Părintele COSTICĂ POPA, preotul mult iubit al românilor din Venezuela, Argentina şi Mexic - "Departe de casă, m-am simţit ca un apostol"

- La 92 de ani, e clar la minte şi drept la trup, precum tâmpla bisericii în care slujeşte -

S-a născut pe 25 martie 1925, în ziua când în biserici se prăznuieşte Bunavestire, cea mai veche sărbătoare a Maicii Domnului. A trăit, aşadar, aproape un veac, dar nu se mân­dreş­te cu el, nu i se pare deosebit că e nonage­nar. Mân­dria părinte­lui Costică Po­pa e legată de o altă dată, a anu­lui 1947, când a fost hiro­tonit ca slujitor al altarului. Au trecut de atunci şap­tezeci şi unu de ani. O viaţă de om, în care i-a slujit Domnului pe mai multe con­tinente, împărţit între altarele ro­mânilor risipiţi în şapte zări. Dum­nezeu e acelaşi, in­diferent de locul în care îl cau­tă oamenii. Pă­rintele a în­cercat mereu să-i adune, să le aducă aminte de unde au plecat şi, mai ales, unde tre­buie să ajungă. Acum, după ce i-a păstorit vreme de zeci de ani pe românii ortodocşi din Vene­zuela, la cei 92 de ani ai săi, pă­rin­tele Cos­tică Popa s-a întors acasă şi slu­jeşte aproape zilnic la biserica Sfântul Ilie Rahova din Bucureşti.

Lumânările din paie

Erau două fire de paie subţiri, ca razele de lu­mină. După ce se întorcea duminica de la biserică, le rupea din mătură, le aprindea ca pe două lumâ­nări şi colinda cu ele slujind prin toată casa, ca prin­tr-un sfânt lăcaş. "«Preot îl facem!», zicea mama către tata!" Aşa a început să se plămădească în su­fletul lui de copil credinţa în Hristos. În anii aceia, în Beceni, satul natal al părintelui din Buzău, oa­menii trăiau încă după vechile datini. Prin casele modeste, înşirate de-a lungul apei Slănicului, timpul trecea agale, oprindu-se la taifas cu uncheşii şi mătu­şile care-i priveau liniştiţi curgerea domoală. Credinţa în Hristos, semănată aici încă din primele veacuri de creştinism, era atât de adânc înrădăcinată în inima lor, încât era cu neputinţă să vieţuieşti altfel, decât la picioarele lui Hristos. Tot ţinutul Bu­zăului, plin până astăzi de peşteri pustniceşti şi vetre vechi de sihăstrie, a respirat prin credinţă.
"Lumea de atunci era mai înţeleaptă decât cea de acum. Astăzi, nu te mai salută nimeni dacă nu te cunoaşte. Nici măcar nu îţi mai răspunde la salut. Aici, în Bucureşti, mi se întâmplă chiar să îi salut pe oamenii din biserică şi să nu îmi răspundă. Dar în anii în care am venit eu pe lume era cu totul alt­fel. Oamenii erau foarte respectuoşi unii cu ceilalţi. Mi se întâmpla să merg pe uliţă, la câte o rudă, sau până la prăvălie, şi mama mă întreba dacă am salu­tat pe toată lumea, iar eu îi răspundeam vic­torios că i-am spus «Sărut mâna!» ţaţei Floarea şi la dus, şi la întors! Şi mai ştiu că venea la noi în fiecare săptămână o vecină din sat, care era croi­toreasă, iar mama mă punea de fiecare dată să îi sărut mâna, pentru că era o femeie în vârstă. Eu mă revoltam, îi spuneam că i-am mai pupat-o şi ieri! Necăjită de mine, mama îmi spunea - «Fii cuminte, că te dau la ţigani pe un ciur de mălai!». Şi să ştiţi că nu mă supăra că voia să mă dea la ţigani, dar mă necăjea tare că voia pe mine doar un ciur de mălai!"

"Parastas pentru Stalin? Niciodată!"

"A fost rău de tot când au venit comuniştii. Lu­mea era deja sătulă de război şi măci­nată de foame­tea iscată de o secetă grozavă, care se abătuse peste ţară. Când satele abia îşi reveneau după toate neca­zurile, au venit comuniştii şi ne-au sărăcit pe toţi. Oamenii erau obli­gaţi să dea cote mari din toate câte le produceau în gos­podărie, să le vândă la coope­rative, pe nişte pre­ţuri de nimic. Apoi, în sat la noi s-a ascuţit lupta de clasă. Eu eram dintr-o familie de oameni gospo­dari, tata fusese şi primar, aşa că am ajuns imediat chiabur. Şi într-o bună zi, ne-am pomenit cu cine­va de la primărie, care a intrat şi ne-a spus scurt: «Trebuie să plecaţi, că aici vom face un Dispensar»...
A fost tare rău cu comuniştii şi, din cauza lor, am fost silit să plec din sat să slujesc la Craiova. De iubit nu i-a iubit ni­meni. Îmi amin­tesc că atunci când a murit Stalin, ne-a venit ordin de sus, de la partid, să îi fa­cem slujbă de pome­nire. Şi am mers la pă­rintele bătrân care slu­jise la noi în sat şi i-am spus ce ni se cerea. Mi-a răspuns scurt - «Eu Te Deum (care e o slujbă de mulţumire adusă lui Dumnezeu pen­tru binefacerile sale în momente speciale - n. red.) fac pentru moar­­tea lui Stalin. Parastas, niciodată!»".

Securiştii şi Dumnezeu

- Ca fiu de chiabur, aţi avut de pătimit şi ca preot din pricina comuniştilor? Există o întreagă epopee nescrisă a încercărilor la care au fost su­puşi slujitorii bisericii, de Securitate.

- Vă răspund printr-o întâmplare reală. Într-unul din anii aceia, când slujeam la Craiova, au venit la mine acasă doi securişti. Când s-au prezentat, eu m-am gândit imediat la puşcărie, aşa că i-am între­bat direct "Trebuie să îmi iau haine groase?". "Nu, pă­rin­te, vă aducem tot noi îna­poi, într-un ceas. Am venit pentru că vă cheamă coman­dan­tul Securi­tăţii". Când am ajuns la biroul acestuia, co­mandan­tul i-a poftit afară pe cei care mă aduseseră, iar când aceştia au ieşit, mi-a spus: "Sărut mâna, părin­te!". Am fost şocat. M-a în­trebat dacă îl recunosc, dar nu îmi aduceam deloc amin­te de el. L-am întrebat dacă ne mai întâlniserăm. "Da, pă­rinte. Şi încă de multe ori! Eu sunt finul dumneavoastră de la Buzău. M-aţi cununat în urmă cu mai mulţi ani!V-am deranjat, pentru că un coleg are un copi­laş nebotezat şi ştiţi că noi nu avem voie să partici­păm la slujbe. Aşa că vă rog să mergeţi la el şi să-i botezaţi copilul acasă, nu la biserică". Am făcut întocmai. Când am ajuns acasă, am găsit-o pe să­raca preoteasă speriată rău. Se gândea că nu mă mai întorc şi stătuse tot răstim­pul lipită de geam, uitân­du-se la aleea pe unde ar fi trebuit să vin. Situaţia asta s-a repetat, şi nu o sin­gură dată, ci de mai multe ori, cu mai mulţi copilaşi de securişti. Cred că, îna­in­te de a pleca eu din Cra­iova, nu a rămas niciunul nebotezat. Vedeţi? Printre slugile comuniştilor, care cu puţină vreme în urmă mă arestaseră fără vină, purtându-mă din celulă în celulă, ca să mă înfrico­şeze şi să mă facă de-al lor, existau şi oameni cu frică de Dumnezeu.

Din Venezuela, în Mexic şi Argentina

În anii care au urmat decretului de graţiere al lui Ceauşescu, au plecat peste Ocean personalităţi ale ortodoxiei româneşti, precum Roman Braga, Felix Dubneac şi Bartolomeu Anania, care, în felul aces­ta, au putut să slujească în libertate, fără să mai fie stingheriţi în misiunea lor de dosarul cu ani grei de închisoare politică. Din valul acesta de misionari a făcut parte şi părintele Costică Popa, care a fost tri­mis în Venezuela. Profitând de bruma de libertate pe care avea să o dezlege partidul, pentru scurt timp, patriarhul Iustinian a încercat să poarte de gri­jă credincioşilor români risipiţi pe toate conti­nen­tele lumii.

- Când vorbim de exil, ne gândim la Europa şi la Statele Unite, unde au emigrat majoritatea ro­mânilor. Cum de au ajuns unii dintre ei până în Venezuela? Cum v-aţi apropiat de ei?

- Unii dintre ei nu mai vorbiseră româneşte de ani de zile şi aveau pruncii nebotezaţi, pentru că aşteptau de mult un preot care să slujească în limba lor. Cred că până la moarte o să ţin minte primul botez pe care l-am oficiat la Caracas. Un român căsă­torit cu o venezueleancă a venit la mine, la doar trei săptămâni după ce ajunsesem. Avea cinci copii, dar patru erau nebotezaţi. Pe primul îl botezase un episcop rus, dar pe restul a vrut să îi boteze un preot ortodox român. Şi cum nu exista aşa ceva, a tot aş­teptat, până când, în cele din urmă, am venit eu să îi păstoresc. Ţin minte şi acum numele copiilor, toate româneşti - Mihai, Traian, Decebal, Elena şi Gheor­ghe. M-a impresionat până la lacrimi dorinţa aces­tui credincios, care a aşteptat atât cu bote­zul, numai să îşi vadă pruncii cufundaţi în cristelniţă de un preot român. Până să vin eu, în toată Venezuela nu existase nicio biserică ortodoxă româ­nească. În curând, aveam să-i păstoresc nu numai pe românii de aici, ci şi pe ceilalţi din Ame­rica Lati­nă, risipiţi din Argentina şi până în Mexic, pentru că eram singurul preot ortodox român pe o rază de mii de kilometri.Cel mai greu mi-a fost să îi adun. O vreme am slujit singur într-o biserică pe care mi-o pusese la dispoziţie, cu multă amabilitate, episcopul catolic al oraşului. Nu venea niciun credincios ortodox ro­mân, dar ră­mâneau la slujbă câţiva catolici de-ai locului. Mi s-a întâmplat să rămână şi unul, doi, dar au fost cazuri când după mesa catolică au rămas la liturghia mea şi câteva zeci de credincioşi catolici. Aşa se face că umblam zile întregi să îi găsesc pe fraţii mei români. Dar, credeţi-mă, atunci când mergi ore cu avionul ca să întâlneşti undeva, în Brazilia sau Mexic, o comuni­tate micuţă care aşteaptă de la tine Lumina Sfântă de Paşte, ţi se umple sufletul de bucurie! Când stri­gam "Hristos a Înviat!", în limba noastră dragă, şi în faţa mea erau câteva suflete care nu mai merse­seră de ani de zile la o slujbă or­to­­do­xă românească, simţeam ceva greu de aşezat în cu­vinte. De aceea, cât am stat în Vene­zuela, am încer­cat să ajung să slujesc de Paşte la cât mai multe co­munităţi ro­mâneşti. Uneori făceam slujba Învierii şi de patru ori în ţări dife­rite la ore diferite, în aceeaşi du­minică a Paştilor.

- Cu ce-aţi avut de luptat cel mai mult acolo, la capătul lumii?

- Cel mai greu mi-a fost să îndur dezbinarea românilor. Erau învrăjbiţi unii faţă de alţii, pentru că, fugiţi din ţară din faţa ciumei roşii, îşi luaseră cu ei în diaspora şi duşmă­niile politice. Formaseră o mică Românie interbelică, pli­nă de virtuţile şi defec­tele marii Ro­mânii pe care o lăsaseră în urmă. Mi s-a întâmplat să ajung la Bue­nos Aires, la o comunitate de ro­mâni împărţită în două gru­puri, care de 20 de ani nu vor­biseră între ele, din motive poli­tice. În­tr-o zi, unul dintre ei a venit la mine să mă roage să facem un pa­rastas pen­tru pome­nirea lui Ni­colae Iorga, urmat apoi de o aga­­pă. Celălalt grup m-a rugat, şi el, pentru un alt pa­rastas. Şi, fără să ştie unii de ceilalţi, am progra­mat evenimen­tul la aceeaşi oră pentru toţi. Când s-au văzut unii cu ceilalţi, au rămas înmărmuriţi. I-am pus să se aşeze împreună la masă şi apoi le-am vor­bit scurt, spunându-le că au trecut 20 de ani peste vrajba lor şi ea nu s-a stins. Când am terminat, erau îm­păcaţi unii cu cei­lalţi.

"Să facem ca Luca şi Cleopa"

- Părinte, aş vrea să vă întreb dacă în exilul acesta, pe care vi l-aţi asumat atâta timp, nu v-a fost greu, simţindu-vă singur...

- Acolo, departe de casă, eu m-am simţit ca un apostol. Am ştiut că Dumnezeu m-a adus acolo să slu­­jesc biserica şi neamul meu românesc şi asta mi-a dat mari puteri. Şi mi-am zis mereu că nicio­dată nu trebuie să mă gândesc la ce am făcut, că ajung apoi ca fariseul. Nicio­dată nu ştii care e limita până la care ar trebui să te jertfeşti. Permanent, clipă de clipă, trebuie să trăim adâncul lui Hristos. Greşeşti dacă te socoteşti un ales. Ştiţi că primul om care a intrat în rai de mână cu Hristos a fost Dis­mas, tâlharul care a suferit pe cruce lângă el şi care s-a căit. O evanghelie apo­crifă arabă ne spune că acelaşi tâl­har, care în tinereţea lui prăda în deşer­tul dintre Egipt şi Ţara Sfântă, i-a prins pe Iosif, pe Maica Domnului şi pe Pruncul Sfânt, când aceştia au fugit din Bethleem ca să scape de soldaţii lui Irod. Şi văzând că Sfânta Familie are un prunc, i s-a fă­cut milă tâlharului şi le-a dat drumul, oprindu-i pe tova­răşii săi să le facă vreun rău. 30 de ani mai târziu, acel Prunc Sfânt, pe care el îl salvase, dând dova­dă că avea o ini­mă bună, Iisus Hris­tos, Mântuitorul, l-a luat cu El în rai!

- Părinte, aţi trăit aproape un se­col. Aţi cunoscut ridicarea şi căde­rea regimului comunist, iar acum trăiţi cri­zele capitalismului. Având în ve­dere această experienţă bogată, vă în­treb cum se poate să rezişti, prin cre­dinţă, răului din lume?

- Se poate, dar nu este uşor. Eu am simţit asta, mai ales în timpul comu­nis­mului. Nu-i uşor. Apostolii, care au fost tot tim­pul cu Mântui­torul, încă mai erau îndoielnici în cre­dinţă. Petru, care era atât de înflăcărat, s-a îndoit cel mai tare în momentul răs­tig­­nirii. Sau Toma, care a spus că nu crede până când nu pipăie mâinile stră­pun­se de piroane ale Dom­nului. Dar când Mântui­torul i-a spus să pună mâna în rănile răstig­nirii, el nu a mai făcut acest gest şi a stri­gat: "Cred, Doamne!". Ei au fost oa­meni simpli, dar evangheliile scrise de ei în cu­vinte la fel de simple sunt de o pro­fun­zime atât de adâncă, de parcă ar fi stu­diat la mai multe universităţi. Din ele ne putem lua sfa­turile pentru a răzbate prin credinţă. Să facem la fel ca Luca şi Cleopa, care au fost însoţiţi de Mân­tui­torul, după Înviere, pe dru­mul Emausului, fără să Îl recunoască. Dar când L-au recu­noscut, i-au strigat: "Rămâi cu noi, Doamne Iisuse! Ră­mâi cu noi!". Da­că suntem în stare să-I spu­nem asta, Dumnezeu ră­mâne cu noi...
Părintele Costică Popa nu şi-a putut în­cheia sfa­tul său. Vocea a început să-i tre­mure, iar la rugăciu­nea lui Luca şi Cleopa, a început să plângă. Am înţeles atunci cum a străbătut un veac şi mai multe continente fără să ră­mână singur.


Carte de vizită COSTICĂ POPA

Părintele Costică Popa a fost vreme de 15 ani un apropiat al Înalt Prea Sfinţitului Firmilian, Mitro­politul Olteniei, lucrând la cabinetul acestuia. În tot acest răstimp, a slujit la Catedrala Ortodoxă din Cra­iova. Apoi, în 1968, a fost trimis să îi păstorească pe românii din Venezuela, fiind primul preot ortodox ro­mân misionar în America Latină. Acolo a slujit timp de mai bine de patru decenii, reuşind să înfiin­ţeze o parohie şi să ridice o biserică de lemn în stil maramureşan. Patriarhul Teoctist, care a sfinţit acest lăcaş, l-a numit pe părintele Costică Popa, reprezen­tant al Bisericii Ortodoxe Române pentru toată Ame­rica Latină.
Râvna sa în slujirea altarului a fost recompensată, de-a lungul timpului, cu mai multe distincţii. A primit de două ori "Crucea Patriarhală", iar cardinalul José Alí Lebrún, arhiepiscopul Caracasului, i-a acordat titlul onorific de "Monsenior". Din partea preşedin­telui României, a primit ordinul "Serviciul Credin­cios" în grad de Cavaler.