Cornel Dinu nu mai dă interviuri. E mai selectiv, nu doar când vine vorba de prieteni, ci şi când vine vorba să iasă în faţă. Îşi dozează apariţiile publice, strict la câteva emisiuni tv, dedicate fotbalului, unde punctează cu un şarm şi-un umor din vremuri mai bune ale spiritului, aprecieri fără greş, care îi lasă pe ceilalţi comentatori repetenţi.
Marea vedetă a echipei Dinamo şi a echipei naţionale de fotbal a luat o distanţă nostalgică faţă de lumea din jur. O nostalgie care se vede, se simte şi care deschide ferestre pentru mărturisiri. Cum e cazul şi în interviul pe care "Mister" (cum reverenţios îi spune lumea fotbalului) a acceptat să-l acorde revistei "Formula AS".
Lecţiile mătuşii Elena
- Domnule Cornel Dinu, v-aţi clădit, în ultimii ani, o bună notorietate ca "interpret" de excepţie al fotbalului pe micul ecran. Cum aţi izbutit să vă reinventaţi? Preocupările dvs. actuale acoperă golul lăsat de anii de glorie, petrecuţi pe terenurile de fotbal?
- Mulţi sportivi se scuză că nu pot face şi mare performanţă, şi carte în acelaşi timp. Dumneavoastră cum v-aţi descurcat?
- Eu unul am făcut o şcoală de excepţie la Târgovişte. Citeam până dimineaţa, pe la 5-6, căci profesorul de Română avea o exigenţă ieşită din comun. Dacă voiai 10, trebuia să ştii şi ce culoare avea hamul lui Tudor din "Neamul Şoimăreştilor"! Până în clasa a VII-a, am fost un elev eminent, după care am luat-o pe drumul performanţei sportive şi am avut de muncit foarte mult, deoarece nu am avut un talent deosebit pentru fotbal. Mie munca mi-a cizelat calităţile! E firesc să existe şi renunţări: a trebuit să abandonez materiile exacte, însă la Istorie şi la Limba Română am rămas tot timpul de 10. Mai târziu, trăind în anturajul select al profesorilor de la Drept, am citit foarte mult, pe la 17 ani citisem poate jumătate din literatura română de calitate. După aceea, chiar şi în cantonamente mi-a plăcut să stau cu cartea în mână, lucru pe care acum, poate şi datorită unor suferinţe interioare, îl fac mai rar. Dar am un anumit fond care mă ajută să depăşesc răutăţile din ziua de azi, să privesc cu oarecare nostalgie trecutul, dar să reuşesc să discern ce a fost bun, ce poate fi bun în continuare şi să trec pe trotuarul celălalt când vine vorba de rău.
Ambiţia sârbească
- Ambiţia vine pe filon sârbesc, am moştenit-o de la mama. Din partea mamei suntem sârbi: bunicul a venit de la Belgrad, în 1901, cu chimirul plin de bani şi cu două pistoale. Când a fost nebunia cu atentatul de la Sarajevo, în startul Primului Război Mondial, bunicul a pupat-o pe bunica, şi-a luat puşca, pistoalele, cuţitele, şi dus a fost! A murit după două săptămâni, în război, pentru sângele acesta al lor, sârbesc... În nebunia mea de a face sport, a contat foarte mult această ambiţie sârbească. Pe mine nu m-a împins nimeni de la spate. Am plecat de unul singur pe drumul meu şi am reuşit numai prin această ambiţie.
- Vorbeaţi de suferinţele prin care a trecut familia, după venirea comuniştilor. În ce fel v-au marcat ele traiectoria de mai târziu?
- Am cunoscut din plin, de mic, nenorocirea elitei româneşti, în anii '50. Tata a suferit mult. A fost rănit la Cotul Donului, salvat de cai, care l-au scos din bătaia Katiuşei. A fost dus la Cernăuţi, iar maică-mea l-a îngrijit vreme de două luni, pe patul acela de spital. A ajuns apoi prim-procuror la Bacău, unde conducea şi o echipă de fotbal. Dar, nu trăia din simbria de şef de club, făcea totul din pasiune. Mi-a zis mereu că salariul pe care îl avea ca magistrat în interbelic era îndestulător, pentru a-l face să dea verdictele numai pe litera legii şi pe propria conştiinţă. Dintr-un salariu de atunci, îmi povestea, îşi putea cumpăra cinci costume de haine, 20 de cămăşi, zece cravate, cinci perechi de pantofi şi putea să mănânce în fiecare zi la restaurant! După venirea comuniştilor, tata a fost sfătuit să se retragă din magistratură: era vânat şi risca să ajungă în închisoare, aşa că zece ani, până în '58, când a fost primit în avocatură, a fost maistru sondor la o schelă petrolieră. În anii aceia, mama a ţinut casa. Făcuse Academia Comercială, fusese şefă la finanţe, apoi a fost şi ea trimisă mai jos, şefă la panificaţie. O femeie extraordinară! Moştenesc, într-un fel, această ambiţie şi această curăţenie sufletească pe care o avea şi tata, dar în mod deosebit, mama.
- Există, desigur, o nostalgie. Nici eu, nici prietenii mei, nu prea mai mergem pe stadioane în ultima vreme. Jucând atât de mult în prim-plan, ajungi la un moment dat să stai într-o expectativă şi să priveşti cu oarecare nostalgie spre timpurile de altădată. Mi-e greu să merg pe "Arena Naţională", eu am rămas cu imaginea atâtor ani în care am jucat pe vechea arenă, cu farmecul ei irezistibil, cu tribunele în care încăpeau 100.000 de spectatori! Mă gândesc mereu că noi, oamenii suntem fericiţi cu adevărat atunci când aducem daruri. Iar ce am adus noi, fotbaliştii, ca daruri, au fost prestaţiile de pe vechea arenă, care au încântat atâta lume, mai ales când jucam sub tricolor! Am rămas în istorie ca nişte dătători de bucurie oamenilor, o bucurie uriaşă care mai îndulceşte dorul de anii care s-au dus.
Boema cu scriitori
- Fac ce fac şi revin la mătuşa Elena. Avea o prietenie deosebită cu Veturia Goga şi cu Maria Antonescu. Se pare că în noaptea în care a fost ucis marele Nicolae Iorga, mătuşa şi prietenele ei jucau bridge, iar naşul, care era la o petrecere cu simpatizanţi de dreapta, a aflat despre un comando plecat să-l ridice pe istoric. Maria Antonescu l-a sunat imediat pe Mareşal, dar corpul de jandarmi n-a mai ajuns la timp... Ei bine, mătuşa, care făcea parte din această elită a românismului, mi-a transmis că în viaţă e foarte important să te înconjori de oameni de valoare. Nu întâmplător, şi eu, şi bunul meu prieten, Florin Cheran, fost coleg la Dinamo, am fost apropiaţii unora dintre oamenii de spirit cei mai importanţi ai generaţiei noastre... Mulţi dintre ei s-au dus, dar nu înainte să ne fi molipsit şi pe noi de lumina pe care o aveau. În lumea tinereţii noastre se practica şueta subţire, se vorbea de literatură, de teatru, de muzică, totul pigmentat cu sclipiri de geniu, cu exersarea ascuţimilor spiritului prin expresii de duh, care, pe undeva, au completat verbul nativ pe care eu îl aveam şi care vine din celebra expresie "Gură de Târgovişte".
- Aţi avut o relaţie deosebită cu scriitorul Fănuş Neagu. Cum s-a legat această mare prietenie?
- Pe vremea în care eraţi căpitanul echipei de fotbal Dinamo, exista o mare rivalitate cu Steaua. Din afară se vedea un conflict foarte dur între cele două echipe. Cum era, în realitate, relaţia cu cei de la Steaua?
- Între făuritorii jocului a existat mereu prietenie şi respect. Nu întâmplător, pe la sfârşitul anilor '70, Eugen Barbu a scris în "Săptămâna", citez, "să nu creadă publicul că derbiul de pe «23 August» s-a terminat pe stadion. Nu, el a continuat în barul «Atlantic», unde o selecţionată a jucătorilor de la Dinamo şi Steaua - ceea ce era era adevărat - a jucat, ca de obicei, la finalul programului, cu selecţionata ospătarilor şi a balerinilor, pe care nu a reuşit să o bată niciodată în tenebrele nopţii". Aşa se terminau derbiurile. Eram prieteni, o frumoasă prietenie prin cedare, pentru că în prietenie trebuie să dai, nu să ceri.
Sute de ore, cu mingea la zid
- În formarea noastră, mentorii pe care i-am avut au sădit o exigenţă extraordinară a competenţei. Eram, cum se spune, cu şcolile făcute "la zi", cu abilităţile tehnice şi fizice mult aprofundate, faţă de ziua în care am început zbenguiala după minge în praful uliţelor. Acum se strecoară în joc fel de fel de execuţii tehnice nesigure, alarmante, pentru că au dispărut aceşti mentori de excepţie. Lucru valabil pentru întreaga societate românească! Lipsa valorilor! Atunci, dacă greşeai o execuţie, îţi era ruşine să intri în cabine la pauză, pentru că aveai de-a face şi cu critica antrenorului şi cu umorul de bună calitate al colegilor. Noi am bătut sute de ore mingea la zid, ca să o lovim corect şi am exersat enorm atacul şi deposedarea, pentru a fi la nivelul celor din "lumea bună" a fotbalului. Lumea merge înainte prin modele. Ne uitam cu jind şi încercam să ne copiem idolii din Italia sau Germania. Atunci eram, din punctul de vedere al capacităţii fotbalistice, la acelaşi nivel cu ei. Iar "boom"-ul a venit în anii '80-'90. Uitaţi-vă azi ce diferenţe există între noi şi Occident! Nu se mai face acea şcoală de formare "la zi", se face "la FF", cum se fac şi facultăţile.
Excepţia Hagi
- Incontestabil, suntem un popor talentat. Dar cât timp nu ne vom recunoaşte racilele, cât timp le vom ascunde sub preş, nu avem şansa să excelăm. După '90, a fost o generaţie de excepţie, s-a defilat cu rezultatele Naţionalei, şi nimeni nu a mai fost preocupat de baza piramidei. Nu poţi să culegi dacă nu semeni! Singura rază de lumină (care ne arată că jucătorul român se poate exprima, în continuare, la vârf) e munca la care s-a înhămat Gică Hagi, unul dintre puţinii sportivi care au reinvestit în fotbal ceea ce fotbalul i-a dat. Asta înseamnă şi o frumuseţe sufletească, şi un sacrificiu pe care el l-a acceptat, căci nu e uşor să conduci o echipă, şi tactic pe teren, şi din punct de vedere financiar. Se spune că în anii de haos, cum sunt cei de după '89, se răstoarnă tomberonul istoriei şi ies la iveală gunoaiele. Spun "gunoaie" cu ghilimele, dar e cert că în locul elitelor au apărut tot felul de dubioşi, dornici doar să-şi facă propriile hatâruri, nu să sfinţească locul. Hagi e o excepţie!
- Domnule Dinu, pe lângă marile bucurii pe care le-aţi avut în viaţă, aţi fost supus şi la mari încercări: moartea prematură a soţiei, operaţia grea, de inimă, prin care aţi trecut. Rezistenţa, călirea pe care le-aţi învăţat pe terenul de sport v-au fost de folos?
- În mod cert, viaţa de sportiv te căleşte. Sportivii sunt o categorie aparte, ei "mor" de două ori, prima dată, când îşi termină prinosul din arenă şi apoi, când destinul le taie firul. Moartea sportivă e dureroasă, dar te înarmează pentru restul vieţii. Dar mai bine să rămâi înarmat, fără să cunoşti suferinţa, mai ales când vine spre anii târzii. Eu sunt, prin fire, un om extrem de sensibil, şi am făcut apel la cele mai adânci resurse din mine, ca să-mi păstrez echilibrul. Şi mai este şi bătrâneţea care are, şi ea, o cotă mare de disperare. Dar eşti om şi trebuie să rezişti. Ăsta ţi-e datul. Dar suferinţa rămâne... Întorci capul şi este în urma ta...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
