Povestea unui nepot de prinţ

"Atât mi-a mai rămas, memoria. Ţin minte tot", spune Nicolae Nicolau aşezat în fotoliul său şi înconjurat de mormane de dosare legate cu sfoară şi panglici.

Desigur, exagerează. Are o voce puternică, aproape poruncitoare. Mai are un chip bine definit, ferm, şi un păr alb, scurt şi ondulat. Toată fizionomia îi trădează obârşia aleasă, de familie avută. Se trage din neamuri de moşieri şi moş­neni proprietari de vii, livezi şi păduri în dea­lurile Buzăului. Zarzării în­floriţi în cartier îi amintesc de livezile de la Tohani şi de la Năeni. A reuşit, după inter­minabile procese, să devină stăpânul unor pământuri na­ţionalizate prin anii '50. Alte terenuri zac nelucrate, fi­ind­că funcţionarii unei primării refuză să-l reîmproprie­tă­rească. Omul nu se lasă. Abia aşteaptă să vină zilele înso­rite, ca să urce în maşină şi să demareze spre Năeni, să le arate el ci­ne e octo­genarul Nicolae Nicolau, cel mai te­nace dintre re­ven­­di­ca­torii de mo­şii în judeţul Buzău.

O întâlnire de taină

"Eu sunt nepotul Ioa­nei Doletti, soţia prinţului Nicolae al României", mă asi­gură d-l Nicolau, în­tinzându-mi nişte fo­­to­grafii cu regele Mihai, realizate după 1990. In­formaţia mă intrigă. Nu cumva interlocutorul meu inventează genea­logii? "Ioana a fost fiica lui Iorgu Dumitrescu, moşier din Perşunari, lângă Tohani. Iorgu a avut o soră, Felicia, căsătorită Postel­ni­cescu. Ea a avut un fiu, pe Ion Postelnicescu. El a fost bunicul meu după mamă. Mare proprietar de pământuri." Îl rog să se oprească o clipă, ca să nu mă rătăcesc printre atâtea generaţii bine aşezate în memoria lui. Scriu numele în agendă, trag nişte săgeţi şi îmi iese că Ioana Doletti a fost un fel de mătuşă mai înde­păr­tată, verişoară primară cu bunicul, Ion Postel­ni­cescu. Lămurit, îl întreb dacă a cunoscut-o pe Ioana Doletti, femeia iubită de un prinţ. Fruntea lui Ni­colae Nicolau se încruntă puţin a aducere aminte şi, imediat, vocea lui puternică răbufneşte: "În 1947, Ioana Doletti a venit în Ro­mânia şi s-a în­tâlnit la Casa Capşa cu tatăl ei, Ior­gu Dumitrescu, şi cu vărul ei primar, Ion Pos­telnicescu. Bunicul m-a luat şi pe mine. Aveam 14 ani. Îmi amintesc perfect că Ioana Doletti le-a spus celor doi să vândă toate proprietăţile şi cu banii încasaţi să plece în Elveţia, unde Ioana se stabilise cu prinţul Nicolae, după expulzarea din sânul Ca­sei Regale de către Carol al II-lea. I-a avertizat pe cei doi bărbaţi că va veni bol­şe­vismul şi va naţio­naliza toa­te averile. Ei au refuzat să as­­culte. Parcă îl aud pe bu­nicul spunând si­gur de sine: «Dacă statul ro­mân ne va naţionaliza mo­şii­le, pe mi­ne mă va numi şef de col­hoz»".

Un Schindler român

Ion Postelnicescu, buni­cul, a fost proprietar de vii la Tohani şi la Năeni, de livezi de pruni pe Valea Buzăului şi de păduri pe dealurile din apropierea comunei Vipereşti. În total, vreo 180 de hectare, de unde scotea vagoane de vin şi ţuică, livrate apoi în Bucureşti. Studiase horticultura la Montpellier. De acolo a traversat Mediterana în Algeria, unde s-a angajat la ferme ca inginer şi, la sfârşit, a cumpărat butaşi de viţă-de-vie, pe care i-a ofe­rit unchiului său, Iorgu Du­mi­trescu, să-şi pri­me­nească via îmbătrânită şi roasă de boli. Era un gest de recu­noş­tinţă, fiindcă Iorgu îi plătise studiile în străinătate. Butaşii revărsaţi din cutiile sparte, în timpul transportului, au fost strânşi şi plantaţi la Năeni, pe câteva zeci de hectare. A cres­cut o vie de toată frumu­seţea, o vie din butaşi alge­rieni, aclimatizaţi pe dealu­rile cal­ca­roase ale Buzăului. Au fost vremuri se­nine, întunecate prea repede de ur­giile revărsate pes­te ţară de al doilea război mondial. Au­torităţile sta­tu­lui au repartizat în podgorie prizonieri de război, capturaţi pe frontul de est. "Îi auzeam la fer­mă, în deal, vor­bind ruseşte", îşi aminteşte bătrânul Nicolau. "Bunicul meu i-a aju­tat pe mulţi ruşi evrei să ajungă în Israel. Le-a fă­cut bu­letin românesc şi le-a dat bani să deschidă pră­vă­lii pe str. Academiei. Le-a găurit tocurile pan­to­fi­lor şi acolo le-a îndesat bijuterii, când a fost să ple­ce mai departe. Unii dintre ai au ajuns în Pen­nsylvania. Fiindcă s-a purtat frumos cu prizonierii ruşi evrei, Ana Pauker a dat ordin să nu-i fie naţionalizat un procent de 20% din averea din Bucureşti, casa şi crama de 700 mp. Asta am aflat-o de curând, de la Arhivele Statului." Până la urmă, Ion Postelnicescu nu a fost iertat de au­torităţile comuniste. A fost dus la Canal pentru trei ani şi jumătate, dar a avut norocul să moară în patul lui, şi nu prin lagărele de muncă şi de reeducare comuniste, aşa cum au murit mulţi români din generaţia sa.

Un om care nu se dă bătut

Afară plouă cu nesaţ, vântul plesneşte stropii de geamul apartamentului de la etajul opt. Nicolae Nicolau desface dosar după dosar şi pune pe masă do­cumente de familie, acte obţinute de la Arhivele Sta­­tului, fotografii, memorii, sentinţe ale tribuna­lu­lui, chiar şi un testament caligrafiat impecabil: testamentul lui Ion Postelnicescu lăsat nepotului său. Cu acest testament în buzunar, a avut curajul să lupte timp de 25 de ani cu instituţiile statului. Une­ori a câştigat, alteori a pierdut. Măcar să fi avut stu­dii de drept, dar după absolvirea Şcolii Comer­cia­le, a făcut o şcoală tehnică de maistru mecanic, apoi a fost pilot de încercare la Uzinele Dacia din Piteşti, a condus maşini la raliuri, o viaţă plină de adrenalină. Nu şi-a pierdut vremea studiind legile vre­mii. Numai după Revoluţie, hotărât să recu­pe­re­ze moşiile de odinioară ale lui Ion Postelnicescu, s-a apucat de citit acte şi legi. La 82 de ani, Nicolae Ni­colau nu renunţă. E mai energic decât mulţi din­tre tinerii care au abandonat lupta. La plecare, mă conduce până la liftul din capătul holului.

Pivniţa lui Postelnicescu

A doua zi după întâlnirea cu nepotul Ioanei Doletti, opresc maşina în capătul străzii Avrig, colţ cu Chiristigiilor, aproape de Piaţa Obor. Cobor, ţinând în mână cheia încredinţată de Nicolae Ni­colau. Înaintez pe stradă şi caut, pe partea dreaptă, o poartă cu stâlpi din cărămidă şi uşă din lemn, ca la vechile pivniţe. O descopăr după numai câteva zeci de paşi. Poartă zdravănă, prin care se ajunge în împărăţiile subpământene. O descui şi intru. Încet-încet, mă afund în pivniţa de odinioară, unde Ion Postelnicescu aducea în fiecare toamnă 32 de va­­goane de vin şi de ţuică, licori stoarse din stru­gu­rii şi prunele moşiilor sale din Buzău. Pivniţa e pus­tie. În lumina care îşi face loc prin uşa lăsată des­chi­să, descopăr câţiva stâlpi de susţinere şi o pa­sa­re­lă din lemn, sub care erau rânduite altădată bu­toa­ie­le uriaşe, potrivite pentru pofta unui Panta­gruel va­lah. Butoaiele au dispărut. Au fost distruse sau fu­rate, înainte ca pivniţa să-i fie predată lui Ni­co­­lae Ni­colau. O sută de ani rezistaseră în adâncul piv­­ni­ţei. Au supravieţuit chiar şi pe vremea în­tre­prin­­derii de stat, "Vinalcool". Doar năravurile tran­zi­­­ţiei le-au venit de hac. O sută de ani ţinuseră în pân­­tecele lor din lemn de stejar vinul râvnit de bucu­­reş­teni. Vinul lui "dom' Ionică Postelnicescu". Câ­te alte pivniţe părăsite or mai fi sub asfaltul ora­şului! Mă mai învârt un timp prin bezna subterană, apoi ies la lumină, în strada vioaie, dominată de blocuri cu faţada din sticlă. Poarta din zid, cu uşa ei ma­re din lemn, face parte din altă lume, şi numai un miracol, o îndârjire stranie a trecutului, o ţine la vedere.