ANCA SIGARTĂU - "Spectacolul trebuie să continue, nu-i aşa?"

Actriţă, muziciană, regizoare şi pro­fe­soară de teatru, Anca Sigartău s-a fă­cut cunoscută şi preţuită, mai ales pe scândura scenei, unde străluceşte, fără să mai fie nevoie de reflectoare. Admisă "din prima" la Academia de Teatru şi Film, la clasa marelui actor Dem Rădulescu, a debutat, atât în teatru, cât şi în film, încă înainte de 1989. În pre­zent, face parte din trupa Teatrului "Bu­landra", dar joacă şi pe scene din ţa­ră sau în teatre independente. Însă cel mai mare "spectacol" al Ancăi Si­gar­tău este propria ei viaţă tumul­tuoa­să, desfăşurată adesea între dra­mă şi tragedie, dar pe care a izbu­tit să o "pună în sce­nă" şi să o stă­pâ­neas­că în mod exem­plar, trans­for­mând suferinţa în energie.

"Odată cu fardul, şterg toate apăsările sufleteşti"

- Anca Sigartău, pe lângă arta actoricească, pe care o stăpâniţi la perfecţie, seducţia dvs. este dublată de o bucurie molipsitoare, care vă străluceşte continuu pe chip, deşi destinul nu v-a fost totdeauna pre­să­rat cu flori. De unde izvorăşte pu­terea asta de a-i zâmbi vieţii, chiar şi atunci când ea îţi întoarce spatele?

- Cred că vine din pasiunea mea pentru teatru, din dăruirea cu care joc, dar şi din învăţătura primită de la părinţii mei, care m-au învăţat că bucuria vine din lucrul făcut temeinic, cu onestitate faţă de tine şi faţă de ceilalţi. Când îmi şterg, seara, după spec­tacol, machiajul de pe faţă, mă gândesc că, odată cu fardul, şterg şi toate apăsările sufleteşti, toate gân­durile şi grijile inutile care îmi împo­vă­rează cu­ge­tul. Iar când dimineaţa îmi pun pe obraz o pală de roz, mă gândesc că aşa e şi inima mea, uşoară şi li­be­ră, ca o zi proaspătă de primăvară, ca o crenguţă de măr înflorită în alb-roz. Aşa, lăsând în urmă griji­le zilei de ieri, mă străduiesc să primesc o nouă dimineaţă şi să mă bucur de ea, chemând lucrurile bune să se întâmple în viaţa mea, păstrând pe obraz ro­şeala aceea a bunei cuviinţe şi a modestiei. Aşa cred că des­part cum se cuvine binele de rău, aleg în­­ţele­su­rile folositoare ale lucrurilor care mi se întâmplă în viaţă, mă bucur de prieteniile pe care le am şi pre­ţuiesc ceea ce e bun în fiecare zi, mini­ma­lizând in­tenţionat "zbenghiurile" sau "cucuiele" cu care mă aleg uneori în lupta de zi cu zi. Şi ele chiar trec! Faptul că am putut să-mi judec la rece căsnicia pe care am avut-o cu un bărbat pe care l-am iubit enorm, dar care nu mi se potrivea deloc, că am putut să mă vindec de despărţirea de el şi să iau mai departe viaţa în piept de una singură, cred că e un semn de echilibru şi de maturitate.

- Învăţătura nu v-a fost însă de-ajuns, fiindcă aţi mai încercat încă o dată...

- Da, a doua căsnicie a fost, de asemenea, o experienţă din care am tras învăţăminte fo­lo­sitoare. Am trăit o vreme în Statele Unite, alături de cel de-al doilea soţ al meu, psiholog ame­rican, şi am făcut cunoştinţă cu o lume în care sensul pragmatic al vieţii este cultivat în detrimentul acumulărilor spirituale şi al emoţiei sufleteşti. Până la urmă, mi-am găsit locul tot acasă, în Bucureştiul meu drag. Locuiesc într-un cartier vechi, aproape de biserica Icoanei, unde am şi fost botezată, şi unde merg cât de des pot, pentru a mă re­încărca su­fle­teş­te, cu bucu­rie, cu nădejde şi cu dra­goste creş­ti­neas­că.

- Vă apropiaţi de ju­mătatea vieţii. Sunteţi pre­gătită să o întâm­pi­naţi?

- Chiar dacă în vara aceasta, în zodia Leului, voi împlini 50 de ani, mă gân­desc că va veni şi un timp al bătrâneţii şi ne­pu­tinţei. Dar până atunci mai am de acu­mulat ex­perienţe, de trecut încer­cări, mai am de căpătat ceva înţelepciune în plus. În­cerc să mă bucur de lu­cru­rile pe care le tră­iesc acum, aici, pe pla­neta aceas­ta. Şi de lucrurile pe care le pot face pen­tru ca cei din jur să fie bucuroşi. E şi asta o me­nire, într-o lume bla­zată, care a uitat să râdă, să se bucure. Mă bucur atunci când văd că acele lucruri care sunt im­por­­tante pentru mine, cum ar fi teatrul, înţelesurile lui, întâmplările vieţii şi filosofia ei, sunt importante şi pentru alţii. Mă bucur atunci când îi fac pe cei din jurul meu să-şi pună întrebări, să caute răspunsuri, să se îndoiască şi să cugete asupra rosturilor vieţii. Asta înseamnă un spirit viu, is­co­ditor! În ceea ce mă priveşte, am energie, putere, o grămadă de idei, şi vreau să fac lucruri importante, în continuare, în spaţiul teatral românesc. Mă gân­desc mereu că se vor găsi într-o sală de spectacol, fie ea de teatru sau de muzică, măcar câteva perechi de ochi şi de urechi care să se bucure de mine. Sunt bucuroasă când mă urc pe scenă, e minunat, îmi place să fiu acolo, e un te­ri­toriu magic, în care sunt eu dar şi personajele mele, deopotrivă, şi de partea cealaltă sunt spectatorii, iar schimbul subtil de energii dintre noi este fascinant.

Lumina fulgurantă a trecutului

- A fost scena un refugiu din faţa vieţii, atunci când v-a fost mai greu? Faptul că actorul este me­nit să joace alte destine îl ajută să şi-l stăpânească pe al său?

- Da, am jucat cu şi mai mare pasiune, atunci când în viaţă mă simţeam o Cenuşăreasă aban­do­nată în dosul uşii, iar scena era balul la care urma să strălucesc ca o prinţesă. Să primesc admiraţie şi dragoste din partea publicului, să strâng momente nepreţuite, din seri şi seri de reprezentaţii, să mă simt, cu adevărat, ca o prinţesă adorată. Puteam apoi să mă întorc mai uşor acasă, să suport să fiu iarăşi Cenuşăreasă, pentru că în ochi îmi stăruia încă bucuria scenei şi în sufletul meu ştiam că pot să fiu mai mult de atât, cu mult mai mult! Dar su­ferinţa mi-a fost, şi ea, de folos. De multe ori am construit personajele cu experienţa mea de viaţă. Câte din lacrimile Irinei, din "Trei surori" de Cehov, nu erau ale ei, ci ale mele, nu se va şti niciodată!

- Le-aţi biruit?

- Da, copiii au crescut, suferinţele celor două divorţuri s-au stins, lăsând în urmă nu resentimente, ci o lumină cer­nută, fulgurantă! Mă uit în urmă şi mă gân­desc cum am putut trece prin toate cele câte mi s-au întâmplat, câte expe­rienţe am avut, prin câte locuri am um­blat, câte lucruri grozave am trăit, de la rezidenţa artistică pe care am avut-o la teatrul din Köln, în Ger­ma­nia (prin in­termediul Uniunii Teatrale din Europa), la experienţa pedagogică pe care am avut-o în Statele Unite ale Americii, unde am predat arta teatrală la un colegiu, şi totul mi se pare ex­traordinar! Sigur că, la momentele respective, mi se părea că sunt un fir de iarbă peste care a dat în­ghe­ţul şi nu ştiam dacă îmi voi reveni. Dar mi­ra­colul s-a întâmplat, de fiecare dată! Chiar şi a­tunci când, bolnavă fi­ind şi fără nicio spe­ranţă din partea doc­to­rilor, vindecarea n-a ve­nit de la ei, ci pur şi sim­plu din Cer, prin rugăciune şi post. Cum să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate? Pentru toate miracolele din viaţa mea!

- Aveţi trei copii, o fată şi doi băieţi, pe care, tot prin miracol, aţi izbutit să-i creşteţi de una sin­gură...

- Într-adevăr, iată că deja sunt bunică, nepoţica mea, Anastasia-Maria, are aproape un an. Mă bucur că fiica mea a făcut o alegere foarte bună, are o căs­nicie fericită, solidă. Sonia a absolvit Ştiinţe Po­litice - Relaţii Internaţionale şi lucrează în cadrul unei corporaţii multinaţionale. Sunt pe dru­mul cel bun şi cei doi băieţi ai mei, Teodor şi Iosif. Iosif e foarte talentat şi studiază la Academia de Design din Eindhoven, Olanda. Trăieşte într-un mediu aca­demic serios, într-un sistem deschis, care încura­jea­ză talentele. Teodor e medic stomatolog dar cred că în cazul lui s-a irosit un artist plastic, pentru că şi el e foarte talentat, la fel ca şi fratele lui. Aş fi vrut să fac mult mai multe pentru copiii mei, dar sunt sigură că sunt mulţumiţi de educaţia pe care le-am dat-o, de felul în care am încercat să-i pregătesc pentru viaţă. Mă rog doar ca, peste asta, să le dea Dum­nezeu sănătate şi un dram de noroc! Întot­dea­una, după ploaie iese soarele! Asta e lecţia numărul unu care mi-a fost predată de tatăl meu, profesor de istorie, un om foarte dedicat pasiunii sale, ardelean din partea Bistriţei.

- Modestia tot în copilărie aţi învăţat-o? Şi îndârjirea asta de a duce lucrurile la bun sfârşit? Almăşagul, cuvântul dat, respectat orice ar fi?

- Cu modestia, nu ştiu ce să zic, depinde de termenul de comparaţie. În faţa lui Dumnezeu, nu sunt decât un grăunte, o furnică pe drumul ei. Dar în comparaţie cu mediocritatea agresivă care ne în­conjoară, nu prea poţi să rămâi modest, te ciupeşte orgoliul, îţi dă ghes mândria să spui tare şi răspicat că tu eşti un om cu principii, că te îngreţoşează vul­garitatea, şi iese aşa, un fel de balaur din tine. În momente ca acestea, mă uit la mine şi mă întreb: "Măi, balaure, cum te cheamă pe tine?". "Păi, pe mine mă cheamă: "Un pic de vanitate!". "Daaaa?", zic eu. "Ia nu mai scoate tu atâtea flăcări pe nări!". Şi uite aşa, îi mai tai balaurului un cap, nu pe toate, că de restul ai nevoie ca să te lupţi cu mediocritatea.

Minunaţii părinţi

- Mamă singură pentru trei copii, două divor­ţuri grele şi spaima unei boli fatale, pe care aţi izbutit să o depăşiţi. S-ar putea spune că sunteţi o învingătoare. Aveţi ceva să vă reproşaţi?

- Am fost, aşa cum spuneţi, şi mamă, şi tată, m-am străduit să-mi educ copiii şi să-i învăţ, pe cât am putut eu mai bine, iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Dar fiindcă vor­bim de perfecţiune, o mamă perfectă e mama mea, pen­tru că a fost tot timpul alături de tatăl meu, perfect şi el. Pentru mine, sunt nişte părinţi minu­naţi, cu o căsnicie împlinită, cu o atmosferă armo­nioasă şi echilibrată în casă, în care am crescut şi eu. Din păcate, nu am avut norocul să găsesc şi eu perechea potrivită. Dar am compensat sincopele de fericire din planul personal, investind energie şi viziune în planul profesional. Am făcut un master în regie, apoi un doctorat în arta teatrală. Nu am renunţat niciodată la educaţie, aşa cum am învăţat de la părinţii mei, dascăli de vocaţie - tata, profesor de istorie, iar mama, de fizică. Am realizat mai multe proiecte one-woman show în afara celor dez­vol­tate în teatre, încerc să găsesc noi formule artis­tice. Cu toată reverenţa pe care o fac în faţa istoriei sale, cred că trebuie să deschidem ochii şi asupra experimentelor care se fac în lumea teatrală internaţională. Întotdeauna mă întreb ce pot să fac mai bine pe bucăţica mea, în teatru, în muzică, şi dacă din zece experimente, unul e reuşit şi mă ajută în devenirea mea ulterioară, atunci nu am greşit că am încercat, în loc să stau acasă, să-mi plâng trecutul şi să mă vait că nu mă ajută sistemul.

"Religia lui Ciulei"

- Credeţi că în zona aceasta a teatrului, la fel de bătrân ca istoria omenirii, încă sunt lucruri de expe­rimentat?

- Cât va fi omul pe pământ, va exista şi teatrul. El s-a desprins din sacru, din ritual. S-a desacralizat între timp, ca şi alte aspecte ale vieţii, dar aura lui există, funcţionează încă: schimbă idei, schim­bă perspective asupra realităţii. În 1997, jucam pe scena Teatrului "Bulandra" în "Vi­sul unei nopţi de vară", în rolul lui Puck, în regia lui Liviu Ciulei. Ma­rele actor, regizor şi om de cultură mi-a spus atunci că se pierde o "religie" - aşa era per­ceput teatrul: "o religie". Iar noi eram oficianţii ei, slujind cuvântul, ros­tin­du-l astfel încât să aibă greutate, că­dere, putere zidi­toare în om. Încerc per­manent să fac să pogoare duhul acela al sacra­lităţii cuvântului dintru început, al cuvântului ziditor, asupra a tot ceea ce creez pe scenă. Dacă "la început a fost cuvântul", el a rămas materia primă şi pentru noi, actorii: ros­tindu-l într-un anume fel, punem în mişcare osia universului scenic, cons­tru­im cu el noi realităţi, din care nasc emoţii! Iar emo­ţiile aces­tea sunt răs­pla­ta pe care o pri­mim din partea spec­ta­torilor, exprimate prin aplauze. Nu e magic?!...

- Este, desigur, mai ales că pentru dvs. starea aceasta se pre­lungeşte şi în muzică. De ce nu v-aţi făcut cântă­rea­ţă? Aveţi o voce, cu adevărat... magică.

- Muzica vine din mine, am stu­diat 12 ani pianul, cu o pro­fesoară celebră, Viorica Enăşescu. Am şi solide cu­noş­tin­ţe de compoziţie, aşa că scriu piese mu­zicale pentru a ilus­tra unele dintre proiectele mele tea­trale. Am un album muzical edi­tat îm­pre­ună cu o foarte dra­gă prie­tenă sta­bi­li­tă în Canada şi fos­tă co­le­gă din liceul de muzică "George Enescu", Manuela Cara, ce conţine piese folclorice prelucrate în ma­nieră jazz-swing şi care arată bucu­ria noastră de a ne reîntâlni şi de a cânta împreună. Multe dintre aceste piese le interpretez şi în cadrul spectacolului "Magic Show", de la Teatrul Naţio­nal, alături de talentatul acordeonist de jazz Emy Drăgoi (ne-aţi văzut împreună şi la ediţia a 25-a a Galelor Uniter, desfăşurate de curând la Timişoara, unde am asigurat un moment muzical, dar am avut şi bucuria de a mă regăsi în distribuţia a două dintre piesele premiate). Să ştiţi că mă gândesc şi eu, nu o dată, dacă am făcut bine trădând muzica pentru teatru. Poate că aş fi fost o cântăreaţă de operă foar­te bună, aşa cum profesoara mea de canto clasic îmi prezisese! Se pare, totuşi, că spaţiul teatrului e mai ofertant pentru mine. Am avut, după cum spu­nea mama, de foarte mică, aşa, un dor de ducă în mine, să merg şi să văd locuri noi, să cunosc şi alte lucruri şi alţi oameni. Şi chiar am reuşit să plec cu ajutorul teatrului, am jucat aproape în toată lumea. Dar a fost şi o altfel de călătorie, interioară, pentru că atunci când cunoşti un personaj şi începi să-l cons­tru­ieşti, intri într-o altă existenţă, vizitezi o altă via­ţă, cu fiecare personaj. Şi aşa mi se ostoieşte dorul de ducă, prin această profesie, de actor.

Bucureştiul, vedere de sus

- Vă place lumea largă, dar rădăcina v-a ră­mas în Bucureşti, chiar în cartierul unde aţi co­pi­lărit. oraşul acesta? Poa­te el să fie iubit?

- Fireşte că îl iu­besc, e oraşul meu. Cel mai mult îmi place să-l pri­vesc de sus, de pe dealul Patriarhiei, mi se pare un loc rupt de for­fota şi agitaţia obişnuită. Îmi place mult zona Athe­ne­u­lui Român, Parcul "Ioa­nid", în care mă plimb destul de des, îmi plac mu­zeele, vizitez des ga­leriile de artă. Îmi place Teatrul Naţional, mă simt foarte bine acolo, pe scenă, dar îmi plac gro­zav şi teatrele mici, "Me­tro­po­lis", "Godot", "Unteatru", un­de joc cu aceeaşi plă­cere. Chiar am fost unul dintre primii actori din teatrele de stat care a în­ceput să joace în cluburi şi în cafenele artistice, în spaţii independente şi neconvenţionale.

- Unde jucaţi în mo­mentul acesta, unde vă putem vedea?

- În "Maitreyi", la Teatrul "Bulandra", în "Boeing, Boeing" la Teatrul "Elisabeta", în "Magic Show", la Teatrul Naţional, în "Vreau să fiu ac­triţă", un proiect conceput de mine, de tip one-woman show, cu care plec în turnee la diferite festivaluri sau teatre din ţară şi din străinătate. Este spectacolul meu de suflet. "Cum m-am lăsat de gân­dit", de la Teatrul Godot, este iarăşi un spec­tacol la care ţin foarte mult, după un text savuros de Hannes Stein, pe care l-am dramatizat eu însămi, şi care vorbeşte exact despre felul în care arta te înalţă şi te iluminează.Mai e şi spectacolul de la Teatrul "George Ciprian", din Buzău, "Zăpezile de altădată", în care joc cu bucurie alături de Cristi Ia­cob şi Constantin Co­jo­caru. Şi nu pot să nu vorbesc despre teatrul ra­diofonic, care-mi e foarte drag, des­pre dublajele filmelor de desene animate "Disney" pentru copii, pe care le iubesc foarte mult. Dar cu toate că viaţa mea pare ocupată total, mă gândesc deja şi la alte proiecte, pe care aş vrea să le pun în scenă, pentru că "spectacolul trebuie să continue!", nu-i aşa?!!