Vorbea repezit şi rostea cuvintele apăsat şi chiar puţin răstit, de-ai fi zis că era mereu pusă pe harţă. De fapt, e o ardeleancă dintr-o bucată, crescută în Ţara Moţilor, la Albac, într-o casă cu şapte copii, în care de dimineaţă până seara se munceşte, iar timpul nu e dat pentru poveşti.
Unchiul a adus-o în familia noastră pe mătuşa Lenuţa la doi ani după ce-i murise soţia, lăsând orfan un băieţel de 4 ani. Iar nouă ni s-a părut atunci că e, poate, prea repede. Dar inima se mişcă într-un timp numai de ea ştiut, pe care niciun ceas nu-l poate măsura.
Lenuţa venise în zi de sărbătoare, la nunta unei verişoare, când rudele curgeau din toate colţurile ţării şi aveau să stea, cu toate, acasă la noi. S-a aşezat pe un colţ de scaun din bucătărie, cu mâinile încrucişate în poala fustei, puţin stingheră. Până şi ochii mei de copil vedeau desluşit răceala şi neîncrederea cu care a fost primită. Mama, tata şi bunica - mama unchiului şi a mamei mele - i-au întins, pe rând, mâna, cu un gest mecanic, distant, ce spunea desluşit cu totul altceva decât cuvintele de bun-venit. Dar au început să curgă rudele celelalte, unchi şi mătuşi, şi veri, şi fini, şi nimeni nu s-a mai preocupat de mătuşa Lenuţa. Până când un incident a readus-o în prim-plan.
Chiar în ziua nunţii, după ceremonia de la biserică şi cu câteva ore înainte de petrecerea la care erau aşteptaţi 300 de oaspeţi, ne-am trezit că firma care trebuia să aducă sutele de porţii de mâncare încurcase zilele şi nu pregătise nimic. Nervi, agitaţie, învinovăţiri aruncate de la unii la alţii ce zburau tăioase ca nişte săbii au otrăvit atmosfera de sărbătoare. Femeile şi-au abandonat gătelile, îmbufnate, descumpănite, iritate şi au început să roiască în jurul bunicii, cu un ropot de smiorcăieli. "Cu ce primim musafirii? O să ne facem de râs! S-a ales praful de nunta fetei!".
Cu aerul ei de şcolăriţă, mătuşa Lenuţa a făcut un pas în faţă în cercul gălăgios şi fierbinte al panicii ce începuse să se strângă tot mai mult şi să ne sufoce pe toţi. Cuvintele mai ţâşniră câteva clipe din inerţie şi se izbiră de pereţi, pentru ca apoi, la vederea mătuşii, să se stingă, surprinse de apariţia hotărâtă şi discordantă. "Ce vrea şi ţărăncuţa asta acum?". Cu vorba ei apăsată şi cuvintele puţin stâlcite de accentul ardelenesc şi dezacordurile de femeie simplă, de la ţară, mătuşa Lenuţa nu se intimidă în faţa doamnelor dichisite şi sofisticate de la oraş. "No, hai să nu ne necăjim amu! D-apăi, dacă mai îi de und' să loăm ce ne-o trebe, le-oi face io!". Bunica s-a asigurat că Lenuţa înţelege că e vorba de 300 de porţii şi patru feluri de mâncare, plus prăjituri şi tortul miresei. Mătuşa s-a transformat atunci într-o mică stăpână. Şi-a suflecat mânecile, şi-a pus un şorţ, şi cuvintele ei şi-au arătat atunci marele dar de unelte: "Tu, Jane, şi tu, Mirceo" - tatăl meu şi unchiul, "mereţi în grabă de-aduceţi... aia şi ailaltă...". Şi s-a pornit să înşire, în tăvălug, ingredientele ce-i trebuiau. Cărnuri şi legume şi mirodenii... încât abia reuşea tata să ţină pasul şi să le scrie pe listă. Şi a-nceput mătuşa să-i pună pe fiecare la treabă, în timp ce ea aruncase deja oalele cele mari pe foc şi se pornise să taie o jumătate de sac de cepe. Şi lacrimile-i şiroiau pe obraji şi tăia, şi iar tăia, şi-şi ştergea lacrimile cu dosul palmei, şi prăjea, şi învârtea şi-n tigaie, de parcă zece mâini avea, şi poruncea: "Tu fă aia, tu, ajută-mă la asta! Tu gată ailaltă!". Şi cum îi mergeau mâinile îi curgeau şi vorbele, şi aburi înalţi şi aromaţi se ridicau şi o-nconjurau şi îmbrăcau mângâietor bucătăria, într-un val de linişte şi speranţă şi încredere. Şi familia se strânse în jurul ei şi se preschimbară cu toţii - unchi şi mătuşi şi veri şi fini şi nepoţi - într-o prelungire a mâinilor ei, ascultătoare şi rapide şi eficiente. Atotştiutoare şi atotputernice. Din care mâncărurile ieşeau una după alta, aşa cum le povestea ea înainte chiar să se-ntâmple, înainte ca măcar imaginate să fie. Şi, odată cu ele, şi o altă ordine a iubirii se năştea şi lua în stăpânire totul, şi dădea un chip nou familiei noastre. Un chip pe care aveam să-l văd apoi foarte des. Un chip pe care luminează, strălucitor, surâsul lui "totul e posibil, împreună suntem puternici şi nimic nu ne poate sta în cale". Nu mai e nevoie să spun că mesele au fost bogate la nuntă, şi oaspeţii, mai mult decât mulţumiţi.
Tot mătuşa Lenuţa, nu se ştie de unde, i-a pus unei alte mătuşi un teanc de bani în mână, când a avut un necaz. Bani pe care nu i-a mai acceptat niciodată înapoi. Pentru că Lenuţa se pricepea ca nimeni altcineva să dăruiască. Şi tot la ea am văzut cea mai bogată cămară din lume, ce îmi părea, când eram copil, o lume magică, în care găseai lucruri minunate. Acel aranjament unic de borcane şi borcănele şi găletuşe cu murături şi zacuscă şi sute de dulceţuri, făcute toate cu mâinile ei, îmi păreau magice. Ştiam că, de sub căpăcelele colorate, sau de sub celofanul legat strâns cu elastic, se vor deschide şi mă vor lua de fiecare dată prin surprindere deliciile gusturilor de neuitat, inventate din reţete numai de ea ştiute.
Secretul mătuşii Lenuţa este secretul multor femei - mame, bunici sau soţii. Femei care fac, în fiecare zi, minuni pentru familia lor, şi nu cu o baghetă magică, ci cu un ingredient mult mai puternic. Ingredientul lor secret este iubirea tăcută, ce trece, poate prea des, neobservată. Pentru că iubirea nu se strigă şi nu se bate cu pumnul în piept. Iubirea făptuieşte. Iubirea e generoasă. Iubirea ştie să fie acolo atunci când ai nevoie de ea. Ce face acum mătuşa Lenuţa? Ce a făcut mereu. Tace şi iubeşte. Dar ce a gândit ea şi ce şi-a dorit doar pentru ea în tot acest timp? Habar nu am. Nimeni nu cred că ştie. Este secretul ei.
ALINA DINCĂ
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
