"Formula AS" în Banatul de Munte - Pr. MARINEL ZENOVIE BOBESCU: "Toată misiunea mea și toate realizările mele sunt legate de Maica Domnului"

- Biserica "Adormirea Maicii Domnului" din Oravița -

Oravița a fost cândva unul dintre cele mai înfloritoare orașe de la poalele Munților Aninei. Centru al zonei miniere din Ba­natul Montan, a atras ca un magnet coloniști din tot imperiul austriac și negustori din toată lumea. Din amestecul de tradiții și de culturi s-au născut clădiri și străzi superbe, primul teatru din spațiul românesc (care a găzduit, în lojile lui aurite, împărați ai Austriei, iar în loja su­fleurului, pe Mihai Eminescu, împă­ratul liricii românești), prima cale ferată, care încă funcționează, par­curi gigantice, umbrite de co­paci se­culari... Întrezărită ici-colo, străluci­rea de odinioară îi dă un aer nostal­gic orașului, acum de­cre­pit, delăsat cu răni deschise, la tot pasul, cu locuitori bătrâni și să­raci. Dar printre relicvele "impe­riale" ale Oraviței, există și splen­dori românești, fru­museți încă vii, cu viață împlinită. Una dintre ele este biserica ortodoxă "Adormirea Maicii Domnului", cti­torită în 1784, de un neguțător ma­cedo-român, Dimitrie Hagi.
Înălțat pe un dâmb, "la ve­dere", sfântul lăcaș pare singurul edificiu orăvițean neatins de furia timpului. Vopsit pe dinafară în culori îndrăz­nețe, este împodobit la interior cu o catapeteasmă cu adevărat triumfală și cu picturi, păstrate intact, ale renu­mitului zugrav sârb Arsenie Petrovici.
Dar darul cel mai de preț al bisericii este o icoa­nă făcătoare de minuni a Maicii Domnului, renu­mită pentru vindecările sale sufletești și trupești. Iar prin părintele MARINEL ZENOVIE BOBESCU, în vârstă de 39 de ani, lăcașul orăvițean și-a găsit pa­­rohul pe care îl merită.

"Mă bucur că am trecut la ortodoxie. În ea am găsit intensitatea credinței"

- Părinte, slujiți în cea mai importantă biserică ortodoxă, aflată într-un oraș cândva cosmopolit, dominat mai întâi de spiritul stăpânirii austro-ungare și mai apoi de industrialismul comunist. Un oraș care, prin istoria sa, ar putea fi mai rece și mai indiferent față de credință. Cum sunt creștinii din această parte a țării?

- Ortodoxia este încă puternică aici. Mai ales în parohia noastră, viața creștină este intensă și bogată. Poate și pentru că există o concurență cu alte culte creștine, față de care românii ortodocși sunt oare­cum în minoritate. La noi vin și ortodocșii sârbi, care nu au biserica lor. Credința șterge diferențele etnice. Sunt bucuros să spun, în ciuda orașului care a decăzut foarte mult, în anii din urmă, că noi avem o parohie activă. Biserica se umple la sluj­be, iar credincioșii se dovedesc grab­nic ajutători de câte ori e nevoie să facem ceva pentru comu­nitate. Faptul că Oravița a fost când sub o stăpânire străină, când sub alta ne-a întărit în cre­dință. Căci așa suntem noi, creștinii, cu cât e mai mare prigoana, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu și cu cât e mai mare libertatea, cu atât mai puțin o înțelegem și știm să o folosim spre mântuirea noastră.

- Ne-ați spus că proveniți dintr-o familie mixtă, că mama este de origine germană și de credință romano-catolică, iar ta­tăl, român ortodox. Ce anu­me v-a determinat să alegeți Ortodoxia și nu confesiunea mamei, cum se întâmplă îndeobște?

- Eu am fost botezat romano-catolic, și în pri­ma parte a vieții mele, am mers la Biserica Catolică. Mi-a plăcut. Însă eu mi-am dorit de mic să fiu preot, dar să am și familie. La catolici, preoții sunt celibatari, în mod obli­ga­­toriu. Așa că încă la vre­­mea Facultății de Teo­lo­gie, am ales să vin la Or­to­doxie, pentru a-i sluji lui Hristos și a fi și căsă­torit. Creștinii din Apus și cei din Răsărit au fost în aceeași Bi­se­rică, până la 1054, iar Ortodoxia a păstrat ne­schimbată în­vă­țătura de cre­dință. A contat mult această realitate. În plus, am rude ortodoxe. Un bunic al meu era rus ortodox. A rămas în Ro­mânia, după război, și era un om foarte credincios. El a fost primul care mi-a arătat puterea și frumu­sețea credinței din Biserica Ortodoxă. Înțeleg și partea catolică și apreciez ce au ei mai bun, rigoarea în tot ce fac, disciplina, ordinea... Însă mă bucur că am trecut la Ortodoxie, unde am găsit căldura cre­dincioșilor, intensitatea credinței și râvna preoților. Aici este Biserica ade­vărată! Ortodoxia nu a inovat nimic, spre deosebire de catolicism; slujbele sunt cum trebuie să fie, mai lungi și mai îmbietoare la rugăciunea în comun. E bine să te rogi și singur, ba chiar e de dorit, dar e foarte necesar să te rogi și împreună cu ceilalți frați ai tăi. Și din toată inima.

- Să vorbim despre inimă. Cum vă țineți eno­riașii aproape?

- Întâi, că nu mai sunt atât de tânăr, am 39 de ani, și deja 15 ani de preoție. Apoi, credincioșii nu pot fi apropiați decât prin exemplul personal și prin sinceritate. Întâi, oamenii trebuie să vadă că trăiești creștinește, împreună cu familia ta. Nu să vii singur la Liturghie, duminica, iar soția și copiii să stea aca­să. Că tu nu ai un serviciu, ci o slujire. Și-apoi, în tot ce faci e nevoie să fii deschis și onest. Să nu lași loc umbrelor între tine și enoriași. Atunci, lumea te urmează și se implică. Aici este o comunitate formată de preoții de dinainte și lucrul ăsta se simte. A fost protopopiat timp de două sute de ani. De aceea, bisericii noastre i se mai zice și "Catedrala Văii Carașului". La această biserică au fost mereu preoți foarte buni, oameni de cultură și slujitori de­dicați. Contează mult liderul spiritual. Eu a trebuit doar să continui ce au făcut ei. În plus, am reușit de când am venit, de doi ani și jumătate, să atrag ceva mai mulți tineri. Avem multe activități împreună cu voluntari din parohie, cu care organizăm cateheze, excursii, pelerinaje; avem și un centru de zi, cu cantină socială, pentru copii nevoiași...

"Am observat purtarea de grijă a Sfintei Fecioare asupra mea"

- În biserica aceasta se află una dintre cele mai frumoase și mai puternice icoane făcătoare de minuni ale Maicii Dom­nului. Cu siguranță că este, și ea, un magnet pentru credincioși.

- Fără îndoială, toți enoriașii au o evlavie deo­sebită la Maica Dom­nului și cins­tesc în mod special icoa­na Fecioarei Ma­ria pe care o avem. Este o copie, pic­tată pe lemn, în 1786, du­pă o icoană de la Mun­tele Athos.

- De ce se spune că e făcătoare de minuni?

- Sunt mărturii ale multora din­tre cei care s-au rugat dinaintea ei, des­pre cum i-a ajutat, i-a vindecat de suferințe sufletești și trupești. Și cea originală, de pe Sfântul Munte Athos, are același dar. Noi, orto­doc­șii, cre­dem că toate icoanele sunt făcătoare de minuni; contează doar felul în care te rogi. Dar sunt unele cu un dar spe­cial, prin care puterea lui Dumnezeu se face simțită mai mult. Așa este și aceasta.

- Sfinția voastră vă simțiți ocrotit de această icoană? Există o protecție aparte asupra bise­ricii?

- Da, absolut. Am observat purtarea de grijă a Sfintei Fecioare asupra mea. Interesant este că toată preoția mea de până acum este sub semnul Maicii Domnului. Am fost hirotonit de Nașterea Maicii Domnului, am început să slujesc la biserica din Răchitova, un sat din apropiere de Oravița, care avea hramul Nașterea Maicii Dom­nului, iar acum sunt aici, tot sub mâna Maicii Dom­nului. Și toată misiunea mea și toate realizările mele sunt legate de Fecioara Maria. Simt, deci, ocrotirea ei asupra mea, a familiei mele și a preoției mele. Am mare evlavie la ea, cu atât mai mult cu cât port și un nume de botez derivat din numele ei.

- Vă rugați într-un fel anume la Maica Dom­nului, pentru a vi se împlini dorințele?

- În primul rând, trebuie să conștientizăm că Maica Domnului este mama noastră spirituală, a tuturor, și apoi să ne facem rugăciunile către ea ca față de mama trupească. Cu sinceritate, cu dragos­te și cu credința că ea ne poate ajuta. Și nu va în­târzia să ne răspundă. Eu așa fac.

- I-ați simțit, concret, ajutorul?

- Da, de mai multe ori. Am avut tot felul de încercări, căci așa se întâmplă când vrei să te desă­vârșești duhovnicește, Dumnezeu te încearcă prin copii. Au fost bolnavi și ai mei, dar, cu ajutorul Maicii Domnului, s-au vindecat. Ne-am rugat foar­te mult la Sfânta Fecioară, și ea, cu siguranță, s-a rugat Tatălui ceresc pentru noi și totul s-a re­zolvat. Însă, trebuie să te rogi mult și cu ardoare... Și să crezi în puterea ei.

"E important să obții iertarea prin preot, dar și să te poți tu ierta"

- Am făcut o plimbare prin Oravița și pare un oraș oropsit. Probabil că oamenii vin cu grijile după ei la biserică și cu nădejdea că aici vor că­păta ajutor. Sunteți pregătit să le răspundeți potrivit așteptărilor?

- Da. Se simte și în biserică faptul că oamenii sunt copleșiți de necazuri, de neajunsuri, chiar dacă nimeni nu se plânge în gura mare. Mai multe ni se dezvăluie la spovedanie. Înainte de a mă așeza în scaunul de spovedanie, eu îl rog pe Dumnezeu să-mi dea cuvânt potrivit pentru fiecare, ca să-l îmbăr­bătez și să-i luminez un pic viața. Că alt­min­teri, și noi, preoții suntem tot oameni...
În Oravița viața e grea, tinerii care au posibili­tatea pleacă în străinătate sau în orașe mai mari, pentru o pâine mai bună. Noi, ca biserică, încercăm să rezolvăm lucrurile punctual, atunci când cineva are un caz deosebit: că unuia i-a ars casa, că altuia i s-a îmbolnăvit un copil și așa mai departe...

- Dar duhovnicește, cum îi întăriți?

- Duhovnicește putem să-i ajutăm numai pe aceia care vin constant la biserică. Până nu simți slujbele, până nu ai un fel de viață creștinesc, punc­tat de marile evenimente ale Bisericii, cu spove­danie și împărtășanie periodică, cu rugăciune multă și sfat de la duhovnic, rămâi neputincios sufletește. Dacă stai acasă duminica, te îndepărtezi mai mult de biserică și, cel mai adesea, și de Dumnezeu.

- Spuneați că acum vin la biserică mai mulți tineri. Vă caută și ca duhovnic?

- Da. Încep să înțeleagă că fără spovadă nu prea poți spori duhovnicește. Și-apoi, mărturisirea este nu numai o descărcare spirituală, de iertare a păca­te­lor, ci și o descărcare psihologică. E impor­tant să obții iertarea prin mâna preotului, dar și să te poți tu ierta. Și aici preotul are un mare rol, pentru că tre­buie să știe ce să-i spună credinciosului, ca să nu-l mai apese pe suflet anumite lucruri. Mulți oa­meni, și mai tineri, și mai în vârstă, vin la biserică doar când se îmbolnăvesc. Și, din păcate, foarte mulți sunt bolnavi în zona noastră. Cred că 80% mor de cancer. Și-atunci, când se văd loviți, caută ex­plicații și soluții miraculoase. Eu nu prea înțeleg de ce trebuie să treacă prin drame sau să fie doborâți de nevoi, ca să regăsească drumul spre biserică... De ce nu vin și când le e bine, ca să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru tot ce au. Pe unii am reușit să-i determin să conștientizeze ce important este să ne salvăm sufletul, că trupul, oricum, este o cauză pier­dută, mai devreme sau mai târziu, dar că moar­tea trupească nu este finalul... Au înțeles și și-au accep­tat crucea, iar apoi s-a așternut pacea peste ei. Și în ultimul ceas putem obține mântuirea, deci să nu deznădăjduim.

"Să ne strângem în jurul bisericii ca în jurul unei mame"

- Părinte, v-ați dorit încă din copilărie să deve­niți preot. Vă simțiți împlinit?

- Da, pentru că pot să-i slu­jesc lui Dumnezeu și să-i ajut pe alții. Mi se întâmplă une­ori să văd cum lucrează harul preo­ției și, după ce le fac rugă­ciu­nile cu­ve­nite, unii oame­ni se și vindecă de anumite boli. Altora nu le mai pot face vinde­carea trupească, dar mă­car ajung să se apropie de Dum­ne­zeu cu credință, dragoste și speranță. Căci toate sunt în­găduite de Dum­nezeu, spre mân­tuirea noastră.

- Trăim sub un asalt feroce al se­cularismului. Credeți că Biserica va mai avea putere și în anii care vin?

- Biserica Ortodoxă va rămâ­ne ultima redută, șansa de salvare a nea­­mului românesc și a neamu­lui ome­nesc. Dacă ar cădea Bise­rica, ar fi pier­­dută orice cauză. Dar suntem în­credințați, prin Evanghelie, că nici por­țile Iadului nu o vor birui. De aceea, cei cre­dincioși trebuie să ne strângem și mai mult în jurul Bise­ricii, ca împrejurul unei mame, și s-o ascul­tăm și să încercăm să-i adă­postim în brațele ei și pe alții care, din felurite motive, sunt încă străini de Dumne­zeu. Fără repere sănătoa­se, fără legi morale care să ne guver­neze viața, fără o trăire bineplăcută lui Dum­ne­zeu, vom fi ușor de spul­berat ca per­soane și de risipit ca neam.