Actul de naștere
- O întrebare obligatorie: cum e să conduci un cor care poartă un nume celebru și venerat, Marin Constantin, un ambasador de elită al culturii noastre în lume?
- Corul Madrigal e, într-adevăr, o instituție-emblemă pentru România, iar asocierea ei cu numele maestrului Marin Constantin, nu doar că e firească (aceasta e și denumirea oficială: Corul Național de Cameră Madrigal "Marin Constantin"), dar e și ceva ce noi ne dorim, fiindcă toți îi păstrăm maestrului amintirea în suflete, cu o enormă afecțiune, Corul Madrigal este creația lui, visul lui împlinit, care, fără geniul său, nu ar fi dăinuit de cincizeci și patru de ani încoace, la cel mai înalt nivel. Și nu mă refer doar la performanțele muzicale, ci și la splendidele costume de epocă, adevărate bijuterii, cusute cu migală și urmărind filonul istoric. Marin Constantin dirijase coruri enorme, de o sută și peste o sută de persoane, coruri cu sonorități masive. La un moment dat, a început să i se nască dorința de a alcătui un cor în care sonoritatea blândă și rotundă a unor voci bărbătești mature să se împletească, dulce și armonios, cu sonoritatea unor voci eterice și clare, de femei tinere. Pe acestea din urmă le-a găsit printre studentele sale, iar vocile bărbătești le-a selecționat din corurile cu care lucrase anterior. Așa s-a născut, în 1963, Madrigalul. În ce mă privește, este o adevărată onoare să mă găsesc în șirul dirijorilor care au contribuit la realizarea acestei mari creații artistice cu totul și cu totul deosebite. Nicăieri, pe piața muzicală românească, dar și internațională, stilul Madrigal nu mai e de găsit.
- Faptul că sunteți femeie nu vă pune în dificultate? Prin tradiție, bagheta dirijorală se află în mâna bărbaților.
- Faptul că sunt femeie mi se pare a fi doar o întâmplare într-un context. Cred că fiecare din noi, că suntem femei sau bărbați, ne străduim deopotrivă să ilustrăm actul artistic la maximum. În ce mă privește, corul Madrigal a fost de la bun început exact ceea ce mi-a trebuit, e oaza în care m-am regăsit. Firește, au fost și oameni care nu m-au înțeles. În facultate (am terminat Conservatorul, la secția Dirijat), mi s-a spus, nu o dată, că dirijatul nu este pentru femei. Cuvintele astea nu m-au speriat, ci, din contră, m-au ambiționat, au fost ca o provocare în plus.
O repetiție norocoasă
- Când și cum ați ajuns la Madrigal?
- În 2002, când eram în anul IV de facultate. Dar de Madrigal m-am îndrăgostit încă din adolescență, după 1990, când corul a început să fie difuzat pe radio și pe tv, și cu muzică religioasă și colinde, care înainte de 1989 nu erau permise. Apoi, când eram în facultate, am fost rugată de cineva de la Madrigal să vin să ajut la pronunția versurilor unei piese în limba maghiară: "Cântec de seară", de Zoltán Kodály. Eu sunt din Sf. Gheorghe și provin dintr-o familie 100% maghiară. Am mers cu mare bucurie, iar acolo, la repetiții, ca studentă la dirijat, m-am trezit că încep să conduc corul, și muzical. Mai multe persoane i-au povestit maestrului Constantin cât de bine a decurs repetiția și cât de firească fusese comunicarea, și atunci, dânsul a devenit curios. M-a chemat să mă testeze și, fără timp de gândire, m-a oprit la Madrigal. Unde testele au continuat! Cât de recunoscătoare îi sunt maestrului pentru acest stil de lucru! Fiindcă testele acestea constante mi-au ținut mintea trează și sufletul deschis. De la dânsul am învățat ca niciodată să nu spun "Nu pot!", ci să încerc și să mă străduiesc să devin tot mai bună.
- Aveți o amintire mai specială legată de anii aceia, ai debutului?
- Am. Da. Una cu adevărat specială. Madrigalul pregătea melodia "Cântec de seară", pentru că urma să dea un concert la Sf. Gheorghe, orașul meu natal, și dorea să le facă o bucurie românilor de etnie maghiară, care, în contextul muzicii clasice, consideră această piesă ca un imn neoficial al sufletului maghiar. Am mers și eu cu corul pentru acel concert, și nu mică mi-a fost surpriza când, cu o oră înainte de ieșirea pe scenă, maestrul mi-a spus: "Vezi că am adus o rochie de epocă în plus. Du-te, te rog, și îmbracă-te cu ea, pentru că tu vei dirija «Cântec de seară» în concertul de azi." Întâi am înghețat de emoție, apoi inima mi-a tresărit în piept și, zburând de fericire, m-am îndreptat spre cabină să-mi îmbrac rochia. Vedeți? Acesta era Marin Constantin: un muzician cu un fler infailibil și cu o generozitate de inegalat! Totuși, să lași un student de anul IV să-ți dirijeze corul nu era puțin lucru! În orice secundă aș fi putut să greșesc, să eșuez, trăgând și corul după mine. Dar... N-a fost așa! Cu toată presiunea emoțiilor, a responsabilității față de acel cor splendid, a dorinței de a nu-l dezamăgi pe maestru și a privirilor ațintite asupra mea din sală, mai ales cele ale părinților, ale prietenilor și foștilor profesori, am izbutit să mă controlez, să simt muzica profund și să duc piesa până la capăt, exact așa cum știam că își dorea domnul Constantin.
- Chiar dacă este o prejudecată, revin asupra întrebării dacă, totuși, nu e mai greu pentru o femeie să se impună în fața echipei, să o țină coagulată, în stare de armonie?
- Știu că există perspectiva aceasta: dirijatul e o profesie pentru bărbați. Eu am intrat la Conservator la secția Pedagogie Muzicală și apoi, în anul III, am vrut să trec la Dirijat, iar profesorii exact asta mi-au zis. Însă, pentru că o țineam pe-a mea, s-au înmuiat și-au spus "Bine, dacă tu vrei să studiezi, noi te învățăm." Aveam o dorință imensă de a merge pe acest drum. Probabil o anumită "vină" o poartă și faptul că am fost concertmaistru în toate orchestrele în care am cântat: concertmaistrul e tot un lider, el e cel care conduce toate viorile, care le avertizează ce urmează și are... așa, un plus de "zvâc". (râde) Apoi, ajungând dirijor, niciodată nu m-am perceput ca fiind diferită de dirijorii bărbați și nici nu am jucat cartea victimizării. Am impus un anume standard de organizare, am vrut să transmit rigoare și profesionalism, și cred că am și reușit, pentru că niciodată nu am simțit că vreun coleg ar avea o problemă cu mine, pe motiv că sunt femeie. Așa cum nu am avut niciodată probleme din cauza faptului că sunt unguroaică.
Când muzica curge prin tine
- Vorbiți cu atâta pasiune, încât nu mă pot abține să nu vă întreb: în ce constă pentru dvs. frumusețea dirijatului?
- La bază, dirijatul înseamnă să faci niște semne cu bagheta, prin care îi coordonezi pe cântăreții sau pe muzicienii din fața ta, dar, într-un alt sens, dirijatul înseamnă să transmiți emoții și, pentru asta, trebuie să-i aduni la un loc pe cei din fața ta, însă la un nivel mult mai elevat, iar tu trebuie să te pui pe altarul cel mai sfânt al expresivității artistice. E o chestiune de raport mental și sufletesc care se citește în mimica ta, în privire, în poziția umerilor, care sunt mai coborâți... La acest nivel, dirijatul devine un metalimbaj. Ca și cântatul, dirijatul înseamnă să te lași liber în drumul muzicii, să-i permiți să treacă, să curgă prin tine.
- V-ați împrietenit din copilărie cu muzica?
- O, da! Și eu sunt unul dintre acele cazuri "clasice", de muzician născut într-o familie care adora muzica. Tata, electrician de profesie, cânta minunat la saxofon și avea o voce de bariton superbă. Mama e învățătoare și are o voce de aur: în tinerețe a cântat muzică populară și a câștigat foarte multe concursuri de gen. Și chiar și azi și-a păstrat bucuria cântatului: de două ori pe săptămână, merge și cântă într-un cor de amatori. Iar bunicii, tot așa, aveau niște glasuri splendide și cântau tot timpul. Cel puțin eu așa mi-i amintesc: cântau când munceau la câmp, cântau pe drumul de întoarcere acasă, cântau când își făceau treburile prin gospodărie sau când le veneau copiii și nepoții în vizită... Răsuna casa de cântece. Eu de la ei am învățat să cânt și să dansez, pentru că locuiau într-un sat, la 10 kilometri distanță de Sf. Gheorghe, așa că mergeam la ei foarte des. Apoi, la șase ani, m-am trezit cu o vioară în mână și am fost înscrisă la școala de muzică.
Artistul nu are buton de "stop"
- Nu dvs. v-ați ales instrumentul?
- Nu. N-am o amintire prea limpede, dar cred că părinții au fost cei care au ales vioara. Însă au ales bine, pentru că am iubit și iubesc acest instrument și am dovedit că aveam și aptitudinile native necesare. De-asta, vreme de 22 de ani, nu m-am mai despărțit de vioară. La București, așa am venit: eu și vioara! (râde) Intrasem la facultate și despărțirea de casă fusese inevitabilă. Însă venirea mea în Capitală, la 18 ani, pentru a-mi continua studiile, a mai însemnat ceva: ea m-a făcut să îmbrățișez, dintr-odată, aproape toată cultura românească. Ceea ce n-a fost tocmai ușor. Vedeți, acasă eu nu vorbisem decât în ungurește. Norocul fusese că mama, minte luminată, avusese prevederea și, când am trecut la grădiniță în grupa mare, m-a mutat la o clasă de români. Abia atunci am început să învăț românește. După care, la școală, am avut cursuri de limba și literatura română. Ceea ce a fost extraordinar, căci mi-a ușurat tranziția de care pomeneam, aceea survenită odată cu admiterea la Conservator.
- Se spune că muzica, dirijatul în special, care cere și multă mișcare, consumă multă energie. Dvs. cum vă reîncărcați bateriile?
- Poate sună paradoxal, dar, în parte, tot din muzică. Într-adevăr, arta, în general, și, în cazul meu, dirijatul impun un consum uriaș de energie: în momentele în care studiez sau sunt pe scenă, mă implic atât de mult, încât nimic altceva nu mai există în jurul meu. Nici măcar eu însămi nu mai exist. Mă sustrag din cotidian complet. Or, sustragerea asta, la rândul ei, înseamnă un mare consum de energie, căci cotidianul are tendința să te țină bine legat în chingi. Nu e ușor să te smulgi din el. Pe de altă parte, în aceste momente de ardere totală, primești și o cantitate fantastică de energie. Care nu e tocmai ușor de gestionat. Chiar discutam pe tema asta cu colegii mei "cântăcioși" și ne-am dat seama că toți spunem aceeași poveste: după un concert, ne trebuie ore întregi până să ne recăpătăm echilibrul interior! În orele acelea exiști într-o energie atât de intensă, încât totul e bulversat: respirația, bătăile inimii... Iar o altă sursă de energie o reprezintă familia mea: soțul și fiul meu, Daniel, care are 7 ani și e, la rândul lui, foarte atras de muzică. Cântă la pian, la chitară și la tobe, dar și cu glasul, și dansează foarte frumos. Cu toate astea, deși înțelege că mama are o menire pentru care trebuie să studieze continuu, pentru care trebuie să vorbească mult la telefon și să plece de acasă în turnee și, uneori, pentru perioade destul de lungi, tot mai există intervenții de genul "Gata! Acum fii doar mami! Lasă partitura, lasă telefonul...". Pentru că artistul nu se termină niciodată, nu are punct sau un buton de stop.
- Arta e un partener de viață acaparant...
- Da. Trebuie să i te pui la dispoziție, căci scopul ei e atât de nobil. Pe de altă parte, din satisfacția privitorului sau ascultătorului care îți multumește cu aplauze, primești cea mai consistentă doză de energie. Dar eu mă străduiesc și să-mi variez viața. N-ar fi tocmai sănătos să-mi dedic timpul exclusiv muzicii. De-asta, sinceră să fiu, m-am și bucurat că soțul meu are o altă direcție profesională. Cred că doi muzicieni în casă - eu și fiul meu - sunt de-ajuns. Ceea ce nu înseamnă că soțul meu nu are multă înțelegere pentru noi: el nu e muzician profesionist, dar e un foarte bun "urechist", cum se spune colocvial - cântă la pian cu multă plăcere, are o voce foarte frumoasă și are un excelent simț ritmic. Deci, are capacitatea și sensibilitatea necesare ca să ne îngăduie.
- La ce alte "variații" ale vieții recurgeți?
- Îmi place foarte mult să citesc. Cred că sunt foarte puține nopțile în care adorm fără să fi citit măcar câteva pagini. Cărțile sunt, pentru mine, ca niște călătorii, iar pe unele dintre ele, care au anume semnificație pentru sufletul meu, le și reiau. Apoi, îmi plac mult sporturile de iarnă și, în special, să schiez, iar verile mă încarc stând pe malul mării...
Cerul este limita
- Dar viața corului Madrigal în viitor cum arată?
- Atâta timp cât există energie, putere, imaginație și o echipă coagulată (aici îl includ și pe manager, mai ales că, de curând, am dobândit un manager nou și tânăr care face o treabă excelentă), viitorul Madrigalului nu poate să fie decât unul într-o perpetuă ascensiune. Motto-ul meu, în privința corului Madrigal, e "Cerul este limita"! În plus, Madrigalul are și un "pui": programul "Cantus Mundi", care s-a născut tot dintr-un vis, acela al maestrului Ion Marin, fiul maestrului Marin Constantin. Prin "Cantus Mundi" ne propunem să impulsionăm înființarea de coruri de copii peste tot în țară, astfel încât, în 2018, la Centenarul Marii Uniri, să se ajungă la un număr de cel puțin 4100 de coruri. Sloganul proiectului este "Nicio școală fără cor". Însemnătatea acestui proiect este foarte mare, căci muzica hrănește sensibilitatea copiilor și îi poate învăța să se accepte unii pe alții, să trăiască armonios împreună, indiferent de diferențele de natură financiară, de etnie etc. Apostolatul îl facem chiar noi. Noi mergem prin țară, făcând noi înșine propuneri sau răspunzând chemărilor care ne sunt adresate, și instruim persoanele care doresc să înființeze coruri: profesori de muzică, preoți, absolvenți de Conservator și așa mai departe. Organizăm workshop-uri, training-uri, le ducem tot felul de materiale ajutătoare (DVD-uri, audiobook-uri, partituri), am pus la punct o platformă on-line, unde găsesc și alte partituri și sfaturi, dar și noi le stăm oricând la dispoziție cu soluții la problemele cu care se pot confrunta. Îi mediatizăm (în sensul că îi urcăm pe scenă alături de noi și astfel beneficiază nu doar de experiența directă a concertelor, ci și de transmisiunile pe tv, pe care le datorăm partenerului nostru, TVR, dar și de cele de pe radio) și îi ajutăm cu logistica evenimentelor (le punem la dispoziție autocare pentru transport, le organizăm șederea în deplasări, le tipărim pliante, dacă va fi nevoie, ne vom ocupa și de costume etc.). Și totul este absolut gratuit! Satisfacția noastră vine din gândul că vom contribui la schimbarea în bine a societății românești și din cuvintele și îmbrățișările copiilor cu care ne întâlnim. De exemplu, la un concert, un băiețel de vreo 14 ani, care făcea parte dintr-un cor de nevăzători, ținându-mă de mână ca să-l ajut să iasă de pe scenă, mi-a spus: "Doamnă, sunt atât de fericit! Cred că niciodată n-am mai fost așa de fericit!" Ce răsplată mai mare am putea să primim?!