai indiferent faţă de credinţă. Cum sunt creştinii din această parte a ţării?
- Ortodoxia este încă puternică aici. Mai ales în parohia noastră, viaţa creştină este intensă şi bogată. Poate şi pentru că există o concurenţă cu alte culte creştine, faţă de care românii ortodocşi sunt oarecum în minoritate. La noi vin şi ortodocşii sârbi, care nu au biserica lor. Credinţa şterge diferenţele etnice. Sunt bucuros să spun, în ciuda oraşului care a decăzut foarte mult, în anii din urmă, că noi avem o parohie activă. Biserica se umple la slujbe, iar credincioşii se dovedesc grabnic ajutători de câte ori e nevoie să facem ceva pentru comunitate. Faptul că Oraviţa a fost când sub o stăpânire străină, când sub alta ne-a întărit în credinţă. Căci aşa suntem noi, creştinii, cu cât e mai mare prigoana, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu şi cu cât e mai mare libertatea, cu atât mai puţin o înţelegem şi ştim să o folosim spre mântuirea noastră.
- Ne-aţi spus că proveniţi dintr-o familie mixtă, că mama este de origine germană şi de credinţă romano-catolică, iar tatăl, român ortodox. Ce anume v-a determinat să alegeţi Ortodoxia şi nu confesiunea mamei, cum se întâmplă îndeobşte?
- Eu am fost botezat romano-catolic, şi în prima parte a vieţii mele, am mers la Biserica Catolică. Mi-a plăcut. Însă eu mi-am dorit de mic să fiu preot, dar să am şi familie. La catolici, preoţii sunt celibatari, în mod obligatoriu. Aşa că încă la vremea Facultăţii de Teologie, am ales să vin la Ortodoxie, pentru a-i sluji lui Hristos şi a fi şi căsătorit. Creştinii din Apus şi cei din Răsărit au fost în aceeaşi Biserică, până la 1054, iar Ortodoxia a păstrat neschimbată învăţătura de credinţă.A contat mult această realitate. În plus, am rude ortodoxe. Un bunic al meu era rus ortodox. A rămas în România, după război, şi era un om foarte credincios. El a fost primul care mi-a arătat puterea şi frumuseţea credinţei din Biserica Ortodoxă. Înţeleg şi partea catolică şi apreciez ce au ei mai bun, rigoarea în tot ce fac, disciplina, ordinea... Însă mă bucur că am trecut la Ortodoxie, unde am găsit căldura credincioşilor, intensitatea credinţei şi râvna preoţilor. Aici este Biserica adevărată! Ortodoxia nu a inovat nimic, spre deosebire de catolicism; slujbele sunt cum trebuie să fie, mai lungi şi mai îmbietoare la rugăciunea în comun. E bine să te rogi şi singur, ba chiar e de dorit, dar e foarte necesar să te rogi şi împreună cu ceilalţi fraţi ai tăi. Şi din toată inima.
- Să vorbim despre inimă. Cum vă ţineţi enoriaşii aproape?
- Întâi, că nu mai sunt atât de tânăr, am 39 de ani, şi deja 15 ani de preoţie. Apoi, credincioşii nu pot fi apropiaţi decât prin exemplul personal şi prin sinceritate. Întâi, oamenii trebuie să vadă că trăieşti creştineşte, împreună cu familia ta. Nu să vii singur la Liturghie, duminica, iar soţia şi copiii să stea acasă. Că tu nu ai un serviciu, ci o slujire. Şi-apoi, în tot ce faci e nevoie să fii deschis şi onest. Să nu laşi loc umbrelor între tine şi enoriaşi. Atunci, lumea te urmează şi se implică. Aici este o comunitate formată de preoţii de dinainte şi lucrul ăsta se simte. A fost protopopiat timp de două sute de ani. De aceea, bisericii noastre i se mai zice şi "Catedrala Văii Caraşului". La această biserică au fost mereu preoţi foarte buni, oameni de cultură şi slujitori dedicaţi. Contează mult liderul spiritual. Eu a trebuit doar să continui ce au făcut ei. În plus, am reuşit de când am venit, de doi ani şi jumătate, să atrag ceva mai mulţi tineri. Avem multe activităţi împreună cu voluntari din parohie, cu care organizăm cateheze, excursii, pelerinaje; avem şi un centru de zi, cu cantină socială, pentru copii nevoiaşi...
"Am observat purtarea de grijă a Sfintei Fecioare asupra mea"
- În biserica aceasta se află una dintre cele mai frumoase şi mai puternice icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Cu siguranţă că este, şi ea, un magnet pentru credincioşi.
- Fără îndoială, toţi enoriaşii au o evlavie deosebită la Maica Domnului şi cinstesc în mod special icoana Fecioarei Maria pe care o avem. Este o copie, pictată pe lemn, în 1786, după o icoană de la Muntele Athos.
- De ce se spune că e făcătoare de minuni?
- Sunt mărturii ale multora dintre cei care s-au rugat dinaintea ei, despre cum i-a ajutat, i-a vindecat de suferinţe sufleteşti şi trupeşti. Şi cea originală, de pe Sfântul Munte Athos, are acelaşi dar. Noi, ortodocşii, credem că toate icoanele sunt făcătoare de minuni; contează doar felul în care te rogi. Dar sunt unele cu un dar special, prin care puterea lui Dumnezeu se face simţită mai mult. Aşa este şi aceasta.
- Sfinţia voastră vă simţiţi ocrotit de această icoană? Există o protecţie aparte asupra bisericii?
- Da, absolut. Am observat purtarea de grijă a Sfintei Fecioare asupra mea. Interesant este că toată preoţia mea de până acum este sub semnul Maicii Domnului. Am fost hirotonit de Naşterea Maicii Domnului, am început să slujesc la biserica din Răchitova, un sat din apropiere de Oraviţa, care avea hramul Naşterea Maicii Domnului, iar acum sunt aici, tot sub mâna Maicii Domnului. Şi toată misiunea mea şi toate realizările mele sunt legate de Fecioara Maria. Simt, deci, ocrotirea ei asupra mea, a familiei mele şi a preoţiei mele. Am mare evlavie la ea, cu atât mai mult cu cât port şi un nume de botez derivat din numele ei.
- Vă rugaţi într-un fel anume la Maica Domnului, pentru a vi se împlini dorinţele?
- În primul rând, trebuie să conştientizăm că Maica Domnului este mama noastră spirituală, a tuturor, şi apoi să ne facem rugăciunile către ea ca faţă de mama trupească. Cu sinceritate, cu dragoste şi cu credinţa că ea ne poate ajuta. Şi nu va întârzia să ne răspundă. Eu aşa fac.
- I-aţi simţit, concret, ajutorul?
- Da, de mai multe ori. Am avut tot felul de încercări, căci aşa se întâmplă când vrei să te desăvârşeşti duhovniceşte, Dumnezeu te încearcă prin copii. Au fost bolnavi şi ai mei, dar, cu ajutorul Maicii Domnului, s-au vindecat. Ne-am rugat foarte mult la Sfânta Fecioară, şi ea, cu siguranţă, s-a rugat Tatălui ceresc pentru noi şi totul s-a rezolvat. Însă, trebuie să te rogi mult şi cu ardoare... Şi să crezi în puterea ei.
"E important să obţii iertarea prin preot, dar şi să te poţi tu ierta"
- Am făcut o plimbare prin Oraviţa şi pare un oraş oropsit. Probabil că oamenii vin cu grijile după ei la biserică şi cu nădejdea că aici vor căpăta ajutor. Sunteţi pregătit să le răspundeţi potrivit aşteptărilor?
- Da. Se simte şi în biserică faptul că oamenii sunt copleşiţi de necazuri, de neajunsuri, chiar dacă nimeni nu se plânge în gura mare. Mai multe ni se dezvăluie la spovedanie. Înainte de a mă aşeza în scaunul de spovedanie, eu îl rog pe Dumnezeu să-mi dea cuvânt potrivit pentru fiecare, ca să-l îmbărbătez şi să-i luminez un pic viaţa. Că altminteri, şi noi, preoţii suntem tot oameni...
În Oraviţa viaţa e grea, tinerii care au posibilitatea pleacă în străinătate sau în oraşe mai mari, pentru o pâine mai bună. Noi, ca biserică, încercăm să rezolvăm lucrurile punctual, atunci când cineva are un caz deosebit: că unuia i-a ars casa, că altuia i s-a îmbolnăvit un copil şi aşa mai departe...
- Dar duhovniceşte, cum îi întăriţi?
- Duhovniceşte putem să-i ajutăm numai pe aceia care vin constant la biserică. Până nu simţi slujbele, până nu ai un fel de viaţă creştinesc, punctat de marile evenimente ale Bisericii, cu spovedanie şi împărtăşanie periodică, cu rugăciune multă şi sfat de la duhovnic, rămâi neputincios sufleteşte. Dacă stai acasă duminica, te îndepărtezi mai mult de biserică şi, cel mai adesea, şi de Dumnezeu.
- Spuneaţi că acum vin la biserică mai mulţi tineri. Vă caută şi ca duhovnic?
- Da. Încep să înţeleagă că fără spovadă nu prea poţi spori duhovniceşte. Şi-apoi, mărturisirea este nu numai o descărcare spirituală, de iertare a păcatelor, ci şi o descărcare psihologică. E important să obţii iertarea prin mâna preotului, dar şi să te poţi tu ierta. Şi aici preotul are un mare rol, pentru că trebuie să ştie ce să-i spună credinciosului, ca să nu-l mai apese pe suflet anumite lucruri. Mulţi oameni, şi mai tineri, şi mai în vârstă, vin la biserică doar când se îmbolnăvesc. Şi, din păcate, foarte mulţi sunt bolnavi în zona noastră. Cred că 80% mor de cancer. Şi-atunci, când se văd loviţi, caută explicaţii şi soluţii miraculoase. Eu nu prea înţeleg de ce trebuie să treacă prin drame sau să fie doborâţi de nevoi, ca să regăsească drumul spre biserică... De ce nu vin şi când le e bine, ca să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru tot ce au. Pe unii am reuşit să-i determin să conştientizeze ce important este să ne salvăm sufletul, că trupul, oricum, este o cauză pierdută, mai devreme sau mai târziu, dar că moartea trupească nu este finalul... Au înţeles şi şi-au acceptat crucea, iar apoi s-a aşternut pacea peste ei. Şi în ultimul ceas putem obţine mântuirea, deci să nu deznădăjduim.
"Să ne strângem în jurul bisericii ca în jurul unei mame"
- Părinte, v-aţi dorit încă din copilărie să deveniţi preot. Vă simţiţi împlinit?
- Da, pentru că pot să-i slujesc lui Dumnezeu şi să-i ajut pe alţii. Mi se întâmplă uneori să văd cum lucrează harul preoţiei şi, după ce le fac rugăciunile cuvenite, unii oameni se şi vindecă de anumite boli. Altora nu le mai pot face vindecarea trupească, dar măcar ajung să se apropie de Dumnezeu cu credinţă, dragoste şi speranţă. Căci toate sunt îngăduite de Dumnezeu, spre mântuirea noastră.
- Trăim sub un asalt feroce al secularismului. Credeţi că Biserica va mai avea putere şi în anii care vin?
- Biserica Ortodoxă va rămâne ultima redută, şansa de salvare a neamului românesc şi a neamului omenesc. Dacă ar cădea Biserica, ar fi pierdută orice cauză. Dar suntem încredinţaţi, prin Evanghelie, că nici porţile Iadului nu o vor birui. De aceea, cei credincioşi trebuie să ne strângem şi mai mult în jurul Bisericii, ca împrejurul unei mame, şi s-o ascultăm şi să încercăm să-i adăpostim în braţele ei şi pe alţii care, din felurite motive, sunt încă străini de Dumnezeu. Fără repere sănătoase, fără legi morale care să ne guverneze viaţa, fără o trăire bineplăcută lui Dumnezeu, vom fi uşor de spulberat ca persoane şi de risipit ca neam.