ELVIS RROMANO - "Avem o ţară bună, măi nene, şi ne bate inima pentru ea"

"Când l-am ascultat pentru prima dată pe Elvis, am simţit că explodez, că s-a trezit ceva de ne­stă­pânit în mine. M-am urcat pe coteţul por­cului, de acolo pe şo­pronul cu lemne şi am ajuns sus, pe casă, de un­de am început să cânt, cum auzisem pe Elvis, cu cuvinte inventate, care, în mintea mea, sunau a engleză. «Uan for ză mani, tu for ză şou». De­venisem nebunul satului".

Cu ani în urmă, Hanno Höefer, liderul grupului Nightlosers, îmi povestise despre un profesor de limba rromani din Şomcuta Mare, Maramureş, care cânta în ţigăneşte cântecele lui Elvis Presley. Să-l ascult o oră în con­cert a fost, totuşi, o ex­pe­rien­ţă care m-a luat prin surprindere. Mai în­tâi zâm­beşti, nu ai cum să nu o faci. Costumul impro­vi­zat, acce­soriile sclipitoare, gesturile, zâm­­­betul strâmb, fre­za... Dar, când Elvis Rromano ia chitara în mâini, nu mai e loc de glu­mă. Cum cântă e mult mai mult decât un joc de-a ma­rele Presley. Are forţă, ritm, umor, inspiraţie, şarm, nu ţine deloc chitara în mâini, de poză, se zgâl­ţâie din toate încheieturile şi lansează cântece arhi­cu­noscute, într-un amestec în­cântător de română, en­gleză şi ţigăneşte. Aşa cum în ur­mă cu 50 de ani, re­gele rock-n-roll-ului por­nea ca un pa­ria, ca un re­bel, şi Elvis din Şomcuta a fost la în­ceput blamat şi ocărât. Şi-a văzut însă de drum, şi n-a ajuns doar un sim­plu imitator al lui Elvis Presley, cum sunt mii în lumea asta, ci o voce uni­că, un Elvis gipsy, cu stilul şi cu povestea sa plină de farmec.

"Puştoaico, tu ai sânge de viperă"

Co­munitatea în care a crescut Tudor Lakatoş, viitorul Elvis Rromano, era plină de lăutari de soi, unii chiar din familie, dar tatăl său a vrut să se asigure că fiul său nu va porni pe acest drum. A lucrat 27 de ani în mină, a adus în casă tot ce avea fa­mi­lia nevoie şi a vrut ca fiul său să aleagă o me­serie pre­cum pantofar sau ofiţer în armată. În adolescenţă, Tudor era fră­mân­tat de o idee ce nu-i dădea pace. Cum să facă să aibă şi el o gagică "rumâncă"? "La şcoală învă­ţam mai bine ca ceilalţi colegi rromi, dar nu era în­deajuns. La fotbal eram periculos, aveam nu­mărul 7 şi nimeni nu fugea mai repede ca mine. Mă plăcea antrenorul, că alergam şi dă­deam şi goluri. Da' am renunţat când m-au lovit în plex nişte cai de ro­mâni, de-am leşinat. M-am dus la box, da' la un antrenament, am luat un pumn de la un ungur şi mi-a strâmbat nasul."
Asta-i o chestiune delicată, pentru că Tudor spu­ne că seamănă destul de bine cu Elvis. Pro­blema e nasul. Şi ochii albaştri. Apoi a observat că băieţii care zdrăngăneau la chitară în parc şi cântau "Puş­toai­co, tu ai sânge de viperă", erau mai me­reu înconjuraţi de fete, şi şi-a zis: "Mă, de ce să nu pun şi eu mâna pe chitară să învăţ, poate mi-o da şi mie Dumnezeu o fată de asta, cu pielea albă?". După lungi insistenţe, tatăl lui i-a promis că-i va lua o chitară dacă trece exa­menul de ca­pa­ci­tate. L-a trecut, şi cea mai ieftină chitară din magazin, placaj de 35 de lei, i-a re­ve­nit lui Tudor, care a început, ca orice fol­kist, cu două, trei acor­duri, zdranga-zdran­ga. "Ţi­neam chi­tara ascunsă între pi­cioare, în cla­să, la li­ceu, şi pă­rul îl aveam prins cu agra­fe, să nu se vadă ce ma­tahală de plete aveam. În pa­uză, îmi desfăceam pă­rul, lu­am chitara şi cân­tam. «Laurenţiu Cazan, bă, ce mai vreţi?!». Atâta zdrăn­găneam acasă, că zicea să­ra­ca mama, «Du-te, dă-mi pace, n-o să ia­să nimic din tine!». Eram cam greu de urechi, i s-a făcut milă unui unchi, că a văzut că am voinţă, şi mi-a desenat cum să fac. Mi-am zis că voi fi şi eu văzut altfel prin muzică. Nu mă in­teresa muzica tradiţională, eu voiam folk şi muzică uşoară. M-am dus la Şcoala Populară de Artă din Baia Mare. Tata nu ştia. Mamei îi spuneam tot. Tata îmi dădea câte un leu de prăjitură, eu îi pu­neam deo­parte pentru canto. Nici bani de bilet de autobuz nu aveam, sunt 23 de kilometri până la Baia Mare şi eu cântam cât era drumul de lung, mă mai ierta şoferul. Am început să cânt la baluri şi aveam succes. După ce cântam, ziceau fetele «Mamă, eşti beton». «Da? Îţi place de mine?». «Da, eşti fru­mos. Şi tu, şi muzica ta». «Atunci vrei să mă să­ruţi? Vrei să fii prietena mea?». «A, nu, nu». Şi bă­ieţii la fel, românii, că le place muzica, şi când îi întrebam dacă pot fi cu ei în gaşcă, «Nu, nu se poate». «De ce, mă, uite, am şi eu periuţă de dinţi, care-i treaba?»".

"Gardian cu tricolor şi cu buzunaru' gol"

Până la 17 ani, nu a avut acasă curent electric. Când s-a tras curentul, tatăl lui a cumpărat un casetofon japonez şi un televizor, la care Tudor se uita la filme româneşti şi visa să devină actor. Până într-o zi, când o colegă de şcoală i-a împrumutat o casetă cu Elvis Presley. "Mai întâi, m-a im­pre­sionat chipul lui de pe coperta casetei, omul acela frumos, cu perciuni. Apoi, când i-am auzit muzica, am în­ceput să tremur. Vocea, felul în care dădea în contratimp la chitară... simţeam muzica aia aici, în mine, şi trebuia să o dau afară. Atâta am ascultat caseta aia, că se plângea tata «Mai opreşte, mă, casetofonu' ăla, că-l arzi». Îl închidea ma­ma când adormeam. Oricât încercam să pro­nunţ, nu reuşeam să o fac cum trebuie şi nu în­ţelegeam ce spune, despre ce-i vorba în cântece. Aşa că m-am dus la şcoală, la profesoara de en­gleză. «Doamnă, ce înseamnă blu sued şuz?». «Da' ce-ai tu, mă, cu pantofii albaştri de lac? Îs scumpi ăştia». Aoleo, m-am gândit eu, noi abia avem pantofi de purtat. Şi atunci, am zis: «Nu mă călca pe picior, că şi aşa săracu' îi gol!». Şi le cân­tam colegilor Elvis Presley molfăind cuvinte in­ven­tate, ca să semene a engleză. Nu ştiam nici lim­ba, nu şti­am nici cum se mişcă, până nu am ajuns în armată."
Într-o zi, la Hălânga, lângă Turnu Severin, unde făcea armata, i-au dus pe soldaţi într-o sală de cămin cultural, au pus un cearşaf pe un perete şi au proiectat "O fată fericită", un film cu Elvis Presley. Tudor s-a dus lângă cearşaf, să pună mâna pe Elvis, soldaţii strigau "Ţigane, eşti nebun, pleacă de acolo." De şapte ori a fugit din cazarmă să revadă filmul, să-i vadă lui Elvis mişcările, de şap­te ori a ajuns la arest, tuns la zero. I-au spart chi­tara, dar tot ei, soldaţii, i-au cumpărat alta, să le cânte. El repeta mişcările lui Elvis, voia să în­ve­ţe totul dintr-odată, să ardă etapele, atât era de prins de muzică. "Acum, hai să fim realişti, pe omul ăsta nici măcar nu putem să-l imităm. Vocea lui, frumuseţea lui, inima lui. Putem doar să amintim de regele Elvis. Cum? Dând din chitară, cântând «Falling in Love»".
Întors acasă, şi-a luat geacă şi pantaloni de muşama pentru un costum à la Elvis, şi-a găsit freza potrivită. Perciunii îi avea deja, de la tata, treabă de familie. A renunţat la părul lung, piep­tă­nat pe mijloc, ca Laurenţiu Cazan. Tatăl lui îi spu­nea demult "Mă, nu te mai pieptăna ca te­cher­gheii". Ca vagabonzii, adică. În armată, pentru cei din jur, nu era decât un ţigan care cântă. Acasă, după ce a început să cânte ca Elvis, a simţit că e privit altfel. Când întreba cineva: "Bă, cine cântă acolo, la bal?", nu i se mai răspundea "Tu­dor Ţi­ganu'", ci "Elvis". Asta-i plăcea. Pe de altă parte, lăutarii din familie şi din comunitate îl cam ocărau "Ce cânţi, mă, rahaturile alea, eşti nebun? Vino la noi să te învăţăm, îţi arătăm şi cânţi cu noi." "Eu nu şi nu, asta-i muzica ce-mi place." "Mă, n-o să faci bani cu asta." "Nu mă intere­sea­ză, eu asta cânt". "Pâ­nă la urmă, m-au luat cu ei, cân­tam la baluri, la nunţi înaintea lor, făceam show, le plăcea tinerilor. Pe atunci, nu era cu laptopuri, cu discotecă, se cânta în direct pentru dans şi distracţie. E drept, mai trăgeam şi eu cu urechea la lăutari, mai învă­ţam o armonie, îmi plăcea, dar nu l-am lăsat de izbelişte pe Elvis, trăia în mine şi eu am crezut în asta. Nu e cum mi-a zis de curând un prezentator de televiziune «Datorită lui Elvis n-ai răbdat de foame». M-a supărat asta. Băi, nene, tata a muncit în mină şi m-a ţinut ca în palme. În plus, în Ardeal nu se răbda de foame, avem în Maramureş mai multă mâncare decât ne trebuie, nu mai vorbesc de horincă! Eu am cântat Elvis pentru că am crezut în muzica lui. Dar asta nu înseamnă că am trăit pe un norişor de puf. Pe vremea când alţi artişti de azi erau luaţi de mâ­nuţă de părinţi şi duşi la teatru, pe bulevard, sau la concert, eu munceam serios."
Şapte luni a lu­crat Tudor în mină, până i-a spus tatăl lui să renunţe, pentru că se va obişnui cu banii şi cu viaţa pericu­loa­să din subteran. De la 150 de metri sub pă­mânt, a ajuns cocoţat pe o scândurică, la vop­sit stâlpi, în Sla­tina, cu un grup de oşeni. "«Acu-ţi dau dru­mu', ţigane, la sfoa­ră! Ne cânţi di­sea­ră?». Seara cân­tam la baluri, ziua mun­ceam, să tri­mit bani acasă, că aveam deja pri­mul fecior. Du­pă aia, am ajuns gar­dian public, să-i îm­plinesc visul lui tata, care a vrut să mă vadă în uni­formă. N-am zis la nimeni, am făcut o lună jumătate şcoală şi într-o zi am intrat la noi în curte îmbrăcat în negru, cum erau uni­for­me­le atunci. O aud pe mama că-l strigă pe tata «Hai mă, că a intrat la noi un poliţist d-ăla!». Mama lucra la aprozar şi era mai neagră ca mine. Iese tata, se uită lung. «E fecioru' meu!». Vai de capu' meu, ce mândru a mai fost, ce s-a mai bucu­rat!Patru ani am fost gardian cu tricolor şi cu bu­zunaru' gol. Nu ne dădeau ăştia salariu cum tre­buie, da' eu câştigam cu chitara, nu mi-am lăsat familia să sufere."

"O prinţesă ca-n poveste"

La sfârşitul anilor '90, a ajuns la Bucureşti, atras de cursurile de limba rromani din cadrul Uni­ver­sităţii. Avea să termine cu brio, zece ani mai târ­ziu, la Baia Mare, română-engleză, pentru că atunci, la Bucureşti, înainte de licenţă, s-a întâm­plat altceva.
"M-am îndrăgostit nebu­neş­te de o prinţesă ca-n po­ves­te. Ea avea 16, eu 33 de ani. Am pus chitara-n cui, am lăsat muzica şi am fugit cu ea în ţara asta largă. M-am an­gajat la un ţigan corturar, umblam cu maşina şi vindeam covoare. În locul chitarei, aveam o undiţă de pescuit. După un an, nu m-au mai pri­mit înapoi acasă, am fost exi­lat. Aşa e în tradiţia rromanes, nu-i voie, îi crimă să-ţi laşi fe­meia şi copiii şi să te îndră­gosteşti. Aut! Five years. Cinci ani. Am plecat cu ea în Norvegia, mi-a făcut doi copii, am luat o caravană şi arde-o, nene. Mi-am văzut de viaţă. Ţiganu' se descurcă, oriunde s-ar duce, în orice mediu. Am cântat pe stradă, eu cântam, femeia dansa, ne chemau nor­vegienii «Hai în­coa­ce, poţi să cânţi pentru noi?». Dar nu voiau Elvis, ziceau că asta au văzut, să cânt din tradiţia mea, muzică ţi­gă­neas­că. Se uitau la mine cum le cânt într-o limbă necu­nos­cută, eu mă uitam în ochii lor mari, albaştri, şi nu şti­am ce reacţie or avea. «Mă, m-or omorî ăş­tia acum, aici». Am arun­cat chitara în aer, am prins-o, am pus-o jos şi am început să joc, cu palmele pe ciz­me, ţigăneşte. Atunci i-am cu­cerit. Am făcut trea­bă bună la vikingi. Aco­lo nu s-a uitat ni­meni urât la mine că-s ţigan, mă res­pec­tau pen­tru asta, nici nor­ve­gi­en­ce­le nu se dă­deau în lături. Am dus-o bine, am mulţi prieteni acolo, dar m-am întors aici, că avem o ţară bună. Puţini îşi dau seama că avem ţară bună, măi, nene, şi ne bate inima pen­tru ea. După ce s-au deschis gra­niţele, au plecat ţi­ganii în lume să facă bani. De la mine din sat au plecat de capul lor, s-au dus, că nu aveau ser­viciu, n-aveau nimic. Ce-au făcut, ce n-au fă­cut, e treaba lor, dacă nu i-a prins nimeni în­seam­nă că-s cinstiţi, nu? Şi s-au întors acasă cu bani, şi-au făcut case. Şi-au schimbat şi ei stilul de viaţă, sta­tutul în societate. «Am casă, mă, nu mai stau în colibă, am lux, gata, sunt curat». Ăs­ta-i un lucru mare. Ce nu-mi place mie e opulenţa, să te lăfăi, să te lauzi cu ce ai, râde ţara de noi după aia. Im­portant e să avem ce ne trebuie şi educaţia e mu­sai, când lipseşte educaţia la copii, îi bai. Vreau ca elevii mei să se poată exprima corect în lim­ba rromani, să spună pe lim­ba lor ce au pe suflet şi de asta îmi place meseria mea de pro­fe­sor."

Ciocaţii albi

În vara lui 2003, a nimerit cu un prieten norvegian la Petrila, la festivalul lui Ion Barbu, "Om rău". A văzut scrise pe peretele unei case numele celor ce au cân­tat acolo: Alifantis, Leşe, Tu­dor Gheorghe, şi a vrut să-i apară şi lui numele. Iniţial, nici nu a fost lăsat să in­tre, dar până la urmă, a primit o şansă să arate ce ştie. Un cântec. Hanno Höefer i-a atârnat de gât chitara lui electrică şi Tudor din Şomcuta i-a cucerit pe toţi. Nightlosers l-au luat cu ei, şi aşa a ajuns Elvis Rromano să cân­te la "Lăptăria lui Enache" din Bucureşti şi să se facă cu­nos­cut. Re­­gretatul regizor Cristian Ne­mes­cu i-a îm­plinit şi visul de a de­veni actor, dis­tri­buindu-l în do­uă filme apreciate: "Marilena de la P7" şi "California Dreamin'". "Când am îm­plinit 41 de ani, basistul de la Nightlosers, Barrilla, mi-a dat un DVD cu mişcările de scenă ale lui Elvis. Abia atunci am putut să-l văd cu adevărat, să-l studiez. Şi am văzut că purta pantofi albi. Eu aveam o Dacie 1310 şi îmi mai rămăsese nişte spray alb. Mi-am luat şpiţarii gri, ciocaţii, şi am dat cu spray pe ei, de s-au făcut albi-albi şi m-am dus aşa cu ei, la cântare. Pe urmă am intrat într-un magazin şi am cumpărat toate biluţele alea de plastic, cu gumă de prins părul. Am aruncat guma, am dat cu sili­con pe ia moroşenească şi am lipit toate bilele alea colorate pe ea. Deja aveam costum ca a lui Elvis! Când m-a văzut Barrilla, «Ia uite, mă, gata, s-o terminat, atâta i-a trebuit ţi­ganului, acum are pantofi şi costum»".

"Eu nu mă consider un imitator al lui Elvis, ci un cântăreţ care vrea ca oamenii să ciocnească un pahar şi să zică «Tavez Bahtalo»!"

"Eu am încercat la început în engleză, dar nu ştiam să traduc, ştiam doar «how do you do?», trei lulele, trei surcele. Şi mi-am zis, hai, mă, să cânt eu pe limba mea, după sufletu' meu. Studiasem la Şcoala de Artă cântece de-ale lui Cornel Fugaru şi ştiam că se poate cânta rock-n-roll şi în ro­mâ­neşte. Dacă în cântec zicea de maşină, eu ziceam de căruţă şi de cal. Dacă zicea «Are you Lonesome Tonight?», eu mă puneam în situaţia unui om amărât, necăjit, flămând, pe jumătate îmbrăcat. Oare cine o să mă creadă, cine o să-mi întindă o mână? În loc de «Viva Las Vegas», am zis «Viva Constanţa», că mie-mi place la mare. «Dacă vrei a te distra, pleacă repede la Cons­tan­ţa./ Căci acolo vei găsi tot ce vrei./ Veselie multă. Şi femei./ Dacă într-un cazinou ai intrat,/ Banii la ruletă ţi i-ai terminat». În Norvegia, m-am întâlnit cu imitatori ai lui Elvis care-or zis «Wow!», când m-au văzut. Unu' îşi făcuse operaţii estetice să arate ca el. Îţi dai seama, eu n-aveam curent elec­tric acasă! Lăsaţi-l, mă, pe Elvis să doarmă liniş­tit, ce, e musai să-ţi schimonoseşti buzele, să arăţi exact ca el? Omu' o fost aşa, tu cântă în stilul tău, nu încerca să duci un sac de cartofi altfel. Du-l cum ştii tu. Eu nu mă consider un imitator al lui Elvis, ci un trubadur, un cântăreţ care vrea ca oa­menii să ciocnească un pahar şi să zică «Tavez Bahtalo!». Să se simtă bine cu muzica mea. În fond, ţigani, norvegieni, români, cu toţii avem ne­voie de acelaşi lucru: Peace, love and understanding. Pace, iubire şi înţelegere."


Prima ocazie de a-l asculta pe Elvis Rromano în concert, la Bucureşti, este pe 26 mai.
El va cânta, alături de trupă, în clubul "BEAT bat umanist", într-un concert intitulat "Rock-n-Rrom".