Cu ani în urmă, Hanno Höefer, liderul grupului Nightlosers, îmi povestise despre un profesor de limba rromani din Șomcuta Mare, Maramureș, care cânta în țigănește cântecele lui Elvis Presley. Să-l ascult o oră în concert a fost, totuși, o experiență care m-a luat prin surprindere. Mai întâi zâmbești, nu ai cum să nu o faci. Costumul improvizat, accesoriile sclipitoare, gesturile, zâmbetul strâmb, freza... Dar, când Elvis Rromano ia chitara în mâini, nu mai e loc de glumă. Cum cântă e mult mai mult decât un joc de-a marele Presley. Are forță, ritm, umor, inspirație, șarm, nu ține deloc chitara în mâini, de poză, se zgâlțâie din toate încheieturile și lansează cântece arhicunoscute, într-un amestec încântător de română, engleză și țigănește. Așa cum în urmă cu 50 de ani, regele rock-n-roll-ului pornea ca un paria, ca un rebel, și Elvis din Șomcuta a fost la început blamat și ocărât. Și-a văzut însă de drum, și n-a ajuns doar un simplu imitator al lui Elvis Presley, cum sunt mii în lumea asta, ci o voce unică, un Elvis gipsy, cu stilul și cu povestea sa plină de farmec.
"Puștoaico, tu ai sânge de viperă"
Comunitatea în care a crescut Tudor Lakatoș, viitorul Elvis Rromano, era plină de lăutari de soi, unii chiar din familie, dar tatăl său a vrut să se asigure că fiul său nu va porni pe acest drum. A lucrat 27 de ani în mină, a adus în casă tot ce avea familia nevoie și a vrut ca fiul său să aleagă o meserie precum pantofar sau ofițer în armată. În adolescență, Tudor era frământat de o idee ce nu-i dădea pace. Cum să facă să aibă și el o gagică "rumâncă"? "La școală învățam mai bine ca ceilalți colegi rromi, dar nu era îndeajuns. La fotbal eram periculos, aveam numărul 7 și nimeni nu fugea mai repede ca mine. Mă plăcea antrenorul, că alergam și dădeam și goluri. Da' am renunțat când m-au lovit în plex niște cai de români, de-am leșinat. M-am dus la box, da' la un antrenament, am luat un pumn de la un ungur și mi-a strâmbat nasul."
Asta-i o chestiune delicată, pentru că Tudor spune că seamănă destul de bine cu Elvis. Problema e nasul. Și ochii albaștri. Apoi a observat că băieții care zdrăngăneau la chitară în parc și cântau "Puștoaico, tu ai sânge de viperă", erau mai mereu înconjurați de fete, și și-a zis: "Mă, de ce să nu pun și eu mâna pe chitară să învăț, poate mi-o da și mie Dumnezeu o fată de asta, cu pielea albă?". După lungi insistențe, tatăl lui i-a promis că-i va lua o chitară dacă trece examenul de capacitate. L-a trecut, și cea mai ieftină chitară din magazin, placaj de 35 de lei, i-a revenit lui Tudor, care a început, ca orice folkist, cu două, trei acorduri, zdranga-zdranga. "Țineam chitara ascunsă între picioare, în clasă, la liceu, și părul îl aveam prins cu agrafe, să nu se vadă ce matahală de plete aveam. În pauză, îmi desfăceam părul, luam chitara și cântam. «Laurențiu Cazan, bă, ce mai vreți?!». Atâta zdrăngăneam acasă, că zicea săraca mama, «Du-te, dă-mi pace, n-o să iasă nimic din tine!». Eram cam greu de urechi, i s-a făcut milă unui unchi, că a văzut că am voință, și mi-a desenat cum să fac. Mi-am zis că voi fi și eu văzut altfel prin muzică. Nu mă interesa muzica tradițională, eu voiam folk și muzică ușoară. M-am dus la Școala Populară de Artă din Baia Mare. Tata nu știa. Mamei îi spuneam tot. Tata îmi dădea câte un leu de prăjitură, eu îi puneam deoparte pentru canto. Nici bani de bilet de autobuz nu aveam, sunt 23 de kilometri până la Baia Mare și eu cântam cât era drumul de lung, mă mai ierta șoferul. Am început să cânt la baluri și aveam succes. După ce cântam, ziceau fetele «Mamă, ești beton». «Da? Îți place de mine?». «Da, ești frumos. Și tu, și muzica ta». «Atunci vrei să mă săruți? Vrei să fii prietena mea?». «A, nu, nu». Și băieții la fel, românii, că le place muzica, și când îi întrebam dacă pot fi cu ei în gașcă, «Nu, nu se poate». «De ce, mă, uite, am și eu periuță de dinți, care-i treaba?»".
"Gardian cu tricolor și cu buzunaru' gol"
Până la 17 ani, nu a avut acasă curent electric. Când s-a tras curentul, tatăl lui a cumpărat un casetofon japonez și un televizor, la care Tudor se uita la filme românești și visa să devină actor. Până într-o zi, când o colegă de școală i-a împrumutat o casetă cu Elvis Presley. "Mai întâi, m-a impresionat chipul lui de pe coperta casetei, omul acela frumos, cu perciuni. Apoi, când i-am auzit muzica, am început să tremur. Vocea, felul în care dădea în contratimp la chitară... simțeam muzica aia aici, în mine, și trebuia să o dau afară. Atâta am ascultat caseta aia, că se plângea tata «Mai oprește, mă, casetofonu' ăla, că-l arzi». Îl închidea mama când adormeam. Oricât încercam să pronunț, nu reușeam să o fac cum trebuie și nu înțelegeam ce spune, despre ce-i vorba în cântece. Așa că m-am dus la școală, la profesoara de engleză. «Doamnă, ce înseamnă blu sued șuz?». «Da' ce-ai tu, mă, cu pantofii albaștri de lac? Îs scumpi ăștia». Aoleo, m-am gândit eu, noi abia avem pantofi de purtat. Și atunci, am zis: «Nu mă călca pe picior, că și așa săracu' îi gol!». Și le cântam colegilor Elvis Presley molfăind cuvinte inventate, ca să semene a engleză. Nu știam nici limba, nu știam nici cum se mișcă, până nu am ajuns în armată."
Într-o zi, la Hălânga, lângă Turnu Severin, unde făcea armata, i-au dus pe soldați într-o sală de cămin cultural, au pus un cearșaf pe un perete și au proiectat "O fată fericită", un film cu Elvis Presley. Tudor s-a dus lângă cearșaf, să pună mâna pe Elvis, soldații strigau "Țigane, ești nebun, pleacă de acolo." De șapte ori a fugit din cazarmă să revadă filmul, să-i vadă lui Elvis mișcările, de șapte ori a ajuns la arest, tuns la zero. I-au spart chitara, dar tot ei, soldații, i-au cumpărat alta, să le cânte. El repeta mișcările lui Elvis, voia să învețe totul dintr-odată, să ardă etapele, atât era de prins de muzică. "Acum, hai să fim realiști, pe omul ăsta nici măcar nu putem să-l imităm. Vocea lui, frumusețea lui, inima lui. Putem doar să amintim de regele Elvis. Cum? Dând din chitară, cântând «Falling in Love»".
Întors acasă, și-a luat geacă și pantaloni de mușama pentru un costum à la Elvis, și-a găsit freza potrivită. Perciunii îi avea deja, de la tata, treabă de familie. A renunțat la părul lung, pieptănat pe mijloc, ca Laurențiu Cazan. Tatăl lui îi spunea demult "Mă, nu te mai pieptăna ca techergheii". Ca vagabonzii, adică. În armată, pentru cei din jur, nu era decât un țigan care cântă. Acasă, după ce a început să cânte ca Elvis, a simțit că e privit altfel. Când întreba cineva: "Bă, cine cântă acolo, la bal?", nu i se mai răspundea "Tudor Țiganu'", ci "Elvis". Asta-i plăcea. Pe de altă parte, lăutarii din familie și din comunitate îl cam ocărau "Ce cânți, mă, rahaturile alea, ești nebun? Vino la noi să te învățăm, îți arătăm și cânți cu noi." "Eu nu și nu, asta-i muzica ce-mi place." "Mă, n-o să faci bani cu asta." "Nu mă interesează, eu asta cânt". "Până la urmă, m-au luat cu ei, cântam la baluri, la nunți înaintea lor, făceam show, le plăcea tinerilor. Pe atunci, nu era cu laptopuri, cu discotecă, se cânta în direct pentru dans și distracție. E drept, mai trăgeam și eu cu urechea la lăutari, mai învățam o armonie, îmi plăcea, dar nu l-am lăsat de izbeliște pe Elvis, trăia în mine și eu am crezut în asta. Nu e cum mi-a zis de curând un prezentator de televiziune «Datorită lui Elvis n-ai răbdat de foame». M-a supărat asta. Băi, nene, tata a muncit în mină și m-a ținut ca în palme. În plus, în Ardeal nu se răbda de foame, avem în Maramureș mai multă mâncare decât ne trebuie, nu mai vorbesc de horincă! Eu am cântat Elvis pentru că am crezut în muzica lui. Dar asta nu înseamnă că am trăit pe un norișor de puf. Pe vremea când alți artiști de azi erau luați de mânuță de părinți și duși la teatru, pe bulevard, sau la concert, eu munceam serios."
Șapte luni a lucrat Tudor în mină, până i-a spus tatăl lui să renunțe, pentru că se va obișnui cu banii și cu viața periculoasă din subteran. De la 150 de metri sub pământ, a ajuns cocoțat pe o scândurică, la vopsit stâlpi, în Slatina, cu un grup de oșeni. "«Acu-ți dau drumu', țigane, la sfoară! Ne cânți diseară?». Seara cântam la baluri, ziua munceam, să trimit bani acasă, că aveam deja primul fecior. După aia, am ajuns gardian public, să-i împlinesc visul lui tata, care a vrut să mă vadă în uniformă. N-am zis la nimeni, am făcut o lună jumătate școală și într-o zi am intrat la noi în curte îmbrăcat în negru, cum erau uniformele atunci. O aud pe mama că-l strigă pe tata «Hai mă, că a intrat la noi un polițist d-ăla!». Mama lucra la aprozar și era mai neagră ca mine. Iese tata, se uită lung. «E fecioru' meu!». Vai de capu' meu, ce mândru a mai fost, ce s-a mai bucurat!Patru ani am fost gardian cu tricolor și cu buzunaru' gol. Nu ne dădeau ăștia salariu cum trebuie, da' eu câștigam cu chitara, nu mi-am lăsat familia să sufere."
"O prințesă ca-n poveste"
La sfârșitul anilor '90, a ajuns la București, atras de cursurile de limba rromani din cadrul Universității. Avea să termine cu brio, zece ani mai târziu, la Baia Mare, română-engleză, pentru că atunci, la București, înainte de licență, s-a întâmplat altceva.
"M-am îndrăgostit nebunește de o prințesă ca-n poveste. Ea avea 16, eu 33 de ani. Am pus chitara-n cui, am lăsat muzica și am fugit cu ea în țara asta largă. M-am angajat la un țigan corturar, umblam cu mașina și vindeam covoare. În locul chitarei, aveam o undiță de pescuit. După un an, nu m-au mai primit înapoi acasă, am fost exilat. Așa e în tradiția rromanes, nu-i voie, îi crimă să-ți lași femeia și copiii și să te îndrăgostești. Aut! Five years. Cinci ani. Am plecat cu ea în Norvegia, mi-a făcut doi copii, am luat o caravană și arde-o, nene. Mi-am văzut de viață. Țiganu' se descurcă, oriunde s-ar duce, în orice mediu. Am cântat pe stradă, eu cântam, femeia dansa, ne chemau norvegienii «Hai încoace, poți să cânți pentru noi?». Dar nu voiau Elvis, ziceau că asta au văzut, să cânt din tradiția mea, muzică țigănească. Se uitau la mine cum le cânt într-o limbă necunoscută, eu mă uitam în ochii lor mari, albaștri, și nu știam ce reacție or avea. «Mă, m-or omorî ăștia acum, aici». Am aruncat chitara în aer, am prins-o, am pus-o jos și am început să joc, cu palmele pe cizme, țigănește. Atunci i-am cucerit. Am făcut treabă bună la vikingi. Acolo nu s-a uitat nimeni urât la mine că-s țigan, mă respectau pentru asta, nici norvegiencele nu se dădeau în lături. Am dus-o bine, am mulți prieteni acolo, dar m-am întors aici, că avem o țară bună. Puțini își dau seama că avem țară bună, măi, nene, și ne bate inima pentru ea. După ce s-au deschis granițele, au plecat țiganii în lume să facă bani. De la mine din sat au plecat de capul lor, s-au dus, că nu aveau serviciu, n-aveau nimic. Ce-au făcut, ce n-au făcut, e treaba lor, dacă nu i-a prins nimeni înseamnă că-s cinstiți, nu? Și s-au întors acasă cu bani, și-au făcut case. Și-au schimbat și ei stilul de viață, statutul în societate. «Am casă, mă, nu mai stau în colibă, am lux, gata, sunt curat». Ăsta-i un lucru mare. Ce nu-mi place mie e opulența, să te lăfăi, să te lauzi cu ce ai, râde țara de noi după aia. Important e să avem ce ne trebuie și educația e musai, când lipsește educația la copii, îi bai. Vreau ca elevii mei să se poată exprima corect în limba rromani, să spună pe limba lor ce au pe suflet și de asta îmi place meseria mea de profesor."
Ciocații albi
În vara lui 2003, a nimerit cu un prieten norvegian la Petrila, la festivalul lui Ion Barbu, "Om rău". A văzut scrise pe peretele unei case numele celor ce au cântat acolo: Alifantis, Leșe, Tudor Gheorghe, și a vrut să-i apară și lui numele. Inițial, nici nu a fost lăsat să intre, dar până la urmă, a primit o șansă să arate ce știe. Un cântec. Hanno Höefer i-a atârnat de gât chitara lui electrică și Tudor din Șomcuta i-a cucerit pe toți. Nightlosers l-au luat cu ei, și așa a ajuns Elvis Rromano să cânte la "Lăptăria lui Enache" din București și să se facă cunoscut. Regretatul regizor Cristian Nemescu i-a împlinit și visul de a deveni actor, distribuindu-l în două filme apreciate: "Marilena de la P7" și "California Dreamin'". "Când am împlinit 41 de ani, basistul de la Nightlosers, Barrilla, mi-a dat un DVD cu mișcările de scenă ale lui Elvis. Abia atunci am putut să-l văd cu adevărat, să-l studiez. Și am văzut că purta pantofi albi. Eu aveam o Dacie 1310 și îmi mai rămăsese niște spray alb. Mi-am luat șpițarii gri, ciocații, și am dat cu spray pe ei, de s-au făcut albi-albi și m-am dus așa cu ei, la cântare. Pe urmă am intrat într-un magazin și am cumpărat toate biluțele alea de plastic, cu gumă de prins părul. Am aruncat guma, am dat cu silicon pe ia moroșenească și am lipit toate bilele alea colorate pe ea. Deja aveam costum ca a lui Elvis! Când m-a văzut Barrilla, «Ia uite, mă, gata, s-o terminat, atâta i-a trebuit țiganului, acum are pantofi și costum»".
"Eu nu mă consider un imitator al lui Elvis, ci un cântăreț care vrea ca oamenii să ciocnească un pahar și să zică «Tavez Bahtalo»!"
"Eu am încercat la început în engleză, dar nu știam să traduc, știam doar «how do you do?», trei lulele, trei surcele. Și mi-am zis, hai, mă, să cânt eu pe limba mea, după sufletu' meu. Studiasem la Școala de Artă cântece de-ale lui Cornel Fugaru și știam că se poate cânta rock-n-roll și în românește. Dacă în cântec zicea de mașină, eu ziceam de căruță și de cal. Dacă zicea «Are you Lonesome Tonight?», eu mă puneam în situația unui om amărât, necăjit, flămând, pe jumătate îmbrăcat. Oare cine o să mă creadă, cine o să-mi întindă o mână? În loc de «Viva Las Vegas», am zis «Viva Constanța», că mie-mi place la mare. «Dacă vrei a te distra, pleacă repede la Constanța./ Căci acolo vei găsi tot ce vrei./ Veselie multă. Și femei./ Dacă într-un cazinou ai intrat,/ Banii la ruletă ți i-ai terminat». În Norvegia, m-am întâlnit cu imitatori ai lui Elvis care-or zis «Wow!», când m-au văzut. Unu' își făcuse operații estetice să arate ca el. Îți dai seama, eu n-aveam curent electric acasă! Lăsați-l, mă, pe Elvis să doarmă liniștit, ce, e musai să-ți schimonosești buzele, să arăți exact ca el? Omu' o fost așa, tu cântă în stilul tău, nu încerca să duci un sac de cartofi altfel. Du-l cum știi tu. Eu nu mă consider un imitator al lui Elvis, ci un trubadur, un cântăreț care vrea ca oamenii să ciocnească un pahar și să zică «Tavez Bahtalo!». Să se simtă bine cu muzica mea. În fond, țigani, norvegieni, români, cu toții avem nevoie de același lucru: Peace, love and understanding. Pace, iubire și înțelegere."
Prima ocazie de a-l asculta pe Elvis Rromano în concert, la București, este pe 26 mai.
El va cânta, alături de trupă, în clubul "BEAT bat umanist", într-un concert intitulat "Rock-n-Rrom".