Desigur, exagerează. Are o voce puternică, aproape poruncitoare. Mai are un chip bine definit, ferm, și un păr alb, scurt și ondulat. Toată fizionomia îi trădează obârșia aleasă, de familie avută. Se trage din neamuri de moșieri și moșneni proprietari de vii, livezi și păduri în dealurile Buzăului. Zarzării înfloriți în cartier îi amintesc de livezile de la Tohani și de la Năeni. A reușit, după interminabile procese, să devină stăpânul unor pământuri naționalizate prin anii '50. Alte terenuri zac nelucrate, fiindcă funcționarii unei primării refuză să-l reîmproprietărească. Omul nu se lasă. Abia așteaptă să vină zilele însorite, ca să urce în mașină și să demareze spre Năeni, să le arate el cine e octogenarul Nicolae Nicolau, cel mai tenace dintre revendicatorii de moșii în județul Buzău.
O întâlnire de taină
"Eu sunt nepotul Ioanei Doletti, soția prințului Nicolae al României", mă asigură d-l Nicolau, întinzându-mi niște fotografii cu regele Mihai, realizate după 1990. Informația mă intrigă. Nu cumva interlocutorul meu inventează genealogii? "Ioana a fost fiica lui Iorgu Dumitrescu, moșier din Perșunari, lângă Tohani. Iorgu a avut o soră, Felicia, căsătorită Postelnicescu. Ea a avut un fiu, pe Ion Postelnicescu. El a fost bunicul meu după mamă. Mare proprietar de pământuri." Îl rog să se oprească o clipă, ca să nu mă rătăcesc printre atâtea generații bine așezate în memoria lui. Scriu numele în agendă, trag niște săgeți și îmi iese că Ioana Doletti a fost un fel de mătușă mai îndepărtată, verișoară primară cu bunicul, Ion Postelnicescu. Lămurit, îl întreb dacă a cunoscut-o pe Ioana Doletti, femeia iubită de un prinț. Fruntea lui Nicolae Nicolau se încruntă puțin a aducere aminte și, imediat, vocea lui puternică răbufnește: "În 1947, Ioana Doletti a venit în România și s-a întâlnit la Casa Capșa cu tatăl ei, Iorgu Dumitrescu, și cu vărul ei primar, Ion Postelnicescu. Bunicul m-a luat și pe mine. Aveam 14 ani. Îmi amintesc perfect că Ioana Doletti le-a spus celor doi să vândă toate proprietățile și cu banii încasați să plece în Elveția, unde Ioana se stabilise cu prințul Nicolae, după expulzarea din sânul Casei Regale de către Carol al II-lea. I-a avertizat pe cei doi bărbați că va veni bolșevismul și va naționaliza toate averile. Ei au refuzat să asculte. Parcă îl aud pe bunicul spunând sigur de sine: «Dacă statul român ne va naționaliza moșiile, pe mine mă va numi șef de colhoz»".
Un Schindler român
Ion Postelnicescu, bunicul, a fost proprietar de vii la Tohani și la Năeni, de livezi de pruni pe Valea Buzăului și de păduri pe dealurile din apropierea comunei Viperești. În total, vreo 180 de hectare, de unde scotea vagoane de vin și țuică, livrate apoi în București. Studiase horticultura la Montpellier. De acolo a traversat Mediterana în Algeria, unde s-a angajat la ferme ca inginer și, la sfârșit, a cumpărat butași de viță-de-vie, pe care i-a oferit unchiului său, Iorgu Dumitrescu, să-și primenească via îmbătrânită și roasă de boli. Era un gest de recunoștință, fiindcă Iorgu îi plătise studiile în străinătate. Butașii revărsați din cutiile sparte, în timpul transportului, au fost strânși și plantați la Năeni, pe câteva zeci de hectare. A crescut o vie de toată frumusețea, o vie din butași algerieni, aclimatizați pe dealurile calcaroase ale Buzăului. Au fost vremuri senine, întunecate prea repede de urgiile revărsate peste țară de al doilea război mondial. Autoritățile statului au repartizat în podgorie prizonieri de război, capturați pe frontul de est. "Îi auzeam la fermă, în deal, vorbind rusește", își amintește bătrânul Nicolau. "Bunicul meu i-a ajutat pe mulți ruși evrei să ajungă în Israel. Le-a făcut buletin românesc și le-a dat bani să deschidă prăvălii pe str. Academiei. Le-a găurit tocurile pantofilor și acolo le-a îndesat bijuterii, când a fost să plece mai departe. Unii dintre ai au ajuns în Pennsylvania. Fiindcă s-a purtat frumos cu prizonierii ruși evrei, Ana Pauker a dat ordin să nu-i fie naționalizat un procent de 20% din averea din București, casa și crama de 700 mp. Asta am aflat-o de curând, de la Arhivele Statului." Până la urmă, Ion Postelnicescu nu a fost iertat de autoritățile comuniste. A fost dus la Canal pentru trei ani și jumătate, dar a avut norocul să moară în patul lui, și nu prin lagărele de muncă și de reeducare comuniste, așa cum au murit mulți români din generația sa.
Un om care nu se dă bătut
Afară plouă cu nesaț, vântul plesnește stropii de geamul apartamentului de la etajul opt. Nicolae Nicolau desface dosar după dosar și pune pe masă documente de familie, acte obținute de la Arhivele Statului, fotografii, memorii, sentințe ale tribunalului, chiar și un testament caligrafiat impecabil: testamentul lui Ion Postelnicescu lăsat nepotului său. Cu acest testament în buzunar, a avut curajul să lupte timp de 25 de ani cu instituțiile statului. Uneori a câștigat, alteori a pierdut. Măcar să fi avut studii de drept, dar după absolvirea Școlii Comerciale, a făcut o școală tehnică de maistru mecanic, apoi a fost pilot de încercare la Uzinele Dacia din Pitești, a condus mașini la raliuri, o viață plină de adrenalină. Nu și-a pierdut vremea studiind legile vremii. Numai după Revoluție, hotărât să recupereze moșiile de odinioară ale lui Ion Postelnicescu, s-a apucat de citit acte și legi. La 82 de ani, Nicolae Nicolau nu renunță. E mai energic decât mulți dintre tinerii care au abandonat lupta. La plecare, mă conduce până la liftul din capătul holului.
Pivnița lui Postelnicescu
A doua zi după întâlnirea cu nepotul Ioanei Doletti, opresc mașina în capătul străzii Avrig, colț cu Chiristigiilor, aproape de Piața Obor. Cobor, ținând în mână cheia încredințată de Nicolae Nicolau. Înaintez pe stradă și caut, pe partea dreaptă, o poartă cu stâlpi din cărămidă și ușă din lemn, ca la vechile pivnițe. O descopăr după numai câteva zeci de pași. Poartă zdravănă, prin care se ajunge în împărățiile subpământene. O descui și intru. Încet-încet, mă afund în pivnița de odinioară, unde Ion Postelnicescu aducea în fiecare toamnă 32 de vagoane de vin și de țuică, licori stoarse din strugurii și prunele moșiilor sale din Buzău. Pivnița e pustie. În lumina care își face loc prin ușa lăsată deschisă, descopăr câțiva stâlpi de susținere și o pasarelă din lemn, sub care erau rânduite altădată butoaiele uriașe, potrivite pentru pofta unui Pantagruel valah. Butoaiele au dispărut. Au fost distruse sau furate, înainte ca pivnița să-i fie predată lui Nicolae Nicolau. O sută de ani rezistaseră în adâncul pivniței. Au supraviețuit chiar și pe vremea întreprinderii de stat, "Vinalcool". Doar năravurile tranziției le-au venit de hac. O sută de ani ținuseră în pântecele lor din lemn de stejar vinul râvnit de bucureșteni. Vinul lui "dom' Ionică Postelnicescu". Câte alte pivnițe părăsite or mai fi sub asfaltul orașului! Mă mai învârt un timp prin bezna subterană, apoi ies la lumină, în strada vioaie, dominată de blocuri cu fațada din sticlă. Poarta din zid, cu ușa ei mare din lemn, face parte din altă lume, și numai un miracol, o îndârjire stranie a trecutului, o ține la vedere.