Orbul care a văzut lumina - Minunea doctorului Demea

Înghiţit de întuneric

Imaginează-ţi că ai o firmă solidă la Cluj, în­fiin­ţată încă din '90, când ai luat-o pe drumul tău. Lucrurile merg acum de la sine, iar marea ta satis­facţie rămâne aceea de a trece zilnic pe acolo, ca să-i vezi pe oamenii tăi şi să te bucuri de munca lor.
Imaginează-ţi că ai o cabană a ta, hăt, departe, în Apuseni. Abia aştepţi să treacă iarna, ca să te poţi retrage acolo, să te umpli de aerul tare al mun­telui şi să-ţi bucuri ochii cu verdele crud al pă­durii.
Imaginează-ţi că, pasionat de sport şi de foto­grafie, te urci la fiecare sfârşit de săptămână la volanul "jeep"-ului tău şi baţi ţara în lung şi în lat prin locuri nemaibătute, ca să ajungi la meciuri de fot­bal, să te pui în spatele porţii şi să faci foto­grafii.
Imaginează-ţi că eşti urmă­rit de mii de supor­teri, care, invidioşi pe privilegiul tău, abia aşteaptă să comenteze cu tine imaginile pe care le-ai realizat şi să asculte poveştile tale din lumea sportului, "la prima mână".
Imaginează-ţi apoi că eşti un mare cititor de literatură şi presă, genul de om care abia aşteaptă să apară "Formula AS" la tarabe, ca să descopere universuri noi, pe care să le des­coperi şi tu, la prima ocazie.
Şi mai imagi­nea­ză-ţi că ai doi copii minunaţi şi o nepo­ţică de doi anişori, aflată la vârsta pri­melor po­veşti cu zâ­ne, care e tot ce ai mai scump pe lume...
Şi-apoi, ima­gi­nea­­­ză-ţi că, brusc, într-o noapte, simţi o durere insupor­tabilă la o­chiul drept, o durere care se ascute, când dă de lumină, fie ea cât de mică şi fi­ravă şi că singura ta scă­pare e să te as­cunzi în obscu­ritate, într-o noapte fără de sfâr­şit, din care nu auzi decât vocile celor dragi, ames­te­cate cu gân­durile negre care îţi vâ­jâie în cap: ce se în­tâm­plă cu mine? Cât voi trăi în întune­ric? Oa­re orbesc?

Un prieten dispărut

Îl ştiu pe Zoli de mai bine de 15 ani, de pe vre­mea când eu eram tânăr jurnalist, iar el, antre­prenor de succes în Cluj, colaborator fidel al zia­ru­­lui la care scriam. Zoli lucra "pro bono", dar cu o rigoare nemţească, născută din pasiunea lui uriaşă pentru sport şi pentru presă. Peste săptă­mână, trăgea din greu la firma sa, iar "week­end"-urile îl găseau pe la Sânni­colau Mare, Zalău sau Lupeni, peste tot pe unde jucau pe-atunci echi­pele de suflet ale Clujului, Universitatea şi CFR. Pe vremea aceea, când aparatele digitale nu se inven­taseră, meciurile nu se tele­vizau, iar ziarele locale nu îşi per­miteau să trimită corespondenţi în depla­sări, Zoli venea, duminică de duminică, dol­dora de poze şi de poveşti, pe care cititorii abia aş­tep­tau să le savureze. Ani de zile, miile de suporteri din Cluj au "văzut" deplasările echipelor favorite şi lumea pestriţă a stadioanelor de provincie prin "ochiul" de foto­reporter al lui Zoli Cantor. Zoli chiar avea ochi de artist, iar asta ţinea, mai mult de­cât de-orice, de felul lui entuziast de a fi. Şi golu­rile! Nu rata unul! Şi bucuriile! Toate portretele lui Zoli erau vii, pentru că în spatele aparatului era un om plin de bucu­ria lucrului pe care-l făcea, un om care ştia să vadă, să aleagă esenţa, particularitatea aceea care deosebeşte marii fo­tografi şi marile fo­to­­grafii.

Calvarul

Am realizat târ­ziu că Zoli nu mă mai sună la telefon. M-am gândit că şi-a luat o pauză de odihnă ori că e prins, ca un bunic tânăr şi fericit, cu nepo­ţica "Gogo". Am tot a­mâ­nat să-l sun, până când, într-o zi, m-a sunat el. Voia să mă întrebe cum ajun­ge mai uşor de la aero­port, la o clinică din Bucu­reşti.

- Dar ce pro­blemă ai, Zoli?

- Sunt ter­mi­nat! De şase luni nu mai văd deloc, şi ultima şansă e un transplant de cor­nee... Am mers deja la nouă me­dici, cei mai buni din Cluj, am mers şi în Germania, am mers şi în Un­garia, unde e o mare clinică uni­ver­si­­tară. Mi-a apărut un fel de in­fecţie la ochi şi, în câteva zile, nu mai vedeam nimic. Nu numai că nu mai văd, dar mă doare aşa de tare, că nu pot dormi nopţile. Îmi simt globul ocular ca pe o minge de foc! De 6 luni, nu mai pot vedea lumina soarelui, stau închis în casă, într-o cameră obscură. Nu mai pot merge la firmă, nu mai pot conduce maşina, nu mă mai pot juca cu nepo­ţica, sunt un om mort. În Româ­nia nu mi-au putut pune un diag­nostic. Mi-au dat să iau un sac de picături şi de medicamente şi, de luni de zile, merg din rău în mai rău. Doctorul din Germania mi-a spus că am un herpes pe cornee şi că nu există leac pentru aşa ceva. La Debrecen mi-au zis că, după minimum 6 luni, dacă dis­pare infecţia, s-ar putea face un transplant de cornee. Dar cine îmi tratează infecţia? Asta nu e viaţă! Mi-am pregătit un pumn de medicamente şi, dacă nu apa­re o minune, o termin cu calvarul ăsta!
Într-un final, după zeci de drumuri zadarnice, Zoli s-a în­tors la Policlinica Spitalului Mi­li­tar din Cluj. Disperată că nu găsea nicicum o re­zolvare, o doctoriţă de acolo îşi ia inima în dinţi şi îl îndrumă spre cabinetul doctorului Horea Demea. "Ar mai fi o ultimă încercare. Dar vedeţi că omul la care vă trimit e, aşa, un pic mai altfel...".
"Într-o oră eram la cabinetul lui! M-a trecut pe la toate aparatele sale - are cele mai bune aparate din Cluj! - şi mi-a pus, în fine, un diagnostic: «Ke­ra­toconjunctivita Achanthamobica - ulcer cornean în formă severă cu localizare centrală şi opacifiere, cu extindere pe 80% din suprafaţă, suprainfectat. Practic, keratoconul produce subţierea corneei, după care apar deformări şi o bombare ale supra­feţei acesteia». Problema era dacă, dincolo de diag­nostic, doctorul Demea avea o soluţie care să mă scape de infecţie şi să îmi vindece corneea... M-a întrebat dacă sunt de acord să merg pe mâna lui, să urmez un tratament 100% naturist, fără chimicale, dublat de un regim alimentar. I-am zis că încerc orice! După patru luni de tratament miraculos, ie­şeam din casă ca orice om normal. Apoi am început un tratament cu vitamine, cu picături din India şi creme cu vitaminele A şi B12 şi, în tot timpul ăsta, nelipsitele sucuri de morcov, cu sfeclă şi cu afine... În patru luni, dintr-un caz de suicid, eram un om nou!"

Panoplia cu cazuri imposibile

"Să ştiţi că am mai apărut în «Formula AS»", mă întâmpină, zâmbind, doctorul Demea, în cabi­netul său micuţ din centrul Clujului. "A venit la mine un pacient care de şapte ani suferea de diplo­pie, vedere dublă. Asta e o calamitate! I-am prescris un ochelar pe care i l-am comandat direct din Sue­dia. Avea în jur de 12 dioptrii prismatice de montat pe fiecare ochi. Dacă reuşeşti să rezolvi problema, reacţia e fenomenală, scapi de tulburări de echili­bru, scapi de dureri de cap... Omul era cititor de «For­mula AS» şi a povestit în revistă că eu l-am sal­vat de coşmarul pe care-l trăia. M-a căutat apoi mul­tă lume şi atunci am aflat că o făcea ca urmare a unei recomandări care apăruse într-o revistă în care credeau", spune doctorul, în timp ce ne ser­veşte cu un "energizant" din lapte de turmeric, ames­tecat cu tot felul de seminţe orien­tale, preparat chiar de el.
Cum dă peste un caz grav, care nu se poate rezolva în România, doctorul Demea începe, febril, să caute, să se documenteze, să vadă cine se pricepe cel mai bine la problema respectivă, cum poate lua legătura cu specialistul respectiv, ca să rezolve, şi el, cazuri grele, la noi în ţară. "Tot timpul am mers pe principiul ăsta: dacă nu sunt primul, să fiu cel mult al doilea. Îmi plac domeniile de nişă, îmi place foarte mult să mă informez, să fiu la curent cu ulti­mele noutăţi". Din colţul lui, de pe scaunul de pa­cient, Zoli îmi face semn, dintr-o privire, că abia acum urmează partea interesantă. Îmi povestise că doctorul are o poveste mai specială, dar, ca unul care m-a însoţit la multe interviuri, mi-a lăsat plă­cerea să aflu singur povestea...

O carieră târzie

De fapt, Horea Demea s-a apucat de studiul Oftalmologiei abia la 43 de ani! Pe atunci, era unul dintre cei mai cunoscuţi tineri anestezişti din Cluj. Terminase facultatea cu 9,90, îşi putea alege orice specializare, dar provocarea terapiei intensive l-a atras cel mai mult. Numai că atunci când "bolilor" binecunoscute din sistemul medical de stat li s-a alăturat şi o gravă boală profesională, Horea Demea s-a văzut nevoit să renunţe la pasiunea tinereţii sale. "De la un moment dat, gazele anestezice îmi făceau foarte rău. Făceam şi 15 anestezii pe zi! Acum sunt aparate relativ noi, care mai trag gazul acela, dar pe atunci erau nişte hârburi... Când pui gaz pe mască pacientului, pe acolo mai scapă. Iar acumularea asta duce la leziuni de ficat, de rinichi, la posibilitatea de apnee. Am mers la un neurolog renumit, care mi-a zis să schimb urgent mediul de lucru...".
La vârsta la care alţii se gândesc deja la pensio­nare, Horea Demea trebuia să o ia de la capăt. "Ce Dumnezeu să fac?! Cum soţia mea era medic oftal­molog, am înfiinţat centrul acesta de consultaţii avan­sate în oftalmologie. Când mi-a povestit cum făcea în rezidenţiat poze de retină pe un aparat vechi pe film, m-am pus imediat să caut care e teh­nica cea mai bună a momentului. Am discutat direct la Zeiss. «Un retinofotograf care face treabă bună costă 50.000 de euro». Ai de capul meu! Mi-am făcut un plan, am mers la bancă şi am luat un credit. Aveam aparatul, dar îmi trebuia şi «chinezul» din spatele lui. Aşa că, la 43 de ani, m-am apucat de al doilea Rezidenţiat, în Oftalmologie. În paralel, am început şi doctoratul, la Faculta­tea de Fizică, pe tema tomo­grafiilor în coerenţă optică (OCT), pe care eu le realizam deja cu un alt aparat, pe care l-am luat pentru cabinet. În tot acest timp, în paralel cu rezi­denţiatul şi cu doctoratul, lucram şi aici, cu bol­navii".
Vorbeşte pe tonul cel mai natu­ral posibil, cu aerul omului care e absorbit total de ceea ce face. "Am vrut să fim cei mai buni pe partea de diagnostic, iar pentru asta, am luat credite peste credite, de soţia mea mai-mai să intre în depresie!". Schimbarea dramatică de speciali­zare a în­semnat pentru Horea De­mea şi o schimbare de viaţă. Are mai mult timp pentru el şi pentru familie, mai mult timp pentru lec­tură şi mai mult timp să aprofun­deze principiile naturiste, după care îşi ghidează viaţa. "Vă place laptele de turmeric? Nu-i aşa că deja vă simţiţi mai bine?", glumeşte şi nu prea doctorul Demea.
În noua meserie, doctorul De­mea a împrumutat multe din rigoa­rea impusă de Terapia Intensivă. "Soţia râde, că ţin toată aparatura, claie peste gră­madă, în cabinet. Dar mie aşa îmi place, să am mereu totul la îndemână, ca la T.I.". Tot de acolo i se trage şi predilecţia pen­tru cazu­rile-limită. "Sunt pasio­nat de apara­tura medi­cală şi am făcut totul ca să avem ce e mai bun în domeniu, să pu­nem cele mai precise diag­nostice. Dar, dincolo de diag­nos­tic, când e vor­ba de tra­tament, me­reu mai ai de învăţat...".

- Şi Zoli? întreb. Pe el cum l-aţi salvat?

"Zoli avea o ulce­raţie, o leziune care tot săpa în cornee. Uneori, când apar ulceraţii din senin, ele sunt cauzate de un parazit numit Acan­tha­moeba, care se canto­nează acolo şi, la orice încercare de a-l ucide prin­tr-o terapie de fază acută, se transformă în­tr-un chist rezistent la me­dicaţie. Trebuie să ai răb­dare, să rulezi multe me­dicamente, ca să dai pes­te combinaţia salva­toare. Poţi merge într-o piscină, cum e cazul lui Zoli, ma­re pasionat de înot, să ai o mică leziune corneană despre care nu ştii şi iei parazitul din apă, fără să ştii. Şi ce să faci tu, ca medic, când vezi o ulceraţie, şi nici nu ştii despre ce e vorba: o fi parazitul, o fi o suprain­fecţie cu bac­terii, o problemă virală? Tu vezi doar ulce­raţia. Iar la noi se merge pe ideea: dai un anti­biotic şi aştepţi ca organismul să facă restul. Lumea medi­cală e întotdeauna pregătită pentru soluţii de scurtă durată, dar nu pentru un ceva de lungă durată. Or, în terapia intensivă, eu am învăţat să aştept, să am răbdare. Cam asta a fost strategia şi în cazul lui Zoli. Am indicat o sumă de antiseptice oculare, pe care le-am tot rulat.
A doua problemă la Zoli era cum reparăm acele răni de pe cornee. Am citit des­pre un preparat din planta Centella Asiatica, care e fenomenală. Cen­tella l-a ajutat foarte mult, pentru că vindecă fără ci­catrici", spu­ne doctorul clujean. Dar marea găsel­niţă a sa a fost folosirea aşa-numitei "tera­pii-vam­pir", terapia cu plas­mă, pe care o folosesc ortopezii şi stomatologii. "Ortopezii prepară plasmă şi o injectează la nivelul articulaţiilor cu probleme. La fel, stomatologii o folo­sesc mai ales la paro­don­toză. Ei, eu am făcut la fel pentru leziunile de cornee. I-am pregătit plasma în siringuţe, care se păstrează la frigider şi se folosesc pe post de picături. La nive­lul ochiului, marea problemă e că trebuie să vindeci rănile fără să laşi cicatrici, că atunci nu ai rezolvat nimic. Nu e ca la mână, unde poate rămâne o ci­catrice...".
Povestit de doctorul Demea, tratamentul pare floare la ureche. Dar povestite de Zoli, care a trăit un an de zile cu spaimele întunericului, intervenţiile doctorului clujean au o aură de mister. "Tratamentul cu plasmă a durat 4 luni. Practic, plasma îmi rege­nera ţesuturile. Nu la multă vreme după ce începu­sem tratamentul, m-am reîntors în Ungaria, la un consult, căci nu rupsesem relaţia cu doctorul de acolo. Când a văzut cum arăta corneea, ungurul şi-a chemat toate asistentele să vadă minunea. Nu îi venea să creadă că tratamentul lui a dat aşa rezul­tate! Dar nici minunea nu era a lui, nici tratamentul. Minunea era a doctorului Demea", râde Zoli.

*

"Dar ştii care e marea surpriză după tratamen­tul doctorului De­mea? Eu am avut toată viaţa diop­trii mari, -4. Ei bine, acum am renunţat complet la ochelari! In­fecţia s-a vindecat, corneea s-a refăcut complet, dar ceea ce e cu adevărat miraculos e că eu văd să citesc acum fără ochelari. Văd şi penul­timul rând de litere la consult, mai folosesc doar nişte ochelari de soare, cu dioptrii 0". Zoli îşi pune apoi ochelarii galbeni, de ciclist, şi o ia spre casă. "Nepoţica «Gogo» mă aşteaptă la joacă", îmi spune, şi demarează în trombă. După 6 luni de întuneric, nu vrea să mai întârzie nici o clipă la în­tâlnirea cu "lumina ochilor" lui.

Fotografii: Zoli Cantor