Să-i ajutăm pe copiii volohi din Poroşcovo - Ucraina!

Stimată doamnă director Sânziana Pop,

Copleşit de cele ce am citit în paginile "For­mu­lei AS", relativ la românii volohi din Ucraina (Trans­­carpatia), în primăvara anului 2016, am demarat, împreună cu câţiva colegi, un prim proiect pentru ajutorarea copiilor din localitatea Poroşcovo.
Cu sprijinul domnilor Ioan Botoş, Ioan Pătraş şi Gabriela Pătraş, am organizat primirea într-o tabără de vacanţă din România a unui număr de 20 de copii volohi şi trei adulţi însoţitori, la în­ceputul lunii septembrie, 2016. Nu vă pot descrie bucuriile şi trăirile încercate de ei, începând cu călătoria în România, sosirea în tabără, primirea plină de afec­ţiune, activităţile atractive, şi până la plecarea spre casă, o manifestare emoţionantă, de părere de rău, însoţită de lacrimi şi îmbrăţişări, după numai şapte zile petrecute în România. Am constatat, totodată, că aceşti copii împilaţi, scufun­daţi în glodul nepu­tinţei şi-al sărăciei, imediat ce sunt scoşi la lumină, strălucesc precum aurul.
Am căutat pe internet în tot Ardealul o tabără adecvată, şi am găsit la Ighiu, în judeţul Alba, ceva cu adevărat excepţional! Zile pline de activităţi (pro­gram 7-22), cazare şi masă de înalt nivel, prezenţa cam a 100 de copii pe serie şi 10-15 ani­ma­tori, majoritatea din străinătate: Noua Zeelan­dă, USA, Anglia etc. Văzând rezultatul, nu am regretat efortul financiar.
Alături de materialul de faţă, în măsura în care consideraţi că pot servi cauzei, vă rog să publicaţi câteva fotografii ca un ecou la reportajele din Formula AS nr. 1217 (20), 19-26 mai 2016, şi nr. 1219 (22) 2-9 iunie 2016, care, de fapt, m-au deter­minat să întreprind acţiunea. Revenind asupra su­biectului prezentat în paginile săptămânalului dvs., sper să trezim şi alte conştiinţe care să le vină volo­hilor în ajutor. Succesul acestei prime ediţii este şi succesul "Formulei AS".
Vreau să continuăm activităţile noastre, deşi această modalitate nu este tocmai soluţia ideală, dar poate contribui la trezirea şi întreţinerea sen­timen­tului de apartenenţă a volohilor din U­crai­na la naţia română, dând un semnal că această popu­laţie nu este părăsită, că ea poate avea un viitor.
Cititorii "Formulei AS", care doresc să ajute şi să contribuie, prin implicare activă în acest demers (primirea în tabere de copii în timpul vacanţelor şcolare) pot trimite sume de bani la adresa: BUTAN NICOLAE, Oficiul Poştal nr. 1, Alba Iulia, C. P. nr. 16 (în perioada 1 mai - 31 august 2017), şi în funcţie de suma colectată, se va stabili şi numărul de copii pentru care urmează a se de­mara proce­durile pentru formarea şi primirea grupului în Ro­mânia.
De ce să nu visăm? Îmi place să cred că mai multe acţiuni de acest gen, datorate românilor cu suflet mare, vor avea efectul unei unde marine care, apropiindu-se de ţărm, creşte la dimensiunea unui val uriaş, ce va trebui luat în seamă. De cine? De guvernanţii României, care prin ministerul anume creat (al minorităţilor din România), să se ocupe, efectiv, şi de volohii din nordul Tisei, pentru a fi luată în seamă de autorităţile ucrainene, pentru recunoaşterea ei ca minoritate şi în Ucraina, şi acordarea drepturilor specifice, în baza Tratatului româno-ucrainean, la care partea română va avea de urmat exemplul bun al naturalizării acestei populaţii, aşa cum s-a întâmplat în timpul regelui Carol I.
Cu deosebită consideraţie,
NICOLAE BUTAN - Alba Iulia,
16 aprilie 2017, Tel. 0741/07.45.04

TABĂRA FERICIRII

"Început de septembrie. Se înserează şi ră­coarea serilor de toamnă se face simţită. Autocarul din Ucraina soseşte la desti­naţie, după o călătorie care parcă nu mai ia sfârşit. O destinaţie doar închipuită de micii pasageri, dar de care se leagă vise, speranţe, curiozitate, ivite, toate, pe durata ultimelor luni, de când copiii volohi au aflat că vor pleca în vacanţă, în România.
Suntem în 5 septembrie 2016, în frumoasa localitate ardeleană Ighiu, din jud. Alba, în Tabăra de recreere «HAPPY FACES, Sport, Travel & Fun». Nici nu s-au dezmeticit, că sunt încon­juraţi de zeci de copii, orga­ni­zatori, animatori, gazde şi, cu un efort suplimentar, alungă pentru câteva minute oboseala strânsă după un drum de circa 20 de ore. Dar deşi au ochii aproape în­chişi, prin ei răzbate o strălucire aparte. Visul lor începe să se împlinească. Au ajuns în ţara pe care o ştiu din poveşti ca fiind şi a lor.
Dar cine sunt aceşti "feri­ciţi"? Sunt copiii români volohi din Poroşcovo, Ucraina Trans­car­patică, nişte amărâţi nedrep­tă­ţiţi de istorie şi de "patria" în care trăiesc. Toate vitregiile lu­mii par să se fi abătut peste ei. De la atitudinea ostilă a popula­ţiei ucrainene şi a autorităţilor administraţiei statale, până la lipsurile de tot felul, care le transformă viaţa într-o luptă pentru supravieţuire, totul are o cauză unică: refuzul lor de a renunţa la limba pe care o vor­besc şi de a se înregistra ca et­nici ucraineni, deşi abia în urmă cu 10 ani au aflat că mai există în lume un popor care are o limbă asemănătoare, că există o ţară numită Ro­mânia, ce s-ar putea să fie şi ţara lor. În Ucraina, volohii locuiesc într-o tabără separată de restul comunei, în bordeie care adăpostesc familii de câte 7-12 membri. Nu au pământ, nu au animale, nu au păduri. Toate au fost condiţionate de renunţarea lor la originea volohă. În desele discuţii ce am avut cu însoţitorii copiilor, am aflat aceste lucruri care par desprinse dintr-un film de groază, dar care întregesc tabloul tragediei vieţii acestei populaţii. Atâta vre­me cât aceşti oameni luptă pentru supravieţuire, despre ce instrucţie, despre ce şcoală să vorbim? Ostilitatea ucrainenilor se suprapune peste lipsa hranei, a hainelor, a banilor, concurând în mod tulburător la imposibilitatea ca aceşti copii şi tineri să poată evada din situaţia dată. Neavând acces la instrucţie, nu pot urca nici treptele sociale, pentru a-şi schimba modul de viaţă, însăşi existenţa lor viitoare, aflându-se într-o autoizolare forţată.
L-am întrebat pe unul dintre însoţitorii copiilor cam care este hrana lor zilnică acasă, iar răspunsul a fost: cartofi. Şi dimineaţa, seara? Tot cartofi! Dar asistenţa medicală? Inexistentă! Un singur cadru mediu sanitar în comună, la câteva mii de locuitori. Pentru volohi, timpul de aşteptare al unui vaccin este de peste două săptămâni.
Sigur că organizarea unor tabere în România pentru aceşti copii este un lucru bun, având darul de a aprinde în sufletul lor speranţa că nu sunt singuri, că au pe cineva din neamul lor strămoşesc căruia îi pasă. Simt că nu sunt abandonaţi, că au un viitor. Fără a se renunţa la această modalitate, ca un început de cunoaştere a limbii, culturii şi istoriei românilor, consider că problema de fond nu va fi rezolvată. Dar oricâte grupuri de copii vor veni în tabere în România, oricâte ajutoare materiale vor primi, adevărata evadare poate să se producă numai în timp, prin crearea posibilităţii accederii lor la instrucţie în Ro­mânia. As­tăzi, în zona Poroşcovo, o singură tânără a reuşit să ter­mine o şcoală sanitară, asi­gu­rându-şi ast­fel un serviciu care îi va per­mite o viaţă nouă. Putem zice că ea a e­vadat cu suc­ces din lagărul volohilor u­crai­­neni.
* Concret, ajutorul din România trebuie cana­lizat spre copiii capabili, care, terminând cele 9 clase, să poată urma doi ani de studii în continuare, asigurându-şi un serviciu.
* Acest ajutor trebuie să fie financiar, pentru plata costurilor de cazare, hrană, îmbrăcăminte, la internat, cămin sau în gazdă, întrucât în Poroşcovo nu sunt astfel de şcoli.
* Dacă în primii zece ani de ajutor constant se vor ridica 100 de copii, ei, la rândul lor, vor putea influenţa dezvol­tarea celor care vin du­pă ei şi, desigur, şi per­cepţia populaţiei majo­ritare asupra etnicilor români volohi se va schimba în bine. A­vând un nivel mai ridi­cat de cultură, se vor pu­­tea organiza ca mi­no­­ritate statală, aşa cum românii au făcut-o deja în alte regiuni ale U­crainei.
O bursă lunară, echi­valentul a 50 do­lari SUA, ar putea sus­ţine acest proiect. Ar fi o contribuţie modestă la creşterea exponenţială a numărului celor care vor scăpa, an de an, de tirania mizeriei şi, aflându-se într-o stare de normalitate în societatea ucraineană, vor contribui la rândul lor la reuşita fraţilor şi surorilor lor pe drumul deschis de ei. Abia atunci va creşte vârsta de căsătorie (azi, în lipsă de altceva, copiii, ignorând interdicţia părin­ţilor, la vârsta de 14, 15, 18 ani îi pun în faţa faptului împlinit şi se căsătoresc), se va reduce mortalitatea şi malnutriţia, se va îndepărta perspectiva pro­cesului degenerării etniei.
O iniţiativă privată, ca aceasta, ar pune presiune şi pe autorităţile abilitate de la Bucureşti, Depar­tamentul pentru Românii de pretutindeni, să facă un pas în faţă, trecând de la acţiuni de faţadă - simpo­zioane, vizite, zile festive, întruniri, promisiuni neonorate (care înseamnă fonduri cheltuite fără eficienţă) la acţiuni menite să-i ajute efectiv pe volohi. Mă gân­desc la recu­noaş­terea aces­tei minorităţi et­nice, spriji­ni­rea învăţămân­tului în limba română (o clasă la şcoala din Po­roşcovo şi susţinerea fi­nan­ciară a unui cadru didactic), eliberarea paşa­poartelor cu cos­turi reduse, sprijin material pentru înfiinţarea şi funcţionarea unui club al elevului, cu activităţi spor­tive şi literare în cadrul şcolii, ceea ce, prin partici­parea elevilor majoritari ucraineni, ar îmbunătăţi percepţia acestora asupra românilor volohi; nu i-ar mai privi cu dispreţ şi ar putea astfel interacţiona, creân­du-se punţi de legă­tură între ei.
Pe această cale, fac un apel de suflet către români, să în­treţină speranţa a­prin­să deja în ini­mi­le copiilor româno-volohi din Poroşco­vo, ajutând prin con­tribuţiile lor, ori­cât de modeste, la finanţarea în conti­nua­re a acestui pro­iect de organizare de tabere şi de acor­dare de burse de stu­dii în România.
În final, un gând bun pentru mentorii acestui demers, menit să facă cunoscută existenţa româ­nilor din Poroşcovo: domnul Ion Botoş din Apşa de Jos, familia Pătraş Ion şi Pătraş Gabriela din Po­roşcovo.

NICOLAE BUTAN - Alba-Iulia


Alexei Mateevici
Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade,
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le-nşirate,
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng şi care-o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Înviaţi-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ştergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Şi-ţi avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.