ANNA UNGUREANU - Dirijorul Corului Madrigal - "N-am avut niciodată probleme că sunt femeie. Cum n-am avut nici că sunt unguroaică"

- Corul Naţional de Cameră Madrigal este una dintre marile instituţii culturale ale României, o instituţie cu tradiţie, care s-a identificat ani de zile cu numele maestrului Marin Constantin, întemeietorul ei. Iată de ce, să afli că azi, la cârma celebrului cor, bagheta de dirijor e ţinută în mână de o femeie, poate să pară surprinzător. O simplă prejudecată. Anna Ungureanu, noua "timonieră" a Madrigalului, i-a înteţit strălucirea -

Actul de naştere

- O întrebare obligatorie: cum e să conduci un cor care poartă un nume celebru şi venerat, Ma­rin Constantin, un ambasador de elită al culturii noastre în lume?

- Corul Madrigal e, într-adevăr, o instituţie-em­blemă pentru România, iar asocierea ei cu nu­mele maestrului Marin Constantin, nu doar că e firească (aceasta e şi denumirea oficială: Corul Na­ţional de Cameră Madrigal "Marin Constantin"), dar e şi ceva ce noi ne dorim, fiindcă toţi îi păstrăm ma­es­trului amintirea în suflete, cu o enormă afecţiune, Corul Madrigal este creaţia lui, visul lui împlinit, care, fără geniul său, nu ar fi dăinuit de cincizeci şi patru de ani încoace, la cel mai înalt nivel. Şi nu mă refer doar la performanţele muzicale, ci şi la splen­didele costume de epocă, adevărate bijuterii, cusute cu migală şi urmărind filonul istoric. Marin Cons­tantin dirijase coruri enorme, de o sută şi peste o sută de persoane, coruri cu sonorităţi masive. La un mo­ment dat, a început să i se nască dorinţa de a alcătui un cor în care sonoritatea blândă şi rotundă a unor voci bărbăteşti mature să se împletească, dulce şi armonios, cu sonoritatea unor voci eterice şi clare, de femei tinere. Pe acestea din urmă le-a găsit printre studentele sale, iar vocile bărbăteşti le-a selecţionat din corurile cu care lucrase anterior. Aşa s-a născut, în 1963, Madrigalul. În ce mă pri­veşte, este o adevărată onoare să mă găsesc în şirul dirijorilor care au contribuit la realizarea acestei mari creaţii artistice cu totul şi cu totul deosebite. Nicăieri, pe piaţa muzicală românească, dar şi in­ter­naţională, stilul Madrigal nu mai e de găsit.

- Faptul că sunteţi femeie nu vă pune în di­fi­cultate? Prin tradiţie, bagheta dirijorală se află în mâna bărbaţilor.

- Faptul că sunt femeie mi se pare a fi doar o întâmplare într-un context. Cred că fiecare din noi, că suntem femei sau bărbaţi, ne străduim deopotrivă să ilustrăm actul artistic la maximum. În ce mă pri­veş­te, corul Madrigal a fost de la bun început exact ceea ce mi-a trebuit, e oaza în care m-am re­găsit. Fi­reşte, au fost şi oameni care nu m-au înţeles. În fa­cultate (am terminat Conservatorul, la secţia Di­rijat), mi s-a spus, nu o dată, că dirijatul nu este pen­tru femei. Cuvintele astea nu m-au speriat, ci, din contră, m-au ambiţionat, au fost ca o provocare în plus.

O repetiţie norocoasă

- Când şi cum aţi ajuns la Madrigal?

- În 2002, când eram în anul IV de facultate. Dar de Madrigal m-am îndrăgostit încă din adolescenţă, după 1990, când corul a început să fie difuzat pe radio şi pe tv, şi cu muzică religioasă şi colinde, care înainte de 1989 nu erau permise. Apoi, când eram în facultate, am fost rugată de cineva de la Ma­dri­gal să vin să ajut la pronunţia versurilor unei piese în limba maghiară: "Cântec de seară", de Zoltán Ko­dály. Eu sunt din Sf. Gheorghe şi provin dintr-o familie 100% maghiară. Am mers cu mare bucurie, iar acolo, la repetiţii, ca studentă la dirijat, m-am trezit că încep să conduc corul, şi muzical. Mai multe persoane i-au povestit maestrului Cons­tan­tin cât de bine a decurs repetiţia şi cât de firească fuse­se comunicarea, şi atunci, dânsul a devenit curios. M-a chemat să mă testeze şi, fără timp de gân­dire, m-a oprit la Madrigal. Unde testele au con­tinuat! Cât de recunoscătoare îi sunt maestrului pen­tru acest stil de lucru! Fiindcă testele acestea cons­tante mi-au ţinut mintea trează şi sufletul des­chis. De la dânsul am învăţat ca niciodată să nu spun "Nu pot!", ci să încerc şi să mă străduiesc să devin tot mai bună.

- Aveţi o amintire mai specială legată de anii aceia, ai debutului?

- Am. Da. Una cu adevărat specială. Madrigalul pregătea melodia "Cântec de seară", pentru că ur­ma să dea un con­cert la Sf. Gheor­ghe, oraşul meu na­tal, şi dorea să le fa­că o bucurie ro­mâ­nilor de et­nie ma­ghia­ră, ca­re, în con­textul mu­zicii cla­si­ce, con­si­deră aceas­tă pie­­să ca un imn ne­oficial al sufle­tu­lui ma­ghiar. Am mers şi eu cu corul pentru acel concert, şi nu mică mi-a fost sur­priza când, cu o oră înainte de ie­şi­rea pe scenă, ma­es­trul mi-a spus: "Vezi că am adus o rochie de epocă în plus. Du-te, te rog, şi îm­bracă-te cu ea, pen­tru că tu vei di­rija «Cântec de sea­ră» în concertul de azi." Întâi am în­gheţat de emoţie, apoi inima mi-a tre­sărit în piept şi, zburând de feri­cire, m-am îndreptat spre cabină să-mi îm­brac rochia. Ve­deţi? A­ces­ta era Ma­rin Cons­tantin: un muzician cu un fler infailibil şi cu o ge­nerozitate de ine­galat! Totuşi, să laşi un stu­dent de anul IV să-ţi dirijeze corul nu era pu­ţin lu­cru! În orice secundă aş fi putut să greşesc, să eşuez, trăgând şi corul după mine. Dar... N-a fost aşa! Cu toată presiunea emo­ţiilor, a respon­sa­bi­lităţii faţă de acel cor splendid, a dorinţei de a nu-l deza­măgi pe maestru şi a privi­ri­lor aţintite asupra mea din sală, mai ales cele ale părinţilor, ale prie­tenilor şi foştilor profesori, am izbutit să mă con­trolez, să simt mu­zica profund şi să duc piesa până la capăt, exact aşa cum ştiam că îşi dorea domnul Cons­tantin.

- Chiar dacă este o prejudecată, revin asupra întrebării dacă, totuşi, nu e mai greu pentru o femeie să se impună în faţa echipei, să o ţină coagulată, în stare de armonie?

- Ştiu că există perspectiva aceasta: dirijatul e o profesie pentru bărbaţi. Eu am intrat la Conservator la secţia Pedagogie Muzicală şi apoi, în anul III, am vrut să trec la Dirijat, iar profesorii exact asta mi-au zis. Însă, pentru că o ţineam pe-a mea, s-au înmuiat şi-au spus "Bine, dacă tu vrei să studiezi, noi te în­vă­ţăm." Aveam o do­rinţă imensă de a merge pe acest drum. Pro­ba­bil o anumită "vi­nă" o poar­tă şi fap­tul că am fost con­cert­maistru în toate orchestrele în care am cântat: concert­maistrul e tot un li­der, el e cel care con­duce toate vio­rile, care le aver­tizează ce ur­mea­ză şi are... aşa, un plus de "zvâc". (râ­de) A­poi, ajun­gând diri­jor, ni­cio­dată nu m-am per­ceput ca fiind dife­ri­tă de di­rijorii băr­baţi şi nici nu am jucat cartea victi­mi­zării. Am im­pus un anu­me standard de or­ga­ni­zare, am vrut să transmit ri­goare şi profesio­na­lism, şi cred că am şi reuşit, pentru că niciodată nu am simţit că vre­un co­leg ar avea o pro­ble­mă cu mi­ne, pe motiv că sunt fe­meie. Aşa cum nu am avut niciodată pro­­ble­me din cauza faptului că sunt un­guroaică.

Când muzica curge prin tine

- Vorbiţi cu atâta pasiune, încât nu mă pot abţine să nu vă întreb: în ce constă pentru dvs. frumuseţea dirijatului?

- La bază, dirijatul înseamnă să faci nişte semne cu bagheta, prin care îi coordonezi pe cântăreţii sau pe muzicienii din faţa ta, dar, într-un alt sens, dirijatul înseamnă să transmiţi emoţii şi, pentru asta, trebuie să-i aduni la un loc pe cei din faţa ta, însă la un nivel mult mai elevat, iar tu trebuie să te pui pe altarul cel mai sfânt al expresivităţii artistice. E o chestiune de raport mental şi sufletesc care se ci­teşte în mimica ta, în privire, în poziţia umerilor, care sunt mai coborâţi... La acest nivel, dirijatul devine un metalimbaj. Ca şi cântatul, dirijatul înseamnă să te laşi liber în drumul muzicii, să-i permiţi să treacă, să curgă prin tine.

- V-aţi împrietenit din copilărie cu muzica?

- O, da! Şi eu sunt unul dintre acele cazuri "clasice", de muzician născut într-o familie care adora muzica. Tata, electrician de profesie, cânta mi­nunat la saxofon şi avea o voce de bariton su­perbă. Mama e învăţătoare şi are o voce de aur: în tinereţe a cântat muzică populară şi a câştigat foarte multe concursuri de gen. Şi chiar şi azi şi-a păstrat bucuria cântatului: de două ori pe săptămână, merge şi cântă într-un cor de amatori. Iar bunicii, tot aşa, aveau nişte glasuri splendide şi cântau tot timpul. Cel puţin eu aşa mi-i amintesc: cân­­tau când munceau la câmp, cân­­­tau pe drumul de întoarcere aca­­să, cântau când îşi făceau tre­burile prin gos­po­dărie sau când le veneau copiii şi nepoţii în vizită... Răsuna casa de cântece. Eu de la ei am învăţat să cânt şi să dansez, pentru că locuiau într-un sat, la 10 kilometri distanţă de Sf. Gheorghe, aşa că mergeam la ei foarte des. Apoi, la şase ani, m-am trezit cu o vioară în mână şi am fost înscrisă la şcoala de muzică.

Artistul nu are buton de "stop"

- Nu dvs. v-aţi ales instru­men­tul?

- Nu. N-am o amintire prea limpede, dar cred că părinţii au fost cei care au ales vioara. Însă au ales bine, pentru că am iubit şi iubesc acest instru­ment şi am dovedit că aveam şi aptitu­dinile native necesare. De-asta, vreme de 22 de ani, nu m-am mai despărţit de vioară. La Bucureşti, aşa am venit: eu şi vioara! (râde) Intrasem la facultate şi despărţirea de casă fusese inevitabilă. Însă ve­nirea mea în Capitală, la 18 ani, pentru a-mi con­tinua studiile, a mai însemnat ceva: ea m-a făcut să îm­brăţişez, dintr-odată, aproape toată cultura ro­mânească. Ceea ce n-a fost tocmai uşor. Vedeţi, acasă eu nu vor­bisem decât în ungureşte. Norocul fusese că mama, minte luminată, avusese preve­derea şi, când am trecut la grădiniţă în grupa mare, m-a mutat la o clasă de români. Abia atunci am început să învăţ româneşte. După care, la şcoală, am avut cursuri de limba şi literatura ro­mână. Ceea ce a fost extraor­dinar, căci mi-a uşurat tranziţia de care pomeneam, aceea sur­venită odată cu admiterea la Conservator.

- Se spune că muzica, di­rijatul în special, care cere şi multă miş­care, consumă mul­tă energie. Dvs. cum vă reîn­cărcaţi bateriile?

- Poate sună paradoxal, dar, în parte, tot din muzică. Într-adevăr, arta, în general, şi, în cazul meu, dirijatul impun un consum uriaş de energie: în momentele în care stu­diez sau sunt pe scenă, mă im­plic atât de mult, încât nimic alt­ceva nu mai există în jurul meu. Nici măcar eu însămi nu mai exist. Mă sustrag din cotidian complet. Or, sustra­ge­rea asta, la rândul ei, în­seamnă un mare consum de ener­gie, căci coti­dia­nul are tendinţa să te ţină bine le­gat în chingi. Nu e uşor să te smulgi din el. Pe de altă parte, în aceste momente de ardere totală, primeşti şi o canti­tate fantas­tică de energie. Care nu e toc­mai uşor de gestionat. Chiar dis­cutam pe tema asta cu colegii mei "cân­tăcioşi" şi ne-am dat seama că toţi spunem aceeaşi po­ves­te: după un concert, ne trebuie ore în­tregi până să ne recă­pă­tăm echilibrul in­te­rior! În orele acelea exişti într-o energie atât de in­tensă, încât totul e bulver­sat: respi­raţia, bătăile inimii... Iar o altă sursă de energie o repre­zintă fa­milia mea: soţul şi fiul meu, Da­niel, care are 7 ani şi e, la rândul lui, foar­te atras de muzică. Cântă la pian, la chi­tară şi la tobe, dar şi cu glasul, şi dan­sează foarte frumos. Cu toate astea, deşi în­ţelege că mama are o menire pentru care trebuie să stu­dieze continuu, pentru care tre­buie să vorbească mult la telefon şi să plece de acasă în tur­nee şi, uneori, pentru perioade destul de lungi, tot mai există inter­ven­ţii de genul "Ga­ta! Acum fii doar mami! Lasă par­titura, lasă tele­fonul...". Pentru că ar­tistul nu se termină nicio­dată, nu are punct sau un buton de stop.

- Arta e un par­tener de viaţă acapa­rant...

- Da. Trebuie să i te pui la dispoziţie, căci scopul ei e atât de nobil. Pe de altă parte, din satisfacţia privitorului sau as­cultătoru­lui care îţi multumeşte cu aplauze, primeşti cea mai consistentă doză de energie. Dar eu mă străduiesc şi să-mi variez viaţa. N-ar fi tocmai sănătos să-mi dedic timpul exclusiv mu­zi­cii. De-asta, sinceră să fiu, m-am şi bucurat că soţul meu are o altă direcţie pro­fesio­nală. Cred că doi muzicieni în casă - eu şi fiul meu - sunt de-ajuns. Ceea ce nu în­seamnă că so­ţul meu nu are multă înţele­gere pen­tru noi: el nu e muzician pro­fe­sionist, dar e un foarte bun "ure­chist", cum se spune colocvial - cântă la pian cu multă plăcere, are o voce foarte frumoasă şi are un excelent simţ rit­mic. Deci, are capacitatea şi sen­sibilitatea necesare ca să ne îngăduie.

- La ce alte "variaţii" ale vieţii recurgeţi?

- Îmi place foarte mult să citesc. Cred că sunt foarte puţine nopţile în care adorm fără să fi citit măcar câteva pagini. Cărţile sunt, pentru mine, ca nişte călătorii, iar pe unele dintre ele, care au anume semnificaţie pentru sufletul meu, le şi reiau. Apoi, îmi plac mult sporturile de iarnă şi, în special, să schiez, iar verile mă încarc stând pe malul mării...

Cerul este limita

- Dar viaţa corului Madrigal în viitor cum ara­tă?

- Atâta timp cât există energie, putere, ima­ginaţie şi o echipă coagulată (aici îl includ şi pe manager, mai ales că, de curând, am dobândit un manager nou şi tânăr care face o treabă excelentă), viitorul Madrigalului nu poate să fie decât unul în­tr-o perpetuă ascensiune. Motto-ul meu, în privinţa corului Madrigal, e "Cerul este limita"! În plus, Madrigalul are şi un "pui": programul "Cantus Mundi", care s-a născut tot dintr-un vis, acela al ma­estrului Ion Marin, fiul maestrului Marin Constantin. Prin "Cantus Mundi" ne propunem să impulsionăm înfiinţarea de coruri de copii peste tot în ţară, astfel încât, în 2018, la Centenarul Marii Uniri, să se ajungă la un număr de cel puţin 4100 de coruri. Sloganul proiectului este "Nicio şcoală fără cor". Însemnătatea acestui proiect este foarte mare, căci muzica hrăneşte sensibilitatea copiilor şi îi poate învăţa să se accepte unii pe alţii, să trăiască armonios împreună, indiferent de diferenţele de natură financiară, de etnie etc. Apostolatul îl facem chiar noi. Noi mergem prin ţară, făcând noi înşine propuneri sau răspunzând chemărilor care ne sunt adresate, şi instruim per­soa­ne­le care doresc să înfiinţeze coruri: pro­fesori de muzică, preoţi, absolvenţi de Conservator şi aşa mai departe. Organizăm work­shop-uri, training-uri, le ducem tot felul de ma­te­riale aju­tătoare (DVD-uri, audiobook-uri, partituri), am pus la punct o platformă on-line, unde găsesc şi alte par­ti­turi şi sfaturi, dar şi noi le stăm oricând la dis­po­ziţie cu soluţii la problemele cu care se pot con­frun­ta. Îi mediatizăm (în sensul că îi urcăm pe scenă ală­turi de noi şi astfel beneficiază nu doar de expe­rienţa directă a concertelor, ci şi de trans­mi­siunile pe tv, pe care le datorăm parte­ne­ru­lui nostru, TVR, dar şi de cele de pe radio) şi îi ajutăm cu lo­gistica eve­nimentelor (le punem la dispoziţie autocare pen­tru trans­port, le orga­ni­zăm şede­rea în deplasări, le tipărim pliante, dacă va fi nevoie, ne vom ocu­pa şi de costume etc.).Şi totul este ab­so­lut gratuit! Satis­fac­ţia noas­tră vine din gândul că vom contribui la schimbarea în bi­ne a societăţii ro­mâ­neşti şi din cu­vintele şi îmbră­ţişările copiilor cu care ne întâlnim. De exemplu, la un concert, un băieţel de vreo 14 ani, care făcea parte dintr-un cor de ne­vă­zători, ţi­nându-mă de mână ca să-l ajut să iasă de pe scenă, mi-a spus: "Doam­nă, sunt atât de fericit! Cred că ni­ciodată n-am mai fost aşa de fe­ricit!" Ce răsplată mai ma­re am pu­tea să primim?!