MIHAIL NEAMŢU - "Demolatori avem destui. Ne trebuie calfe, meşteri şi zidari"

Este unul dintre puţinii intelectuali tineri care au încercat să facă ceva în politica românească. Intrat în arena deloc como­dă a democraţiei noastre originale, a avut curajul de a construi de la zero un partid - Noua Re­pu­blică, care nu a reuşit însă să intre în parlament. După acest asalt curajos asupra politicii româneşti, Mihail Neamţu s-a întors la cariera sa intelectuală. Când i-am solicitat interviul pe care îl publicăm, se afla în Statele Unite, unde îşi lansează o carte la fel de îndrăzneaţă şi incitantă: "Fenomenul Trump - cum a şocat un businessman politica lumii."Ne-am gândit că distanţarea lui de politica românească îi va permite, aşa cum s-a şi întâmplat, o abordare detaşată şi clară a ei.

"Barca are nevoie de vâslaşi"

- După eşecul intrării în parlament cu partidul "Noua Republică", v-aţi despărţit de politică. A fost o pierdere sau un câştig?

- Privesc înapoi şi am amintirea unei platforme politice curate: "Noua Republică". Privesc înainte şi văd că, în plină furtună, barca numită România are nevoie de vâslaşi. Cetăţeni care înţeleg dife­ren­ţa între sclavie şi libertate. Români care ştiu că au o ţară frumoasă, cu istorie, cultură, limbă şi spi­ri­tualitate. Lideri care n-ascultă sirenele ade­me­ni­toa­re ale imoralităţii. Ambasadori ai României care să ne reprezinte, prin excelenţă profesională, oriunde în lume. Tineri care au învins lehamitea şi frica. Vizionari care înţeleg puterea simbolurilor care unesc, nu dezbină. De ase­­menea oa­meni are nevoie Ro­mânia: băr­baţi şi femei care prac­tică op­ti­mis­mul ca pe-o for­mă de poli­teţe. E important să re­cunoaştem oa­menii capabili de per­for­man­ţe. Dacă suntem prin­tre primii la viteza internetului în lume şi da­că avem mii de fir­me IT com­petitive (să nu uităm cel mai bun antivirus), putem de­veni cam­pioni şi-n alte in­dus­trii. Într-o societate bolnavă de cancerul neputinţei, cei hrăniţi cu lumina credinţei vor face dife­renţa. E uşor să faci promisiuni, e mai greu să construieşti lucruri durabile. Demolatori avem destui. Ne trebuie calfe, meşteri şi zidari.

"Să ducem dezbaterea de idei în casele cât mai multor români letargici"

- În general, credeţi că se mai poate întâmpla ceva bun în politica românească?

- Ca să vă răspund la întrebare trebuie ca, mai întâi, să punem degetul pe rană şi să spunem ce mer­ge rău şi de ce. În esenţă, e vorba de geneza feu­dalismului politic în România post-decembristă. Ime­diat după asasinarea lui Nicolae Ceauşescu, Par­tidul Comunist s-a reorganizat prin reunirea baronilor locali din teritoriu (şefi de întreprinderi, eşalonul doi al nomenclaturii, oamenii Securităţii, etc.)... Noua putere n-a ezitat să recurgă la crimă, vio­lenţă de stradă, hoţie. După pervertirea proce­se­lor democratice, cetăţenii săraci ai României au asistat la spectacolul redistribuirii arbitrare a re­sur­selor economice, pe criterii clientelare. Care judeţe beneficiază de îngăduinţa partidului conducător? Cele care aduc mai multe voturi, de la un electorat păcălit cu noianul de pomeni, sacoşe electorale, acţiuni de şantaj şi angajări în aparatul de stat. Ce rol au baronii locali? Să cumpere conştiinţa alegă­to­rilor turmentaţi de propaganda televiziunilor. Ce face despotul de la centru? Distribuie în teritoriu (prin Ministerul Dezvoltării) felii apetisante din marele tort de arginţi, adunaţi din buzunarele noas­tre, în vistieria ţării. Aşa cum narcomanul îşi creşte zilnic doza de heroină, guvernele ticăloşite măresc dependenţa populaţiilor sărace faţă de po­liticile Statului social. Baronii ne vor sclavi, nu oameni liberi. Cetăţenii educaţi, harnici şi gospo­dari sunt principala ameninţare la adresa feu­da­lismului politic. Aşadar, cât timp accesul la In­ter­net va fi liber, bătălia pentru democraţie e deschisă. Trebuie să învăţăm să folosim Facebook, YouTube, Twitter sau alte platforme social-media. Dacă vrem să ne conducă oameni corecţi, în 2019, 2020 şi 2024, trebuie să ducem dezbaterea de idei (şi, une­ori, războiul cultural) în casele cât mai multor ro­mâni letargici. E nevoie de o trezire spirituală. Vrea cine­va să fie sclav fericit? Căpuşă sătulă? Robot pro­gramat cu cheiţa, din exterior? Sunt milioane de inşi deja încolonaţi spre abatorul conştiinţei co­lective. Oameni fără patrie şi fără destin; fiinţe ge­la­tinoase, lipsite de licărul luminii. Indivizi ingraţi, alienaţi, lipsiţi de rădăcini. Din fericire, cunosc şi ro­­mâni care nu şi-au vândut sufletul pentru un pumn de arginţi. Au voinţa aprigă! Preţuiesc res­pec­­tul şi onoarea, tăcerea evlaviei, ierarhiile natu­ra­le, privirea ageră a cercetaşului, zâmbetul cam­pio­nului, credinţa şi loialitatea. Îi ştiţi şi dum­nea­voas­tră! Împreună, aşadar, putem descoperi algo­ritmi inteligenţi, care vor scoate din vocabularul nostru expresia "nu se poate".
Aşadar, ca să revin la între­ba­rea dumneavoastră, se poate schim­ba politica din România, cu o sin­gură condiţie: să practicăm trezvia. Oare chiar cre­deţi că Ro­mâ­nia va ieşi din mize­rie şi sără­cie prin imbecilizarea or­­chestrată de canalele pro­pa­gan­distice? Oare vom fi vreodată o ţară demnă, res­pectată şi pros­peră, câtă vreme min­ţile tinerilor sunt umplute, ca nişte tomberoane, doar cu pro­pa­gandă murdară, ma­nele, can-can, ru­meguş, cana­bis, to­xine alimen­tare, hlizeală şi vul­garitate? N-o să ne salvăm ca ţară fiind me­reu fa­ta­lişti, neputincioşi, pa­sivi. Sun­­tem o generaţie obli­gată să ac­ţio­­neze. Cum? În spiritul celor care au luptat în 1989, în 1918, în 1878. Tertium non datur.
Personal vreau ca Maria, fiica mea de nici doi ani, să trăiască mai bine decât generaţiile născute sub comunism. Înain­te de-a salva pla­ne­ta, avem de apărat ceva foarte per­sonal, chiar intim: un arbore ge­nea­logic, nişte rădăcini, dar mai ales un proiect. Zidul de protecţie în jurul familiei se construieşte cărămidă cu cără­mi­dă. Una dintre că­rămizi vizează planul eco­no­mic, alta dimen­siu­nea morală. Mai există educaţia, cultura, spiri­tua­litatea. Politica, evident, nu poate lipsi din puzzle.

"Există riscul unui declin profund al credinţei"

- Referinţa dumneavoastră la trezirea spiri­tuală a neamului românesc ne obligă să vorbim despre relaţia dintre Biserică şi societate. Cum vedeţi acest raport delicat?

- Îmi amintesc c-am debutat cu o carte intitu­lată: "Bufniţa din dărâmături. Insomnii teologice în România post-comunistă." Volumul, publicat la 25 de ani, m-a costat scump. Înainte ca DNA să existe (ori personaje ca Teodosie Snagoveanu să prin­dă avânt), mi-am permis să vorbesc despre "mi­ta şi mitra valahă". Consecinţele unei asemenea îndrăzneli? Cred că le bănuiţi.
Astăzi sunt şi mai pesimist: dacă nu facem schimbări, ne aşteaptă un veritabil tsunami. Există riscul unui declin profund şi galopant al credinţei, mai ales printre tineri. Comentariile mele nu-şi aro­gă vreo superioritate morală ori vreo competenţă profetică. Sunt doar un observator atent, nevrednic şi temător. Sumbrele mele presimţiri de la finele secolului trecut s-au adeverit. Încrederea în BOR s-a prăbuşit, fără ca vreo dezbatere onestă între cle­rici şi laici să fie provocată, cu sentimentul ur­gen­ţei. Da, au apărut emisiuni decente la Trinitas.tv! Da, avem oaze monahale unde sfinţenia terapeutică şi delicateţea umană coabitează fericit. Da, există Oaşa, Valea Plopului, Sihăstria Putnei, Horezu... De­sigur, toate reuşitele Bisericii ne bucură. În ace­laşi timp, fabricile de diplome ecleziastice au pro­dus forme fără fond; complicităţile vinovate ale unor ierarhi cu baronii locali s-au desfăşurat în văzul tuturor (un lider politic condamnat definitiv a primit cântarea "vrednic este!"); manifestări de trufie ale administraţiei bisericeşti au existat şi după tragedia #Colectiv. Credincioşii vor să-şi vadă epis­copul în colectivitate, pe stradă, mergând într-o piaţă cu oameni normali, într-un platou de tele­vi­ziune laică, la Gara de Nord sau într-o staţie de me­trou, la ore de vârf. Degeaba construim ziduri, dacă ne scapă reflexele pastorale inspirate din pildele lui Iisus. Dincolo de litomanie, unde-i normalitatea, fi­res­cul sau, altfel spus, epifania urbană? Iisus s-a re­mar­cat printr-o prezenţă publică marcată de ele­men­­tul-surpriză. Tinerii secula­ri­zaţi văd azi prea multe gesticulaţii religioase, amprentate de-o co­re­gra­fie robotizată. E doar impresia mea, mă întreb?

- Nu doar România, ci şi Eu­ro­pa se zbate, în căutarea iden­tităţii, dând impresia neplăcută că nu se mai poate conta pe ea. Cum vedeţi viitorul Uniunii Europene? Oare rezultatul recentelor ale­geri din Franţa, în care populiştii au pierdut (spre neplăcerea multor politicieni români), scoa­te la lu­mină un spirit european pe care se poate clădi?

- Nu posed inteligenţa bi­ro­craţilor şi nici sub­ti­litatea experţilor, dar mă întreb, totuşi: în viitor, Eu­ropa va fi cu două, patru sau şap­te viteze? Cum mer­ge, de fapt, Europa? Problema ei este Polonia (o ţară cu un PIB dublu faţă de România) sau, mai cu­rând, stagnarea economică din ţările me­di­te­ra­neene (un fenomen endemic)? La ora asta e clar pen­tru toată lumea, că viaţa tine­ri­lor născuţi în An­daluzia ori Sicilia nu seamănă de­loc cu opor­tu­nită­ţile profesionale ale studenţilor din Niederbayern, Freiburg sau Tübingen. Pentru unii, viitorul în­seam­nă şomaj, depresie şi tristeţe, şosele pustii, chirii mizere în cartiere părăsite, un scuter sau o bicicletă second hand. Pentru alţii, urmează decenii de prosperitate, cu prime grase la companii de suc­ces, o vilă scumpă, un BMW electric, va­can­ţe în Malibu, Alaska sau Bora Bora. Ca şi America de Nord, Europa e un continent al inegalităţilor ac­cen­tuate. Cuvinte precum "solidaritate", "casa co­mu­nă" sau "cetăţenie europeană" sună frumos, dar nu ţin de foame. În Spania, Grecia sau Italia, o pro­por­ţie uriaşă din segmentul tânăr de vârstă cunoaşte şomajul (70% în Melilla sau 58% în Calabria). Ro­mâ­nia, de asemenea, are zone de sărăcie extremă. Ce soluţii au liderii UE pentru popoarele europene? Ce facem cu zonele paupere, că au trecut patru de­cenii de la "integrarea" lor? Personal, cred că ne tre­buie libertate economică (pe scurt: capitalism) şi o renunţare imediată la birocraţie.