E un sat vechi de sute de ani, aproape unic de frumos și total izolat, ascuns printre dealuri și păduri seculare. Se spune că ar fi locul cu cel mai curat aer din țară și cu cea mai bună apă de băut. Oamenii de aici trăiesc peste o sută de ani fără să aibă habar de doctor sau de medicamente. Tăietori de lemne din moși-strămoși, locuitorii din Firijba erau vestiți în toată țara pentru casele pe care le ridicau, pentru ușile și podelele meșteșugite frumos și pentru bisericile din lemn pe care și astăzi le poți vedea prin satele vâlcene.
Din păcate, toate poveștile astea amenință să rămână doar amintiri. Satul stă gata să moară, zeci de case zac în paragină, iar puținii oameni care mai trăiesc în ele pier, unul câte unul. Și totuși, se aude că ar mai fi o speranță. Că satul ar putea fi inclus în patrimoniul național, că e vizitat, astăzi, de numeroși străini care ar vrea să transforme locul într-o stațiune balneoclimaterică, ba chiar că un vechi fiu al satului, fugit demult în America și ajuns apoi mare cercetător la NASA, ar fi revenit după zeci de ani, cu gândul să investească pentru renovarea caselor din locul său de obârșie, unic în România... O poveste incitantă, pe care m-am hotărât s-o aflu la fața locului.
Paradisul dintre noroaie
La vreo 20 de kilometri de Horezu, pe șoseaua care duce la Craiova, de-a lungul râului Luncavăț, afluent mlădios al Oltului, printre dealuri împădurite și livezi pline de pruni, caiși și cireși, îți iese în drum o comună, pe nume Popești, cu case mândre și ogrăzi arătoase. E duminică dimineață și drumurile încă nu s-au zvântat după furtuna de astă-noapte. La biserică, slujba tocmai s-a încheiat, iar oamenii se întorc în pâlcuri, spre casă. Opresc mașina, dau bună ziua și întreb: "Firijba, cum fac să ajung la Firijba?" Aflu că sunt pe drumul cel bun, că Firijba ține de comuna Popești, dar sunt avertizat că n-o să pot răzbi cu niciun chip până acolo cu mașina. "La cât a plouat noaptea trecută, o să vă îngroape noroaiele". Auzisem că e drum greu până acolo, mai cu seamă pe vreme ploioasă, motiv pentru care îmi luasem în portbagaj o pereche de cizme din cauciuc. Pe la mijlocul comunei, aproape de primărie, zăresc printre ramurile unui nuc bătrân o tablă ruginită, pe care abia se mai vede scris: "Spre satul Firijba". Undeva, sus, și destul de departe, o pădure imensă învelește tot orizontul. Pesemne că acolo, în mijlocul ei, se află Firijba. Reușesc cu greu să mă strecor cu mașina printre brazdele înalte de noroi. După o cotitură, văd în fața mea o femeie, care urcă la deal voiniciește, cărând pe umăr două sacoșe burdușite cu pâine. Opresc lângă ea și o întreb dacă nu vrea să o iau cu mașina. "Mulțumesc, maică", îmi zice. "Numai că nici matale n-o să mai mergi cu mașina prin mlaștina de noroi". A avut dreptate. După nici o sută de metri, am fost nevoit să continui drumul pe jos. Am încălțat cizmele de cauciuc și-apoi am făcut pasul mare, pentru a o ajunge pe femeie din urmă. Are privirea aspră, puțin încruntată, și mersul iute, vârtos. "Am fost la biserică", zice, fără urmă de osteneală în glas. "Viu în fiecare duminică, stau la slujbă și-apoi mă întorc acasă, pe-aici, pe deal. E singura zi când cobor din sat, în rest, numa' acolo, sus, am stat, tot timpul". Se oprește și face doi pași către marginea drumului, ridicând privirea spre ramurile arse ale unui copac. "Uite cum s-a topit salcâmul de la ger! Ger în aprilie nici c-am mai pomenit. S-au ars toți pomii din livada mea, nu se mai face nimic anul ăsta". Apucă între degete câțiva muguri negri, atinși parcă de cangrenă, privindu-i cu ochii strânși de supărare. "Iaca, s-a dus și salcâmul! N-o să avem nici anul ăsta prisăcari. Cei mai mulți își aduc stupii aici, la salcâmi. O lună cu albinele la Firijba face miere cât tot anul în altă parte. Acu' n-o să mai vină niciunul. Doamne apără și păzește, că tare s-a înrăit lumea asta!"
O cheamă Viorica Ilinescu și are 70 de ani. E cel mai tânăr locuitor din Firijba. Restul au mult peste 80. Nu s-a născut aici, a venit în sat când avea 18 ani, după soțul ei. Era un om tare harnic și voinic, așa cum erau toți firijbenii de atunci. Bărbatul ei n-a fost niciodată bolnav, nu s-a văitat niciodată de vreo durere, n-a luat niciun medicament, muncea pe ruptelea, cât era ziua de lungă, până într-o dimineață, acum trei ani, când nu s-a mai trezit din somn. Era iarnă, o iarnă grea, cu nămeți cât casa, și s-au chinuit mult să-l ducă jos, la cimitirul din Popești. De-atunci trăiește singură, are două fete la casele lor, tot pe-aici, prin Vâlcea, dar nu prea mai vin pe la ea. E a șaptea văduvă din Firijba. Ele șapte, și încă patru perechi de bătrâni, ăștia 15 sunt toți oamenii care-au mai rămas în sat. Cândva erau mulți, aveau copii, aveau școală, satul era viu și oamenii veseli.
"Degeaba vin atâția turiști la noi", spune cu ciudă. "Cei mai mulți sunt străini, vin, ne filmează și pleacă. Au fost din Anglia, din Austria, din Germania. Se uită la noi și se miră cum reușim să fim așa sănătoși, până la 100 de ani. Se miră și-atât. Unii au zis că o să se întoarcă cu bani, că o să renoveze casele, că o să ne facă magazine. Cum i-ai văzut matale, așa i-am mai văzut și noi. Sunt zeci de case părăsite, nici nu se mai văd de-atâta buruiană. Nici măcar brutărie n-avem. Tot cu mămăligă ne ținem. Acuma am luat eu niște pâine, dacă tot am fost în Popești, pentru mine și pentru câteva vecine. Avem un om cumsecade în sat care aducea el pâinea, până acum, pentru toți. Dumitru îl cheamă, dar lumea îi zice Neica. El cumpăra pâine la tot satul, miercurea și duminica. Dar acum s-a supărat pe-o femeie și nu mai vrea să ne ia."
Urcăm dealul ud de vreun sfert de ceas, dar femeia nu dă semne de oboseală. "Știți ceva de un om din America, de la NASA?", o întreb. "Se zice că a venit pe-aici, unde s-a născut, și a zis că vrea să refacă satul". Se oprește puțin și întoarce privirea puțin mirată spre mine. "Din America? N-am auzit așa ceva. Am auzit doar că a venit mai demult un om mare, care s-a născut aici, și că a promis c-o să facă și-o să dreagă. Întrebați-l pe Șerbănescu, fostul învățător din sat, el știe mai multe. Îl cheamă Șerbănescu, dar noi îi zicem Contele. Nu-i conte, dar așa îi zice lumea, nu știu de ce".
Am mers aproape cinci kilometri, am urcat și-am coborât dealurile sălbatice ale Firijbei, cărând după mine și kilogramele de noroi lipite de cizme. Pădurea uriașă care întuneca orizontul e acum tot mai aproape, îi aud parcă foșnetul, îi simt aerul rece și tare. "Aproape am ajuns", spune femeia, grăbind și mai tare pasul. "Uite casa aia joasă de colo, în ea stă Neica, omul care ne aducea pâinea. Un om de toată isprava, nu știu cine l-a supărat". Ne despărțim și femeia îmi face o urare, pe care n-am mai auzit-o demult: "Să vă dea Dumnezeu mult bine!".
Neica și cele trei cruci
"Domnule dragă, a mai fost un coleg de-al matale anul trecut, Bogdan. A scris despre mine, cum aduc eu pâine la oameni, și-i mulțumesc, că a ajuns ziaru' până jos, în Popești. Da' acuma nu mai aduc. M-am supărat, că mi-a zis o femeie că i-a dispărut punga cu bani din poartă. Că așa făceam, oamenii agățau punga cu bani în poartă și eu treceam și-i luam. Ce-i drept, n-a zis că eu i-am furat punga, dar nici bine nu mi-a căzut că s-a întâmplat furtul ăsta, după atâția ani. Fie și câțiva bani, tot furt se cheamă. Nu-mi pot imagina cine să-i fi luat. Așa că am renunțat. Am făcut câțiva ani treaba asta și mi-a fost drag".
După buletin, pe Neica îl cheamă Dumitru Ilinescu. Lumea îi zice Neica, fiindcă așa îi plăcea lui în tinerețe să vorbească cu oamenii, neică în sus, neică în jos, și-așa i-a rămas numele. Are 83 de ani, dar nu-i dai mai mult de 60. Poartă haine curate, de duminică, cămașă albă, imaculată, un jerseu elegant, pantalonii la dungă și pantofii lucioși ca oglinda.
"Eu am mai fost și prin alte locuri din lumea asta", îmi zice, bucuros de vizita mea. "Dar să știți că n-aș pleca de-aici nici pentru cea mai scumpă comoară. Am 83 de ani, m-a ținut Dumnezeu sănătos, n-am avut nicio boală, am ținut toate posturile din calendar, și m-au călit pădurea și aerul ăsta proaspăt de-aici. Că nu degeaba era vorba să facă Ceaușescu un sanatoriu pentru bolnavii de plămâni".
Neica mă cheamă să-i văd fântâna, lumea pe aici îi spune "știubei". E făcută de bunicii lui, acum poate vreo două sute de ani. Lângă ea stau câteva cruci de lemn, ca niște îngeri de pază. Sunt "cruci de apă". Așa e obiceiul pe-aici. Când moare cineva, se pun trei cruci, una la cimitir pe mormânt, alta la fântână, ca să-i potolească răposatului setea când trece în lumea de dincolo, și încă una în mijlocul satului, lângă un paraclis mic, din lemn. Se spune că, demult, locurile astea erau bântuite de duhurile morților, și numai după ce s-a făcut paraclisul și s-au pus primele cruci acolo, s-a potolit necazul. Neica știe toate astea de la bunicul lui, care are și el o cruce aici, la fântână. "Era un om vânjos bunicul, tăia stejarul cu fierăstrăul și îl căra în spate din pădure. Așa s-a făcut satul ăsta, cu tăietori de lemne, că de-aia îi zice Firijba, de la «firez», care la noi înseamnă fierăstrău. La vremea aia, ușile și podelele făcute la Firijba erau cele mai căutate din țară".
Neica scoate ciutura plină ochi din fântână. "Luați și beți", zice, întinzându-mi o cană din tablă. "Apă ca la noi nu mai găsiți nicăieri, apa vieții".
Îmi povestește apoi despre copiii lui, doi băieți, oameni în toată firea, unul e în Grecia, celălalt la Paris. Pe cel din Grecia nu l-a văzut demult, poate de zece ani. Cu ăl din Paris s-a văzut mai de curând, în 2011, când a mers el în Franța. Ce-a mai răbdat el acolo! Ce greu i-a fost departe de casă! "E frumos, n-am ce zice. Dar nu-i deloc sănătos. Să stai așa, degeaba, să nu faci nimica, nu-i deloc sănătos. Nici mâncarea nu-mi pica bine, nici apa, că n-aveau niciun pic de gust. Era vorba să stau o lună de zile, numa' că după trei săptămâni le-am zis direct că eu vreau să plec acasă, la văcuța mea. Trecea vremea cositului și rămânea vaca fără fân. Și așa am făcut. M-am întors după trei săptămâni acasă, și-am zis că mă nasc din nou".
Până acum, la 83 de ani, Neica n-a fost niciodată bolnav, n-a avut nici măcar o răceală. Trăiește împreună cu femeia lui, în casa ridicată de bunici, o casă joasă, dar încă trainică, făcută din bârne solide de stejar. Nu-i trebuie nimic mai mult. E fericit cu ce are. E fericit și atunci când poate să-i ajute pe alții, așa cum a făcut-o ani la rând, aducând din Popești pâine pentru tot satul. În fiecare miercuri și duminică, 33 de pâini la 11 case, adică aproape 30 de kilograme, cărate cinci kilometri la deal, la 83 de ani. "Să vedem, dacă primărița din Popești nu trimite ea pâinea, cum a promis, o să fac din nou eu treaba asta. E vorba să pună asfalt, așa a zis. Văd că deja au venit niște mașini mari. Să vedem. Că așa, promisiuni am tot auzit până acum. Au venit aici tot felul de străini și ne-au promis că o să ajute satul ăsta ca să nu moară. Doar vorbe. Țin minte că a venit un domn din Austria, care a prins mare drag de satul nostru, și-a zis că o să facă o minune aici, așa a zis. A adus niște oameni de afaceri, s-au plimbat prin sat, au mâncat mămăliga noastră, au văzut cum trăim și pe urmă au plecat. Și duși au fost. La fel și un domn din America, un savant de la NASA, care zice că s-a născut aici, Lisandru parcă îl chema, cică a venit mai demult și s-a întâlnit cu primarul de atunci, a zis că face și drege, și așa a rămas. Așa se vorbește, eu nu l-am văzut. Căutați-l pe fostul învățător, el știe mai multe. Îl cheamă Dumitru Șerbănescu, e leat cu mine, are tot 83, lumea îi zice Contele. S-a mutat de la noi, stă acuma jos, în Popești".
Neica mă însoțește până la poartă și îmi strânge mâna voinicește. "Mergeți cu Dumnezeu!", îmi zice, cu zâmbetul lui sănătos.
Aurelia
O iau ușor prin sat și văd primele case părăsite. Unele stau gata să cadă. E trist, cumplit de trist să vezi cum se năruie frumusețe de case, cum se îngroapă de vii între mărăcini, cum chipul lor blând se sluțește sub greutatea anilor. Ceva mai departe, văd paraclisul din lemn și pâlcul de cruci ce stau de veghe pe marginea drumului. Paraclisul arată ca o căsuță. Are o ușă cioplită frumos, perdeluțe la ferestre și un mic pridvor deasupra căruia atârnă o bucată de lemn, pe care abia se mai văd chipurile a două icoane spălate de timp. De jur împrejur stau crucile, vreo 20, unele mai noi, altele înnegrite de vreme, fiecare purtând un nume și, unele, un scurt epitaf. Pe alocuri văd și câteva candele, semn că oamenii vin aici și își pomenesc morții, atunci când nu mai pot coborî atâta drum până la cimitir. De altfel, la sărbătorile mari, se mai întâmplă să vină și preotul din Popești, și-atunci micuțul paraclis ține loc de biserică. Puțin mai încolo, stau parcate pe marginea drumului două camioane mari, iar lângă ele, pe un panou mare, stă scris "Șantier în lucru, asfaltare drum comunal". Așadar, iată că după atâta amar de vreme, apar primele speranțe pentru firijbeni.
Da, poate că ăsta e primul pas pentru renașterea satului lor, poate că așa vor veni și acei străini dornici să stea aici, poate că se vor întoarce și tinerii, se vor repara casele, se vor construi altele. Bine ar fi!
"Se schimbă vremurile, maică", îmi zice o femeie din poartă. "E bine că ne pune asfalt, că altfel moare satul. Dar nici n-o să mai fie ce-a fost. Dacă face aici o stațiune, cum e la Govora, n-o să mai rămână nimica din Firijba noastră".
E o femeie scundă și blândă la chip. O cheamă Aurelia Vișan și are 85 de ani. E văduvă, soțul ei a murit acum vreo nouă ani. De inimă, așa cum mor mai toți oamenii pe-aici, n-au nicio boală toată viața, și deodată se strică ceva la inimă și gata. Și la ea au tot venit străini de pe la televiziuni și au tot filmat-o. Se minunau cum de poate să trăiască singură, cu atâtea griji pe cap. "Au venit niște englezi și au filmat ouăle din cuibar, se mirau cu mâna la gură, de parcă nu mai văzuseră ouă în viața lor! M-au filmat cum fac mămăligă, cum mănânc, cum sap în grădină, cum pun răsaduri de roșii, pe urmă au filmat o icoană cu Domnul nostru Iisus Hristos, veche de vreo sută de ani, pe care o am pe perete. Vai de mine, ce tare s-au bucurat!".
Mă poftește în curte, îmi arată casa și-mi spune că are cam 150 de ani și că e făcută din "bârne de anine", că talpa e o grindă de 12 metri, pe care a adus-o din pădure, pe brațe, bunicul ei, cu încă trei oameni. Pe brațe, nu cu carul, ca să nu-i audă pădurarul. Apoi îmi arată grădina, cât de îngrijită e și cât de multe a reușit să pună, uite, aici roșii, dincolo ceapă, ardei, cartofi, chiar și câteva rânduri de porumb. Ea singură a arat, a săpat, a pus răsadurile. Are 85 de ani și în iarna asta a avut o bronșită, a chemat salvarea, i-au făcut analize, i-au dat niște pastile, dar tot cu ceaiuri s-a făcut bine. "În rest", zice ea, "nu mi-a găsit nimica. Tensiunea bună, inima bună, totul bun. Mi-a zis doctorița că am sănătate ca la 40 de ani". Îmi povestește despre viața ei cu atâta bucurie, că parcă n-a știut niciodată ce-s alea necazuri. "Nu vă e frică singură?", o întreb uimit. "Singură?", se miră. "Cum singură? Eu sunt tot timpul cu Dumnezeu. Mai am și-un câine bun, care latră la orice zgomot. Și cine să facă rău în satul ăsta?".
Bunicii i-au povestit că Firijba s-a înfiripat acum câteva sute de ani, când au venit aici câteva familii de tăietori de lemne. Au ales locul ăsta pentru că era pădure mare, mult mai mare decât acum. Au făcut la început niște bordeie. "Ar fi păcat, maică, să piară după atâta vreme. În câțiva ani nu mai rămâne nimic, casele s-au fărâmat, școala s-a năruit de tot, tinerii au plecat. Și ce vremuri erau, era plin satul, se făcea mereu horă la școală, erau fete multe și veneau băieți din Pădurețu, din Frâncești, Costești. De la revoluție încoace, am tot stat cu speranța că o să vină cineva să ne salveze. Au tot venit, dar degeaba, au rămas doar vorbele. Mi-a zis o femeie că ar fi venit, prin 1990, unu' Lisandru, un mare savant din America, că l-ar fi văzut chiar ea pe-aici, pe drum. S-a uitat așa, la el, și i-a zis: «Mă, tu nu ești Lisandru a lui Frosa?». Eu pe el nu-l mai știu, dar îi țin minte pe părinții lui, Victor și Frosa. Și-atunci zice că Lisandru era tare supărat, mai că nu plângea, să vadă cum arată satul, și a zis așa, într-o limbă stricată, că o să se întoarcă și o să-l repare el. Dar de-atunci nu l-a mai văzut nimeni. Așa a fost cu toți ăștia de au venit pe-aici. Chiar și-acuma, nu e săptămână să nu vină vreun străin, că am ajuns ca la muzeu. E bine, ce să zic, așa văd și eu lumea, că de ieșit de-aici n-o să mai ies decât la cimitir".
Înainte de a pleca, am rugat-o să-i fac niște fotografii, pentru că vreau să scriu un reportaj. "Faceți, maică, faceți. Nu v-am zis că suntem ca la muzeu?".
Contele
La coborâre, am făcut un popas în Popești, la vestitul "Contele", fostul învățător din Firijba. Are o casă frumoasă, chiar la șosea, și o curte mare, plină de flori. De-aia i-au zis Contele, pentru că avea casa asta arătoasă, niște pământ pe dealurile din împrejurimi, o bucată de pădure, și o soție frumoasă și distinsă ca o contesă. Îl cheamă Dumitru Șerbănescu, are 83 de ani, și a fost ultimul învățător la școala din Firijba. "În 1959 aveam 39 de elevi", îmi zice nostalgic. "Pe urmă, au fost tot mai puțini, până în '89, când n-a mai rămas niciun elev. Când am venit eu din armată, în 1950, erau în sat 18 perechi de boi, iar părinții mei făceau câte 200 de vedre de rachiu, adică vreo două tone. Acum nu mai sunt decât două vaci în tot satul, și țuica nu mai are cine s-o facă. Totuși, mai avem cu ce ne mândri, pentru că la Firijba s-a născut un mare cercetător de la NASA, Alexandru Chimba îl cheamă, care avea un trai greu, cu părinții tăietori de lemne și încă șapte frați de hrănit. Lui îi plăcea mult să citească, mai ales cărți despre știință, și învățătorul lui, domnul Miu, care a fost înaintea mea învățător, i-a dat o carte despre planete și sistemul solar. La 11 ani, a continuat școala la Râmnicu Vâlcea, și-apoi în București, unde toată lumea a înțeles că e un geniu. Pe urmă a fugit din țară și a ajuns la NASA, unde a făcut mai multe proiecte importante. S-a întors în 1990. În sat nu mai avea pe nimeni, a promis că va reveni, și chiar a revenit în 2008, când a zis că o să ajute la reconstrucția așezării. Din păcate, de atunci nu se mai știe nimic de el, și satul s-a degradat tot mai mult. În fiecare an vin tot felul de oameni din străinătate, nu știu de unde au auzit ei de Firijba, dar spun că ar vrea să facă o stațiune acolo. Nu știu ce să mai cred, poate într-o zi chiar o să se întâmple minunea asta. Acum, au început să asfalteze. O fi un semn! Eu cred că Firijba ar trebui păstrată. Anul trecut au venit niște studenți de la arhitectură și au făcut niște machete de case, care au rămas la primăria de-aici, din Popești. Ziceau că vor să facă un program de renovare. Să dea Dumnezeu! Să nu rămânem iar cu speranța, că nu mai e mult până când Firijba o să-și dea duhul".