Un sat pe ultimul drum: FIRIJBA

Despre satul Firijba s-a mai scris în re­vista noastră.

E un sat vechi de sute de ani, aproape unic de frumos şi total izolat, ascuns printre dealuri şi păduri seculare. Se spune că ar fi locul cu cel mai curat aer din ţară şi cu cea mai bună apă de băut. Oamenii de aici trăiesc peste o sută de ani fără să aibă habar de doctor sau de medi­ca­­mente. Tăietori de lemne din moşi-strămoşi, locuitorii din Firijba erau ves­tiţi în toată ţara pentru casele pe care le ridicau, pentru uşile şi pode­lele meşteşugite frumos şi pentru bisericile din lemn pe care şi astăzi le poţi vedea prin satele vâlcene.
Din păcate, toate poveştile astea ameninţă să rămână doar amintiri. Satul stă gata să moa­ră, zeci de case zac în pa­ragină, iar puţinii oameni care mai trăiesc în ele pier, unul câte unul. Şi totuşi, se aude că ar mai fi o spe­ranţă. Că satul ar putea fi inclus în patrimoniul naţional, că e vizi­tat, astăzi, de numeroşi străini care ar vrea să trans­forme locul într-o staţiune balneocli­mate­rică, ba chiar că un vechi fiu al satu­lui, fugit demult în America şi ajuns apoi mare cercetător la NASA, ar fi revenit după zeci de ani, cu gândul să investească pentru renovarea caselor din locul său de obârşie, unic în România... O poveste incitantă, pe care m-am hotărât s-o aflu la faţa locului.

Paradisul dintre noroaie

La vreo 20 de kilometri de Horezu, pe şoseaua care duce la Craiova, de-a lungul râului Luncavăţ, afluent mlădios al Oltului, printre dealuri împă­durite şi livezi pline de pruni, caişi şi cireşi, îţi iese în drum o comună, pe nume Popeşti, cu case mândre şi ogrăzi arătoase. E duminică dimineaţă şi drumurile încă nu s-au zvântat după furtuna de astă-noapte. La biserică, slujba tocmai s-a înche­iat, iar oamenii se întorc în pâlcuri, spre casă. Opresc maşina, dau bună ziua şi întreb: "Firijba, cum fac să ajung la Firijba?" Aflu că sunt pe dru­­mul cel bun, că Firijba ţine de comuna Po­peşti, dar sunt avertizat că n-o să pot răzbi cu niciun chip până acolo cu maşina. "La cât a plouat noaptea trecu­tă, o să vă îngroape noroaiele". Auzisem că e drum greu până acolo, mai cu seamă pe vreme ploioasă, mo­tiv pentru care îmi luasem în portbagaj o pereche de cizme din cau­ciuc. Pe la mijlocul comunei, aproape de primă­rie, zăresc prin­tre ramurile unui nuc bătrân o tablă ruginită, pe care abia se mai vede scris: "Spre satul Firijba". Undeva, sus, şi destul de departe, o pădure imensă înve­leş­te tot orizontul. Pe­semne că acolo, în mijlocul ei, se află Firijba. Reuşesc cu greu să mă strecor cu maşina printre brazdele înalte de noroi. După o cotitură, văd în faţa mea o femeie, care urcă la deal voinicieşte, cărând pe umăr două sacoşe bur­duşite cu pâine. Opresc lângă ea şi o întreb dacă nu vrea să o iau cu maşina."Mulţumesc, maică", îmi zice. "Nu­mai că nici matale n-o să mai mergi cu maşina prin mlaştina de noroi". A avut drep­tate. După nici o sută de metri, am fost nevoit să continui drumul pe jos. Am încălţat cizmele de cauciuc şi-apoi am făcut pasul mare, pentru a o ajunge pe femeie din urmă. Are privi­rea aspră, puţin încruntată, şi mersul iute, vârtos. "Am fost la biserică", zice, fără urmă de osteneală în glas. "Viu în fiecare duminică, stau la slujbă şi-apoi mă întorc acasă, pe-aici, pe deal. E singura zi când cobor din sat, în rest, numa' acolo, sus, am stat, tot timpul". Se opreşte şi face doi paşi către marginea drumului, ridicând privirea spre ramu­rile arse ale unui copac. "Uite cum s-a topit salcâ­mul de la ger! Ger în aprilie nici c-am mai po­menit. S-au ars toţi pomii din li­vada mea, nu se mai face nimic anul ăsta". Apu­că între degete câţiva muguri ne­gri, atinşi parcă de cangrenă, pri­vindu-i cu ochii strânşi de supă­rare. "Iaca, s-a dus şi sal­câmul! N-o să avem nici anul ăsta prisă­cari. Cei mai mulţi îşi aduc stu­pii aici, la sal­câmi. O lună cu albinele la Firij­ba face miere cât tot anul în altă parte. Acu' n-o să mai vină niciunul. Doam­ne apără şi pă­zeşte, că tare s-a înrăit lumea asta!"
O cheamă Viorica Ilinescu şi are 70 de ani. E cel mai tânăr locuitor din Firijba. Restul au mult peste 80. Nu s-a născut aici, a venit în sat când avea 18 ani, după soţul ei. Era un om tare harnic şi voinic, aşa cum erau toţi firijbenii de atunci. Bărbatul ei n-a fost niciodată bolnav, nu s-a văitat niciodată de vreo durere, n-a luat niciun medica­ment, muncea pe ruptelea, cât era ziua de lungă, până într-o dimineaţă, acum trei ani, când nu s-a mai trezit din somn. Era iarnă, o iarnă grea, cu nămeţi cât casa, şi s-au chinuit mult să-l ducă jos, la cimitirul din Popeşti. De-atunci trăieşte sin­gură, are două fete la casele lor, tot pe-aici, prin Vâlcea, dar nu prea mai vin pe la ea. E a şaptea văduvă din Firijba. Ele şapte, şi încă patru perechi de bătrâni, ăştia 15 sunt toţi oamenii care-au mai rămas în sat. Cândva erau mulţi, aveau copii, aveau şcoală, satul era viu şi oamenii veseli.
"Degeaba vin atâţia turişti la noi", spune cu ciudă. "Cei mai mulţi sunt străini, vin, ne fil­mează şi pleacă. Au fost din Anglia, din Aus­tria, din Germania. Se uită la noi şi se miră cum reuşim să fim aşa sănătoşi, până la 100 de ani. Se miră şi-atât. Unii au zis că o să se întoarcă cu bani, că o să renoveze casele, că o să ne facă magazine. Cum i-ai văzut matale, aşa i-am mai văzut şi noi. Sunt zeci de case părăsite, nici nu se mai văd de-atâta buruiană. Nici măcar brutărie n-avem. Tot cu mămăligă ne ţinem. Acuma am luat eu nişte pâine, dacă tot am fost în Popeşti, pentru mine şi pentru câteva vecine. Avem un om cumsecade în sat care aducea el pâinea, până acum, pentru toţi. Dumitru îl cheamă, dar lumea îi zice Neica. El cumpăra pâine la tot satul, mier­curea şi duminica. Dar acum s-a supărat pe-o femeie şi nu mai vrea să ne ia."
Urcăm dealul ud de vreun sfert de ceas, dar fe­meia nu dă semne de oboseală. "Ştiţi ceva de un om din America, de la NASA?", o întreb. "Se zice că a venit pe-aici, unde s-a născut, şi a zis că vrea să refacă satul". Se opreşte puţin şi în­toarce privirea puţin mirată spre mine. "Din Ame­rica? N-am auzit aşa ceva. Am auzit doar că a venit mai demult un om mare, care s-a născut aici, şi că a promis c-o să facă şi-o să dreagă. Întrebaţi-l pe Şerbănescu, fostul învăţător din sat, el ştie mai multe. Îl cheamă Şerbănescu, dar noi îi zicem Contele. Nu-i conte, dar aşa îi zice lu­mea, nu ştiu de ce".
Am mers aproape cinci kilometri, am urcat şi-am coborât dealurile sălbatice ale Firijbei, că­rând după mine şi kilogramele de noroi lipite de cizme. Pădurea uriaşă care întuneca orizontul e acum tot mai aproape, îi aud parcă foşnetul, îi simt aerul rece şi tare. "Aproape am ajuns", spu­ne femeia, grăbind şi mai tare pasul. "Uite casa aia joasă de colo, în ea stă Neica, omul care ne adu­cea pâinea. Un om de toată isprava, nu ştiu cine l-a supărat". Ne despărţim şi femeia îmi face o urare, pe care n-am mai auzit-o demult: "Să vă dea Dumnezeu mult bine!".

Neica şi cele trei cruci

"Domnule dragă, a mai fost un coleg de-al matale anul trecut, Bogdan. A scris despre mine, cum aduc eu pâine la oameni, şi-i mulţumesc, că a ajuns ziaru' până jos, în Popeşti. Da' acuma nu mai aduc. M-am supărat, că mi-a zis o femeie că i-a dispărut punga cu bani din poartă. Că aşa făceam, oamenii agăţau punga cu bani în poartă şi eu treceam şi-i luam. Ce-i drept, n-a zis că eu i-am furat pun­ga, dar nici bine nu mi-a căzut că s-a întâmplat fur­tul ăsta, după atâţia ani. Fie şi câţiva bani, tot furt se cheamă. Nu-mi pot ima­gina cine să-i fi luat. Aşa că am renunţat. Am fă­cut câţiva ani trea­ba asta şi mi-a fost drag".
După buletin, pe Neica îl chea­mă Dumitru Ili­nescu. Lumea îi zice Neica, fiind­că aşa îi plă­cea lui în tinereţe să vorbească cu oa­menii, neică în sus, neică în jos, şi-aşa i-a rămas numele. Are 83 de ani, dar nu-i dai mai mult de 60. Poartă haine curate, de du­minică, cămaşă albă, imacula­tă, un jerseu elegant, pantalonii la dungă şi pan­tofii lucioşi ca oglinda.
"Eu am mai fost şi prin alte locuri din lumea asta", îmi zice, bucuros de vizita mea. "Dar să ştiţi că n-aş pleca de-aici nici pentru cea mai scumpă comoară. Am 83 de ani, m-a ţinut Dum­nezeu sănătos, n-am avut nicio boală, am ţinut toate posturile din calendar, şi m-au călit pădu­rea şi aerul ăsta proaspăt de-aici. Că nu degeaba era vorba să facă Ceauşescu un sanatoriu pentru bolnavii de plămâni".
Neica mă cheamă să-i văd fântâna, lumea pe aici îi spune "ştiubei". E făcută de bunicii lui, acum poate vreo două sute de ani. Lângă ea stau câteva cruci de lemn, ca nişte îngeri de pază. Sunt "cruci de apă". Aşa e obiceiul pe-aici. Când moare cineva, se pun trei cruci, una la cimitir pe mor­mânt, alta la fântână, ca să-i potolească răposa­tului setea când trece în lumea de dincolo, şi încă una în mijlocul satului, lângă un paraclis mic, din lemn. Se spune că, demult, locurile astea erau bântuite de duhurile morţilor, şi numai după ce s-a făcut paraclisul şi s-au pus primele cruci acolo, s-a potolit necazul. Neica ştie toate astea de la bunicul lui, care are şi el o cruce aici, la fântână. "Era un om vânjos bunicul, tăia stejarul cu fierăstrăul şi îl căra în spate din pădure. Aşa s-a făcut satul ăsta, cu tăie­tori de lemne, că de-aia îi zice Firijba, de la «firez», care la noi înseamnă fie­răstrău. La vremea aia, uşi­le şi podelele făcute la Firij­ba erau cele mai căutate din ţară".
Neica scoate ciutura plină ochi din fân­tână. "Luaţi şi beţi", zice, în­tinzându-mi o cană din tablă. "Apă ca la noi nu mai găsiţi ni­căieri, apa vieţii".
Îmi poves­teş­te apoi des­pre copiii lui, doi băieţi, oa­meni în toată firea, unul e în Gre­cia, celălalt la Paris. Pe cel din Grecia nu l-a văzut de­mult, poate de zece ani. Cu ăl din Paris s-a văzut mai de curând, în 2011, când a mers el în Franţa. Ce-a mai răbdat el acolo! Ce greu i-a fost departe de casă! "E frumos, n-am ce zice. Dar nu-i deloc sănătos. Să stai aşa, degeaba, să nu faci nimica, nu-i deloc sănătos. Nici mâncarea nu-mi pica bine, nici apa, că n-aveau niciun pic de gust. Era vorba să stau o lună de zile, numa' că după trei săptămâni le-am zis direct că eu vreau să plec acasă, la văcuţa mea. Trecea vre­mea cositului şi rămânea vaca fără fân. Şi aşa am făcut. M-am întors după trei săptămâni aca­să, şi-am zis că mă nasc din nou".
Până acum, la 83 de ani, Neica n-a fost nicio­dată bolnav, n-a avut nici măcar o răceală. Trăieş­te împreună cu femeia lui, în casa ridicată de bunici, o casă joasă, dar încă trainică, făcută din bârne solide de stejar. Nu-i trebuie nimic mai mult. E fericit cu ce are. E fericit şi atunci când poate să-i ajute pe alţii, aşa cum a făcut-o ani la rând, aducând din Popeşti pâine pentru tot satul. În fiecare miercuri şi duminică, 33 de pâini la 11 case, adică aproape 30 de kilograme, cărate cinci kilometri la deal, la 83 de ani. "Să vedem, dacă primăriţa din Popeşti nu trimite ea pâinea, cum a promis, o să fac din nou eu treaba asta. E vorba să pună asfalt, aşa a zis. Văd că deja au venit nişte maşini mari. Să vedem. Că aşa, promisiuni am tot auzit până acum. Au venit aici tot felul de străini şi ne-au promis că o să ajute satul ăsta ca să nu moară. Doar vorbe. Ţin minte că a venit un domn din Austria, care a prins mare drag de satul nostru, şi-a zis că o să facă o minune aici, aşa a zis. A adus nişte oameni de afaceri, s-au plimbat prin sat, au mâncat mămăliga noastră, au văzut cum trăim şi pe urmă au plecat. Şi duşi au fost. La fel şi un domn din America, un savant de la NASA, care zice că s-a născut aici, Lisandru parcă îl chema, cică a venit mai demult şi s-a întâlnit cu primarul de atunci, a zis că face şi dre­ge, şi aşa a rămas. Aşa se vorbeşte, eu nu l-am văzut. Căutaţi-l pe fostul învăţător, el ştie mai mul­te. Îl cheamă Dumitru Şerbănescu, e leat cu mine, are tot 83, lumea îi zice Contele. S-a mutat de la noi, stă acuma jos, în Popeşti".
Neica mă însoţeşte până la poartă şi îmi strân­ge mâna voiniceşte. "Mergeţi cu Dumnezeu!", îmi zice, cu zâmbetul lui sănătos.

Aurelia

O iau uşor prin sat şi văd primele case pără­site. Unele stau gata să cadă. E trist, cumplit de trist să vezi cum se năruie frumuseţe de case, cum se îngroapă de vii între mărăcini, cum chipul lor blând se sluţeşte sub greutatea anilor. Ceva mai departe, văd paraclisul din lemn şi pâlcul de cruci ce stau de veghe pe marginea drumului. Paracli­sul arată ca o căsuţă. Are o uşă cioplită frumos, perdeluţe la ferestre şi un mic pridvor deasupra căruia atârnă o bucată de lemn, pe care abia se mai văd chipurile a două icoane spălate de timp. De jur împrejur stau crucile, vreo 20, unele mai noi, altele înnegrite de vreme, fiecare purtând un nume şi, unele, un scurt epitaf. Pe alocuri văd şi câteva candele, semn că oamenii vin aici şi îşi pomenesc morţii, atunci când nu mai pot coborî atâta drum până la cimitir. De altfel, la sărbătorile mari, se mai întâmplă să vină şi preotul din Po­peşti, şi-atunci micuţul paraclis ţine loc de bise­rică. Puţin mai încolo, stau parcate pe marginea drumului două camioane mari, iar lângă ele, pe un panou mare, stă scris "Şantier în lucru, asfal­ta­re drum comunal". Aşadar, iată că după atâta amar de vreme, apar primele speranţe pentru firij­beni.
Da, poate că ăsta e primul pas pentru renaş­terea satului lor, poate că aşa vor veni şi acei străini dor­nici să stea aici, poate că se vor în­toarce şi ti­nerii, se vor repara casele, se vor con­strui altele. Bine ar fi!
"Se schimbă vremurile, maică", îmi zice o femeie din poartă. "E bine că ne pune asfalt, că alt­fel moare satul. Dar nici n-o să mai fie ce-a fost. Dacă face aici o staţiune, cum e la Govora, n-o să mai rămână ni­mica din Firijba noastră".
E o femeie scundă şi blândă la chip. O cheamă Aurelia Vişan şi are 85 de ani. E văduvă, soţul ei a murit acum vreo nouă ani. De ini­mă, aşa cum mor mai toţi oamenii pe-aici, n-au nicio boală toată viaţa, şi deodată se strică ceva la inimă şi gata. Şi la ea au tot venit străini de pe la televi­ziuni şi au tot filmat-o. Se minunau cum de poate să trăiască singură, cu atâtea griji pe cap. "Au venit nişte en­glezi şi au filmat ouăle din cuibar, se mirau cu mâna la gură, de par­că nu mai văzuseră ouă în viaţa lor! M-au filmat cum fac mămă­ligă, cum mănânc, cum sap în gră­dină, cum pun răsaduri de roşii, pe urmă au filmat o icoană cu Domnul nostru Iisus Hristos, veche de vreo sută de ani, pe care o am pe perete. Vai de mine, ce tare s-au bucurat!".
Mă pofteşte în curte, îmi arată casa şi-mi spune că are cam 150 de ani şi că e făcută din "bârne de anine", că talpa e o grindă de 12 metri, pe care a adus-o din pădure, pe braţe, bunicul ei, cu încă trei oa­meni. Pe braţe, nu cu carul, ca să nu-i audă pădurarul. Apoi îmi arată grădina, cât de îngrijită e şi cât de multe a reuşit să pună, uite, aici roşii, dincolo ceapă, ardei, cartofi, chiar şi câteva rânduri de porumb. Ea singură a arat, a săpat, a pus răsadurile. Are 85 de ani şi în iarna asta a avut o bronşită, a chemat salvarea, i-au făcut anali­ze, i-au dat nişte pastile, dar tot cu ceaiuri s-a făcut bine. "În rest", zice ea, "nu mi-a găsit nimica. Tensiunea bună, inima bună, totul bun. Mi-a zis doctoriţa că am sănătate ca la 40 de ani". Îmi povesteşte despre viaţa ei cu atâta bucurie, că parcă n-a ştiut nicio­dată ce-s alea necazuri. "Nu vă e frică singură?", o întreb uimit. "Singură?", se miră. "Cum sin­gură? Eu sunt tot timpul cu Dum­nezeu. Mai am şi-un câine bun, care latră la orice zgomot. Şi cine să facă rău în satul ăsta?".
Bunicii i-au povestit că Firijba s-a înfiripat acum câteva sute de ani, când au venit aici câteva familii de tăietori de lemne. Au ales locul ăsta pentru că era pădure mare, mult mai mare decât acum. Au făcut la început nişte bordeie. "Ar fi păcat, maică, să piară după atâta vreme. În câţi­va ani nu mai rămâne nimic, casele s-au fărâmat, şcoala s-a năruit de tot, tinerii au plecat. Şi ce vremuri erau, era plin satul, se făcea mereu horă la şcoală, erau fete multe şi veneau băieţi din Pădureţu, din Frânceşti, Costeşti. De la revoluţie încoace, am tot stat cu speranţa că o să vină cineva să ne salveze. Au tot venit, dar degeaba, au rămas doar vorbele. Mi-a zis o femeie că ar fi venit, prin 1990, unu' Lisandru, un mare savant din America, că l-ar fi văzut chiar ea pe-aici, pe drum. S-a uitat aşa, la el, şi i-a zis: «Mă, tu nu eşti Lisandru a lui Frosa?». Eu pe el nu-l mai ştiu, dar îi ţin minte pe părinţii lui, Victor şi Frosa. Şi-atunci zice că Lisandru era tare supă­rat, mai că nu plângea, să vadă cum arată satul, şi a zis aşa, într-o limbă stricată, că o să se în­toarcă şi o să-l repare el. Dar de-atunci nu l-a mai văzut nimeni. Aşa a fost cu toţi ăştia de au venit pe-aici. Chiar şi-acuma, nu e săptămână să nu vină vreun străin, că am ajuns ca la muzeu. E bine, ce să zic, aşa văd şi eu lumea, că de ieşit de-aici n-o să mai ies decât la cimitir".
Înainte de a pleca, am rugat-o să-i fac nişte fotografii, pentru că vreau să scriu un reportaj. "Faceţi, maică, faceţi. Nu v-am zis că suntem ca la muzeu?".

Contele

La coborâre, am făcut un popas în Popeşti, la vestitul "Contele", fostul învăţător din Firijba. Are o casă frumoasă, chiar la şosea, şi o curte mare, plină de flori. De-aia i-au zis Contele, pentru că avea casa asta arătoa­să, nişte pământ pe dea­lurile din împre­ju­rimi, o bucată de pă­dure, şi o soţie frumoa­să şi distinsă ca o con­tesă. Îl cheamă Dumi­tru Şerbănescu, are 83 de ani, şi a fost ultimul învăţător la şcoala din Firijba. "În 1959 aveam 39 de elevi", îmi zice nostalgic. "Pe urmă, au fost tot mai puţini, până în '89, când n-a mai rămas niciun elev. Când am venit eu din armată, în 1950, erau în sat 18 pe­rechi de boi, iar părinţii mei făceau câte 200 de vedre de rachiu, adică vreo două tone. Acum nu mai sunt decât două vaci în tot satul, şi ţuica nu mai are cine s-o facă. Totuşi, mai avem cu ce ne mândri, pentru că la Firijba s-a născut un mare cer­cetător de la NASA, Alexan­dru Chimba îl cheamă, care avea un trai greu, cu părinţii tăietori de lemne şi încă şapte fraţi de hră­nit. Lui îi plăcea mult să citească, mai ales cărţi despre ştiinţă, şi învăţătorul lui, domnul Miu, care a fost înaintea mea în­văţător, i-a dat o carte despre planete şi sistemul solar. La 11 ani, a continuat şcoala la Râm­nicu Vâlcea, şi-apoi în Bucureşti, unde toată lumea a înţeles că e un geniu. Pe urmă a fugit din ţară şi a ajuns la NASA, unde a făcut mai multe proiecte impor­tan­te. S-a întors în 1990. În sat nu mai avea pe nimeni, a promis că va reveni, şi chiar a revenit în 2008, când a zis că o să ajute la reconstrucţia aşezării. Din pă­cate, de atunci nu se mai ştie nimic de el, şi satul s-a degradat tot mai mult. În fiecare an vin tot felul de oameni din străinătate, nu ştiu de unde au auzit ei de Fi­rijba, dar spun că ar vrea să facă o staţiune acolo. Nu ştiu ce să mai cred, poate într-o zi chiar o să se întâmple minunea asta. Acum, au început să asfalteze. O fi un semn! Eu cred că Firijba ar trebui păstrată. Anul trecut au ve­nit nişte studenţi de la arhitec­tură şi au făcut nişte machete de case, care au rămas la primăria de-aici, din Popeşti. Ziceau că vor să facă un program de reno­vare. Să dea Dumnezeu! Să nu rămânem iar cu speranţa, că nu mai e mult până când Firijba o să-şi dea duhul".