Abia mai târziu apar celelalte personaje. Unele dorite şi aşteptate, altele pândite cu ciudă şi spaime, ori îndelung detestate.
Aşadar, la început am fost doar noi doi. Nimic altceva nu mai conta şi nu mai intra în ecuaţia care era viaţa noastră împreună. Eram tineri, ni se părea că toată lumea este la picioarele noastre şi că nimic nu ne va putea opri sau împiedica vreodată să facem din dragostea noastră un triumf. Era în noi o trufie fără seamăn. Trufia naivă a începătorului, care, de obicei, face, fără să vrea, cele mai elementare greşeli. N-aveam ochi pentru nimic din ceea ce ne înconjura, eram exclusivişti, nu acceptam lângă noi decât anumiţi oameni, nu participam decât la anumite întâlniri cu ceilalţi tineri de vârsta noastră. De fapt, multora li s-a părut tare ciudată prietenia noastră, tocmai pentru că ne însingurasem atât de mult, de nici nu-i băgam în seamă. Ni se părea că atunci când ieşim în lume ne pierdem timpul atât de preţios pe care nu mai ştiam cum să-l lărgim, să-l întindem, ca să putem sta cât mai mult împreună. Ne imitam unul pe altul în tot ce făceam, pentru că simţeam cumva că vieţile noastre s-au amestecat până la confuzie. Ajunsesem la o coordonare perfectă a gândurilor, a gesturilor, ba chiar a felului în care ne îmbrăcam. Eram subjugaţi de miracolul ce pusese stăpânire pe noi şi trăiam voluptatea legăturii noastre, amplificând-o cu fiecare vorbă, cu fiecare privire. Erau atât de intense şi de tensionate momentele pe care le trăiam, încât nu o dată am avut senzaţia unei explozii iminente, a unei catastrofe ce ar putea porni doar din simplul fapt că nu l-aş mai fi putut lua de mână pe stradă, când ne plimbam, sau că, din cine ştie ce motiv, nu mi-ar mai fi răspuns la telefon.
După o vreme, am depăşit etapa aceasta. Dragostea noastră a intrat într-o altă fază, mai calmă, mai aşezată. A urcat încă o treaptă. O lentoare diafană pusese stăpânire pe noi. Eram ca o zi de vară, la amiază. Căldura dragostei ne ameţise şi ne încetinise reacţiile. Am început să ieşim în lume, să ne întâlnim din nou cu vechii prieteni, nu mai refuzam invitaţiile la ceaiurile de sfârşit de săptămână. Era însă suficient ca, din când în când, în timpul acestor escapade, să ne uităm unul la altul sau să ne atingem doar, aproape întâmplător, ca să ştim că lumea merge înainte şi că nimic nu ne poate tulbura, nimeni nu ne poate fura dragostea şi încrederea. Privirea aceea fugitivă, care trecea peste lucruri şi se oprea doar o clipă, o fracţiune de secundă asupra chipului drag, sau atingerea, ca o fâlfâire de aripă, împrospătau de fiecare dată focul ce ne mistuia fără încetare. Şi asta a ţinut o vreme suficient de lungă cât să înţelegem că eram fericiţii blestemaţi să fim legaţi printr-o legătură care vine de dincolo de noi. Şi poate că tocmai acest gând, că nimeni şi nimic nu ne-ar putea rupe vreodată pe unul de altul, ne-a făcut să greşim copilăreşte la început, iar apoi, din ce în ce mai complicat şi sofisticat, ajungând până la urmă să ne întoarcem vieţile pe dos şi să ajungem doi oameni distruşi pe veci.
Cum ar fi dacă...
Nu vă spun povestea noastră ca să luaţi aminte, ca să învăţaţi ceva din ea. De multe ori m-am întrebat în ce măsură poţi învăţa din experienţa de viaţă a altuia, dacă şi cât îţi poate fi de folos o întâmplare trăită de alţii, ca să-ţi poţi ordona propria viaţă. Nu cred în această pedagogie sentimentală. Rareori situaţiile de viaţă sunt identice, şi de aceea cred că nici soluţii similare nu pot fi de ajutor în asemenea cazuri diferite. Dar poate că nu atât căutarea unei soluţii este ţelul final al acestor mărturisiri. Cred că, mai degrabă, este vorba de eliberarea pe care o simţi dacă ai puterea şi curajul de a-ţi spune deschis şi sincer propria poveste. Poate că prin spunere, prin numire, prin definire, oricine, ca actor principal în propria viaţă, se lămureşte mai bine, înţelege mai uşor ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat un anumit lucru. Poate că povestind e mai uşor să te împaci cu acele lucruri din viaţa ta care n-au avut un răspuns clar la momentul întâmplării lor. E ca un fel de spovedanie, din care ieşi eliberat prin puterea cuvintelor.
Ce să vă mai spun? Nici nu ştiu cum să pornesc destăinuirea. La un moment dat, am început să ne jucăm cu vorbele. Spuneam un cuvânt, care nu avea nicio legătură cu situaţia, cu locul, cu prietenii cu care eram, şi cuvântul acela trezea în noi amintiri dintre cele mai pasionale. Era un joc la care aveam acces doar noi, ceilalţi de pe margine, nu înţelegeau nimic sau puteau doar să priceapă că sunt excluşi cu totul din discuţia noastră. Era suficient, de exemplu, ca Petru să rostească vorba "oglindă", şi eu să-mi amintesc imediat un moment în care oglinda de la capătul patului a fost martor, până la un punct, şi apoi tovarăş al unei tulburătoare nopţi de dragoste. Era destul să spun "meridian" şi el, doar el, să înţeleagă că amintirea ultimei noastre întâlniri îmi ţine trupul prins, captiv, aşa cum pământul este înconjurat de plasa fixă şi nevăzută a meridianelor şi a paralelelor. Naiv şi sofisticat în acelaşi timp, am botezat jocul acesta, în care ne-am iniţiat până la perfidie şi viciu, "Cum ar fi...". "Cum ar fi dacă ai avea o sută de mâini?". "Cum ar fi dacă zilele noastre de dragoste s-ar adăuga vieţii şi nu ar scădea-o?". "Cum ar fi dacă am trăi doar cu dragoste, fără să mai mâncăm şi fără să mai bem?". Ne întrebam unul pe altul, imaginând situaţii dintre cele mai bizare, care, până la un punct, inflamau imaginaţia noastră erotică. Luat de vria jocului, într-o zi, poate în glumă Petru m-a întrebat brusc: "Cum ar fi dacă ţi-aş spune că te-am înşelat?".
Final de poveste
Până la urmă ne-am despărţit. Trebuie să recunosc însă chiar şi acum, după atâta vreme de când s-au petrecut, că întâmplările acelea au dat o altă dimensiune vieţii mele. Deşi am mai avut prieteni de atunci şi până acum, niciodată nu am mai putut trăi dragostea cu aceeaşi bucurie a libertăţii şi a abandonului total. Parcă îmi era frică de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă... Îmi era frică şi din frică nu se poate naşte dragoste adevărată, poate doar o pasiune de moment. Din calcule meschine şi temătoare nu creşte iubire.
Ajunsă acum în partea a doua a vieţii, depăşind între timp toate regretele posibile, trebuie să fiu cinstită cu mine însămi şi să spun că mă bucur totuşi de tot ceea ce am trăit, pentru că aşa am putut să mă cunosc mai bine. Chiar dacă, la vremea în care s-au petrecut, unele întâmplări au declanşat un munte de suferinţă. Uneori, gândindu-mă la viaţa mea, parcă văd o după amiază de vară în care lumina învie un colţ al grădinii, pe care dintr-o dată, uimită, nu-l mai recunosc. Pentru că, strecurată printre frunze, naşte un freamăt pe care nu-l ştiam, scoate din anonimat detalii pe care nu le-am mai văzut. Alteori, când mă întorc în timp, îmi dau seama că tocmai lumea aceea măruntă, descoperită întâmplător, nebăgată în seamă, înviată sub raze m-a ajutat de multe ori să merg mai departe. Văzutele şi nevăzutele, vrutele şi nevrutele, doritele şi uitatele, cele sigure şi cele întâmplătoare îşi dau mâna şi ne alcătuiesc drumul. Aşa că ce rost ar mai avea acum să mă mai întreb cum ar fi fost dacă...
Reproduceri după picturi de Georgeta Năpăruş
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
