Un cimitir bătrân, cu lespezi de piatră, sub care n-a mai fost înmormântat nimeni, de-un veac. Copaci vechi de când lumea şi o Madonă de marmură, care veghează grădina. O capelă semeaţă şi sobră, cu ziduri groase de piatră, ridicată la 1852. Monument istoric. Dar, minune!, în faţa altarului ei, un preot român, smerit purtător de lumină: părintele Ioan Dură. Lumea, din ce în ce mai multă, umple biserica. Unii, în costume naţionale româneşti. Înăuntru, pereţii cenuşii şi foarte înalţi, de edificiu catolic, străjuiţi de îngeri de ipsos, strălucesc de frumuseţea icoanelor ortodoxe pictate pe lemn. Una îmi atrage atenţia în mod deosebit: icoana Sfinţilor din închisorile comuniste, a cărei putere este întărită de părticele de sfinte moaşte de la Râpa Robilor, din Aiud. Apoi, Sfânta Liturghie. O slujbă ortodoxă, într-o frumoasă limbă românească. Toată suflarea cântă de aprinde aerul.
Iată doar câteva imagini care compun o realitate prea puţin cunoscută la noi acasă. Viaţa fraţilor noştri plecaţi în străinătate, în căutarea unui rost mai bun decât cel pe care îl putea oferi România. Într-o duminică a lunii Aprilie, am simţit şi eu puterea rugăciunilor făcute cu dor de ţară, şi am avut dovada vie şi înălţătoare a faptului că românii uniţi în credinţă, sub har, pot muta şi munţii din loc. Am avut bucuria să cunosc oameni deosebiţi, aşezaţi într-o rânduială străveche şi hotărâţi să transmită mai departe, în ciuda tuturor dificultăţilor, dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de ţară! Adunaţi în jurul Preacucernicului Părinte Ioan Dură, animaţi de sfinţia sa şi de doamna preoteasă Christina, aceşti fraţi creştini fac să trăiască, la mii de kilometri depărtare de ţară, România profundă. Cum reuşesc? Ce-i face să vină, duminică de duminică, de la zeci sau sute de kilometri depărtare, pentru a se întâlni dinaintea aceluiaşi altar? Cum de sunt atât de afectuoşi între ei? Atâtea şi atâtea întrebări, la care, cel mai în drept să ne răspundă este chiar părintele Ioan Dură, protopop al parohiilor ortodoxe din Belgia şi Olanda. Un preot care parcurge în fiecare sărbătoare patru sute de kilometri, de la Bruxelles până la Schiedam şi înapoi, pentru a le sluji enoriaşilor. Un preot care, în 36 de ani de preoţie are izbânzi cât pentru şapte vieţi.
"În diaspora, preotul ortodox român este un apostol"
Pr. Ioan Dură
- Mă bucur că întrebaţi asta, pentru că postura noastră, a preoţilor din diaspora, nu este înţeleasă prea bine, uneori nici chiar de ierarhia bisericească, darămite de credinciosul de rând. Aşadar, am un răspuns scurt: preotul român ortodox în diaspora este un apostol. El face muncă de apostolat, în sensul cel mai exact al termenului. Şi am şi un răspuns ceva mai lung, pentru a mă explica. Trebuie să distingem între perioadele diasporei române, pentru că în funcţie de ele s-a modificat percepţia asupra românilor din străinătate, a nevoilor lor, inclusiv pastorale şi, implicit, rolul preotului. Aşa cum am cunoscut-o eu, au fost trei perioade ale diasporei: cea de dinainte de 1989, când în România era un regim comunist, cea din 1990 şi până la intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană şi, în sfârşit, cea de după aderarea la Uniunea Europeană. De asemenea, din punct de vedere bisericesc, a existat o diaspora ataşată de Biserica Ortodoxă Română şi înainte de 1989, şi una numită a Exilului. Între cele două nu a fost armonie, dimpotrivă, spiritul de dragoste creştină şi de unitate românească erau în suferinţă, din pricina politicului - chiar dacă nici unii, nici ceilalţi, nu susţineau regimul comunist. În fiecare dintre perioade, preotul ortodox a avut de răspuns altor provocări, pentru a-şi îndeplini misiunea. Înainte de 1989, era greu să câştigi încrederea Exilului, dacă erai hirotonit şi trimis în diaspora de către Patriarhia Română, care era văzută de unii drept colaboraţionistă cu regimul comunist. Mai mult decât oricând, rostul preotului era atunci acela de a coagula şi de a menţine un duh de frăţietate în parohii. După 1989, au fost câteva valuri de emigranţi români - unii plecaţi imediat după sângeroasele mineriade -, care aveau nevoie de ajutor, la modul foarte concret, dar care veneau, iarăşi, cu suspiciuni şi cu un bagaj spiritual mai sărac sau mai bogat, după caz. De la aderarea României la UE, suntem, paradoxal, într-o situaţie mai bună ca libertate de mişcare şi de acţiune, dar mai grea din punctul de vedere a relaţiei directe cu românii noştri. Acum sunt foarte amestecaţi intelectual, social, spiritual, şi este un efort permanent de a găsi cheia spre inima fiecăruia. Mulţi nu vin la biserică, iar dintre cei care frecventează slujbele ortodoxe, o parte preferă bisericile greceşti, ruseşti sau sârbeşti, pentru că sunt mai aproape de locuinţele lor, pentru că au alte posibilităţi financiare şi de ajutor, fiind susţinute cu mult mai mult de statele şi de Patriarhiile de care aparţin. Una peste alta, preotul român a fost chemat mereu la o lucrare de apostolat, de pescar de oameni, în condiţii destul de vitrege.
"Am fost un preot atipic: în acelaşi timp, al Patriarhiei şi al Exilului"
Fosta biserică catolică a renăscut ortodox
- Eu sunt un caz atipic, nu sunt reprezentativ pentru toţi preoţii din diaspora. În 1980, pe când mă aflam la al doilea doctorat în "Istoria Bisericii", la Leuven, în Belgia, mi s-a propus să fiu hirotonit de către Patriarhia Română. Am fost solicitat să devin preot pentru comunitatea românilor din Olanda, unde erau numeroase familii mixte româno-olandeze, emigrate forţat după război. În România au lucrat, înainte de instaurarea comunismului, mulţi olandezi, în special în domeniul exploatării petrolului, care apoi au fost siliţi să plece, cu tot cu familiile pe care şi le întemeiaseră la noi. Aş fi putut fi preot la biserici greceşti, căci din 1972, am făcut la Atena un prim doctorat în Teologie şi tot acolo m-am căsătorit cu o ateniancă, presbitera Christina, aici de faţă. Dar nu am vrut. Am acceptat însă propunerea Patriarhiei noastre, pentru că am văzut în ea posibilitatea de a rămâne legat de românii mei, de tradiţiile şi obiceiurile noastre, de tot ce este bun şi frumos pe pământ românesc, mai ales că nu aveam de gând să mă mai întorc în ţară. De-acum, regimul comunist ajunsese într-o fază foarte urâtă, care îmi anula orice dorinţă de a mă întoarce la ai mei. Aşa am ajuns primul preot ortodox român în Olanda.
"Din 1990 încoace, am fondat opt parohii în Olanda şi nouă în Belgia"
Noul iconostas ortodox
- Aceasta a fost unica parohie ortodoxă română, mulţi ani, în Olanda, iar eu, singurul preot. Pentru că am slujit prima Sf. Liturghie pe 25 Ianuarie 1981, de praznicul Sf. Grigore Teologul, am dat acest hram parohiei noastre, care există până astăzi. Înainte de 1989 nu a fost cu putinţă să mai facem vreo parohie, dar din 1990 încoace, am mai fondat încă opt în Olanda şi nouă în Belgia. Ne-a fost foarte greu. Am slujit Sfânta Liturghie în biserici şi capele închiriate cu ora, unde mergeam cu toate cele necesare, veşminte, sfinte vase purtate în cutii, duminică de duminică, la sute de kilometri depărtare de oraşul în care locuiam. Soţia mi-a fost şi cântăreţ, şi dascăl, şi principal ajutor la administrarea parohiei, şi mâna dreaptă la editarea revistei noastre, şi şofer... În condiţiile în care lucra şi ea ca profesor şi am avut de crescut şi şase copii, pe care îi luam peste tot cu noi... De altfel, trei dintre băieţii noştri au făcut şi studii teologice, dar niciunul nu s-a hirotonit, ştiind viaţa de jertfă pe care am dus-o.
- Aţi fost acceptat uşor de românii emigranţi?
- Faptul că ţineam de Patriarhia de la Bucureşti nu era un lucru bine văzut de Exilul românesc. Cu toate acestea, datele mele biografice şi, probabil, firea mea îngăduitoare şi sinceră m-au ajutat să mă apropii de mulţi dintre românii din Olanda, Belgia şi Franţa, unii dintre ei fiind personalităţi proeminente ale Exilului, ca Remus Radina şi Cicerone Ioniţoiu. Am colaborat la multe dintre revistele Exilului: "Libertatea" (SUA), "Dorul" (Danemarca), "Căminul Românesc" (Elveţia), "Lupta" (Franţa) şi altele. Şi cred că am fost o punte între oameni care, altminteri, nu ar fi stat la aceeaşi masă. În anul 1987, am protestat în scris împotriva dărâmării bisericilor din Bucureşti. M-au preluat o serie de publicaţii din străinătate şi postul de radio "Europa Liberă", iar acest gest cred că a risipit orice urmă de neîncredere. Cu acest trecut, desigur că şi parcursul meu de după 1989 a fost diferit de al altor preoţi români.
"În străinătate mai există o Românie, a celor cinci milioane de emigranţi"
Românii din Olanda, la biserică, în costum naţional
- Da: responsabilitatea uriaşă faţă de românii ortodocşi. Aici suntem, practic, o a doua Românie: aproximativ cinci milioane de emigranţi. Şi Biserica Ortodoxă Română este prima chemată să-i ajute să-şi păstreze identitatea. Aşa încât rolul preotului român devine şi mai important. El nu mai este doar o călăuză spirituală, ci şi un lider al românităţii dezrădăcinate. Vestea bună e că acum găsim mai uşor biserici - în general catolice, pentru că ele rămân fără credincioşi - pe care să le concesionăm pe termen lung şi unde să ne fixăm parohiile. Şi odată ce poţi pune steagul credinţei tale pe o casă, atunci eşti mai lesne de văzut şi de urmat. Este încă trebuinţă de noi parohii, căci românii sunt răspândiţi peste tot şi nu toţi îşi permit să facă zeci sau sute de kilometri până la o biserică românească. Numai în Bruxelles sunt zeci de mii de români, nu le ajunge o parohie. De asemenea, este nevoie de episcopi, căci nu se poate ca un singur ierarh, cum este ÎPS Mitropolit Iosif de la Paris, să aibă în grijă nouă ţări. Omeneşte vorbind, oricât de dedicat ar fi un ierarh, nu poate ţine o legătură strânsă cu preoţii şi enoriaşii din atâtea locuri. Or, episcopul este părintele către care se îndreaptă toate privirile şi toate inimile, pentru a primi cuvânt de folos şi îmbărbătare, în momentele cele mai grele, cum sunt şi cele de acum, în care secularismul înăbuşă credinţa şi îi marginalizează pe credincioşi. Noi, românii ortodocşi, avem mai mulţi credincioşi în diaspora decât grecii şi ruşii, dar nu avem nici pe departe numărul lor de episcopi în străinătate. Iar asta se simte. Eu, unul, am tot făcut demersuri pentru alegerea măcar a unui episcop-vicar, care să răspundă de Belgia şi Olanda. Voi mai insista.
"Credincioşii români din diaspora sunt exact la fel ca şi cei din ţară"
- Părinte, există vreo diferenţă între credincioşii români din ţară şi cei din diaspora?
- Şi credincioşii de aici sunt exact ca toţi românii. Tot din România vin şi ei. Şi dacă au deprins acolo un fel de a se apropia de biserică, atunci pe acela îl manifestă şi aici. Dacă au avut parte de un preot bun, vin cu un anume duh şi vor căuta şi aici un preot care să-i ajute să se menţină sau chiar să crească duhovniceşte. Dar sunt şi alţii complet nepregătiţi, necatehizaţi, cu anumite prejudecăţi legate de cler şi de slujbele Bisericii. Iar unii au mărturisit că aici au găsit Ortodoxia. Am avut şi cazuri de români pe care i-am botezat la vârste mari. Important este că, într-un fel sau altul, au ajuns la biserică. Dacă ei caută biserica, datoria preotului este să le deschidă ochii duhovniceşti. Desigur, contează şi din ce plămadă e făcut fiecare, dar aici este darul preotului de a-i conştientiza ce înseamnă să fii mereu cu Hristos. Frământată cum se cade, orice plămadă creşte până la urmă. Cea mai mare bucurie a unui preot este să-i facă pe credincioşi conştienţi de prezenţa permanentă a lui Hristos şi să-i facă mărturisitori ai Adevărului.
- Cum sunt percepuţi emigranţii români de către popoarele în mijlocul cărora s-au stabilit?
- De la intrarea României în Uniunea Europeană, când emigraţia n-a mai fost selectivă, percepţia s-a schimbat, şi nu în bine. Pentru că n-au mai venit încoace numai oameni cinstiţi, muncitori etc... Aşa cum un măr putred strică sau dă impresia că toate merele dintr-un coş sunt stricate, aşa şi faptele urâte ale unor români aruncă o faimă proastă asupra tuturor românilor. Mai ales că presa locală accentuează originea etnică, atunci când e vorba despre infractori străini. Dar noi avem şi foarte mulţi oameni de valoare în diaspora. Numai în parohia noastră sunt peste 30 de doctori în diferite discipline, unii - profesori universitari, alţii - cercetători de vază, iar unul este şi academician: Mihai Netea, de la "Radboud University Nijmegen Medical Centre" din Olanda. El a primit, în 2016, "Premiul Spinoza" din partea Organizaţiei pentru Cercetare Ştiinţifică din Olanda, un premiu considerat "Nobelul Olandei". Şi este un enoriaş foarte prezent, care şi-a botezat copiii în biserica noastră, care vine la slujbe cu familia... Şi nu mă refer doar la somităţi, ci şi la oamenii simpli, care sunt credincioşi, harnici şi apreciaţi. De fapt, nu cei care obişnuiesc să vină la biserică fac probleme. Cei care sunt în afara parohiilor umplu închisorile şi ne fac de râs. Şi Patriarhia Română ar trebui să se ocupe mai mult de cei din închisori, pentru a-i recupera. Noi, ca parohie, am făcut ce-am putut, dar ar trebui preoţi dedicaţi şi o mai mare implicare a ierarhiei noastre.
"Am făcut din parohie familia noastră mare"
Omul sfinţeşte locul
- Plămada românească este bună. Cine n-o vede e orb. Iar dacă este cine să o frământe bine, îndată se văd şi rezultatele. Să nu credeţi că oamenii erau aşa de la început, dar totul se poate deprinde. Cu grijă şi perseverenţă şi, mai ales, cu ajutor de la Dumnezeu. Unii nu fac deosebirea între o parohie din ţară şi una din diaspora. Or, o biserică de aici reuneşte români din toate colţurile României, cu obiceiuri diferite, cu un anumit tipic bisericesc învăţat etc. Nu e treabă uşoară să-i armonizezi. Pe de altă parte, şi parohiile româneşti diferă şi de la o ţară străină la alta. Una e o parohie în Belgia, alta e una din Olanda. Căsătoriile cu localnici, de la care românii pot împrumuta un fel de a trăi, nivelul de educaţie şi cel tehnologic întâlnit într-un stat sau altul, substratul cultural şi, nu în cele din urmă, clima influenţează semnificativ viaţa credincioşilor. La urmă vine şi preotul cu zestrea sa, studii, nivel duhovnicesc, râvnă... La biserică nu trebuie să mergi ca să faci act de prezenţă, ori doar pentru a da bineţe Domnului şi a arăta astfel că nu L-ai uitat, ci ca să te desăvârşeşti. Şi acesta e un proces greu. Preotul are datoria să te ia de mână şi să te conducă pe acest drum. Cu delicateţe, pentru că toţi oamenii sunt foarte vulnerabili. Şi cu multă dragoste. Eu, unul, mă silesc să-i determin să participe la slujbele bisericii, nu doar să asiste. Aţi observat că ştiu toţi să cânte, să dea răspunsurile preotului. Şi dincolo de Liturghie, avem şi altele de făcut împreună; ne cunoaştem, ne sprijinim, facem conferinţe şi pelerinaje, ţinem o şcoală de duminică, ne fixăm diferite activităţi şi obiective... Suntem o familie. Fiecare are familia lui mică, dar şi familia mare, parohia. E foarte important să nu se simtă singuri. Deseori m-am făcut purtătorul lor de cuvânt pe lângă oficialităţile române şi străine. Încerc, pe cât îmi stă în putinţă, să dau fiecăruia ajutor, şi nu doar duhovnicesc...
- Părinte, ce aţi făcut sfinţia voastră în Belgia şi Olanda, într-un timp relativ scurt, pare că ţine de suprafiresc.
- Aşa şi este. Totul este un miracol. Dumnezeu face minuni cu noi în fiecare zi, dar numai pe unele le vedem. Cu puterile mele omeneşti, n-aş fi reuşit.
Carte de vizită IOAN DURĂ
Preot, teolog şi istoric, născut pe 9 aug. 1945, la Fedeleşoiu - Vâlcea. Doctor în Teologie la Atena (Grecia, 1972) şi Istoria Bisericii, la Leuven (Belgia, 1977). Autor a numeroase studii teologice, unele reunite în volume proprii, altele risipite în volume colective sau prin diferite publicaţii, precum şi al unor traduceri din limbile greacă, italiană, franceză şi engleză. Fondator şi director al unei reviste parohiale, "Mărturie ortodoxă", între 1982 şi 1998.
Iniţiator a 18 parohii ortodoxe româneşti în Belgia şi Olanda. Protopop al B. O. R. pentru cele două ţări. Paroh al parohiei Schiedam din Olanda.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
