SIMONA PĂTRULEASA (Kanal D) - "Tânjeam după o schimbare"

- Eşti printre cei mai longevivi prezentatori de ştiri de pe micul ecran. O prezenţă extrem de plăcută şi de îndrăgită de telespectatori. Singura "problemă" este că ai schimbat brusc macazul, trecând de la sport la ştiri. N-ai pierdut? Sportul e mult mai agreabil decât politica...

- Adevărat, sportul este o nişă extrem de seducătoare, dar eu tânjeam după o schimbare. În plus, nu se poate spune că m-am "separat" complet de sport: informaţii importante din acest domeniu sunt şi acum integrate în jurnalul pe care îl prezint, însă, ce-i drept, ponderea lor este mult mai mică. Ca prezentatoare de ştiri sportive, am întâlnit oameni extraordinari, de la care am învăţat lucruri importante, dar, repet, simţeam nevoia să evoluez într-o altă direcţie şi, probabil, dorinţa mi-a fost atât de intensă, încât, acum aproape zece ani s-a ivit un prilej, m-am mutat la Kanal D şi am schimbat şi domeniul.

- Era o mică glorie că, femeie fiind, concurai cu bărbaţii, la timona informaţiilor din sport.

- Într-adevăr, la momentul respectiv, Ştirile Sportive erau foarte urmărite. Aproape că băteau jurnalul obişnuit de ştiri. Dar eu am riscat şi nu cred că am greşit. Unde mai pui că, din păcate, acum nici sportul nu mai e ce-a fost. Pentru gimnastică, de exem­plu, remarc un interes redus faţă de cât ar merita această "ra­mură". În recentul campionat de la Cluj, organi­zat în condiţii occidentale, rezultatele spor­­ti­­vilor noştri, ale Cătălinei Ponor şi ale lui Marian Drăgulescu, deşi au fost de-a dreptul fantastice, nu au fost reflec­tate în mass-media aşa cum ar fi meritat. Iar cu ex­cepţia posturilor spe­cia­lizate pe sport, nici pentru ştirile din fotbal nu mai există azi atât de mult interes. Per total, pot spune, deci, că profesional mă simt mult mai provocată de Jurnalul pe care îl prezint la Kanal D, mai ales că postul nu este im­plicat politic. Noi oferim şi infor­ma­ţii din domenii sensibile, precum sănă­tatea, în­văţământul etc., dar acoperim şi nevoia de cultură şi relaxare, cu reco­man­dări le­gate de petrecerea timpului liber (spec­tacole, concerte, expoziţii etc.), de mişca­re fizică, de nutriţie... E un jur­nal foarte bogat şi echilibrat. Nu ne axăm doar pe nenorociri şi orori, ceea ce mie mi se pare extrem de important, atât din punct de vedere jurnalistic, cât şi psihologic.

- Publicul te-a înţeles în alegerea ta, sau a avut un mare oftat de dezamăgire? Ce ecouri primeşti?

- Contactul cel mai direct e facilitat de internet. În general, femeile sunt cele care încearcă să ia legătura cu mine prin intermediul reţelelor de so­cializare. Îmi spun părerile lor, dar îmi cer şi sfa­turi. Mă întreabă inclusiv cum îmi aleg ţinutele, de unde cumpăr haine pentru Ingrid, fetiţa mea, ce produse de îngrijire şi igienă folosesc pentru ea... Din mesajele pe care le primesc îmi dau seama că oamenii mă plac şi mă apreciază. În general, feed­back-ul este pozitiv, iar asta îmi induce o stare de bine, îmi confirmă că sunt un om util, că nu fac umbră pământului degeaba.

- Dincolo de contactul cu publicul, din ce-ţi mai tragi bucuria muncii?

- Din ajutorul pe care pot să-l dau uneori. Mă impresionează mai ales cazurile legate de oameni în vârstă, care se confruntă cu diverse probleme, sau cele legate de copii bolnavi. Poveştile acestea mă macină şi, în măsura posibilităţilor, încerc să intervin: dau telefoane şi mesaje, să văd ce se poate face pentru un caz sau altul şi, când aflu că situaţia respectivă s-a re­zol­vat, sunt foarte fericită. Îmi amintesc de povestea unei familii cu cinci sau şase copii, căreia i se pră­buşise aco­pe­rişul sub greutatea ză­pe­zii. Până nu m-am asigurat că pri­marul le-a aflat situaţia şi că va face ceva pentru ei, nu am renunţat să caut soluţii! Iar, a doua zi, le-am tri­mis şi eu mâncare, bani pentru lemne... Sunt fericită de fiecare dată când pot să dau o mână de ajutor, dar, pe de altă parte, mereu trăiesc cu tristeţea că nu am puterea, nici fi­nanciară, nici de decizie să-i ajut pe toţi cei aflaţi în nevoi. Mă gân­desc însă, că există măcar puterea exemplului: dacă din ce în ce mai mulţi oameni vor sări să dea şi ei, la rândul lor, câte un mic ajutor, cu toţii vom trăi într-o lume mai bună şi mai fru­moa­să. Poate sună a clişeu ce spun, dar eu chiar cred în asta. Şi mai cred că nu doar oamenii au ne­voie de ajutor, ci şi ani­malele. De altfel, în cadrul Ştirilor, noi chiar avem o rubrică, "Salvăm suflete", prin care în­cer­căm să descurajăm orice formă de violenţă şi ne­gli­jenţa faţă de ne­cu­vântătoare. Şi să ştii că demersul nostru pri­meşte reacţii extraor­di­nare pe Facebook.

- Din tot ce spui se desprinde tact peda­go­gic, o bună măsură a lu­cru­rilor, care amin­teş­te de anii în care ai lucrat ca în­vă­ţătoare. Îţi este de folos ex­pe­rienţa de-atunci şi pe mi­cul ecran?

- Când lucrezi cu co­piii, ai nevoie de calm şi de organizare. Aşa că da, deprinderile acestea, care mi-au devenit o a doua natură, îmi sunt de mare folos şi în munca din televiziune. Mai ales în situaţiile de cri­ză, inerente într-o redac­ţie de ştiri, calmul şi or­gani­zarea sunt absolut salvatoare! Pe de altă parte, lucrul cu copiii m-a învăţat ceva încă şi mai preţios: valoarea iubirii curate, iscată din suflete inocente. Când eram învăţătoare, fă­ceam zilnic naveta şi - închipuieşte-ţi! - pri­chin­deii mei mă aşteptau în fiecare zi în staţia de autobuz, cu bucheţele de flori adunate din grădină, iar apoi, după program, mă însoţeau până în staţia de auto­buz! Totul din proprie iniţiativă! Nu aveam bani, trăiam din sala­riul foarte modest de învăţă­toare, dar primeam atâ­ta iubire şi atenţie din partea copiilor, încât atunci am realizat că poţi să fii fericit şi dacă n-ai averi, că poţi să fii fericit şi "cu foarte puţin", pen­tru că acel "puţin" înseamnă mai mult decât orice. Chiar şi azi, în clipele mai grele sau când pre­zint ştiri des­pre oameni sărmani şi singuri, îmi dau seama că mie Dumnezeu mi-a dat mai mult decât am cerut sau decât aş fi putut să sper: dra­gostea foş­tilor mei elevi, dragostea familiei mele, apre­cie­rea oame­ni­lor care mă urmăresc la tele­vizor! Asta e cea mai de preţ avere!

- Dacă tot veni vorba, te întreb şi despre fa­milie, mai ales că ea nu mai înseamnă doar pă­rinţii şi fratele tău: între timp te-ai măritat şi ai născut şi o fetiţă superbă, pe Ingrid, care are deja cinci ani. Izbuteşti să ţii sub control toate părţile vieţii tale?

- Of, ritmul e trepidant, dar nu atât din pricina muncii în televiziune (când faci ce-ţi place, nu ţi se mai pare greu!), cât, mai degrabă, din cauza programului criminal: mă trezesc dimineaţa la 7:00 şi mă culc abia după miezul nopţii. Reuşesc, totuşi, să fac faţă cu ajutorul părinţilor şi al lui Sabin, soţul meu. Nu avem bonă şi fiecare mă ajută atât cât poate: mama, cât sunt eu plecată la serviciu, Sabin, seara iese el cu Ingrid în parc, îi dă să mănânce... Oricum, în calitate de părinte, Sabin se descurcă la fel de bine ca mine, ştie exact ce trebuie să facă şi petrece multe ore împreună cu Ingrid. Se înţeleg minunat şi sunt tare fericită să îi privesc cât de bine se simt împreună. În ce mă pri­veş­te, îmi în­carc bateriile sâmbăta şi du­minica, atunci când am liber de la serviciu şi sun­tem doar noi trei. În weekend-uri stăm îm­preună de dimineaţă până seara şi, cu toate că nici atunci nu reuşesc să mă odihnesc, mă încarc cu energie din simplul fapt că sunt cu Ingrid şi cu Sabin.

- Putem vorbi despre fericire?

- Oh, da! Pentru mine, Ingrid repre­zintă fericirea supremă şi nu pot să-mi în­chipui cum ar fi fost viaţa fără ea. Ingrid e centrul universului meu!

- Te-a schimbat maternitatea în vreun fel?

- M-a făcut de un milion de ori mai sensibilă şi mai afectuoasă decât eram îna­inte. Ba, aş spune că am devenit chiar mult prea sensibilă: plângeam şi înainte la fil­me, dar acum e jale! Şi am mai sesizat o schim­bare: acum îmi doresc să trăiesc foar­te mult, doar ca să fiu alături de Ingrid cât mai mulţi ani. Nu ca povară, ci ca un sprijin cât se poate de discret.

- De când tot vorbim, "s-a instaurat" pri­mă­vara, afară e verde total şi cald. Ai vreo amintire aparte legată de acest anotimp?

- Am, să ştii, şi e tot din perioada în care am fost învăţătoare. Şcoala unde am predat era la ţară, la 12 km depărtare de Râmnicu Vâlcea, aşa că acolo, mai mult decât în oraş, primăvara gătea natura ca în poveşti! Inclusiv drumul până în sat era o poezie, căci de o parte şi de alta era străjuit de copaci bătrâni, care înfloreau în nişte nuanţe pastelate de roz şi alb neînchipuit de frumoase. Şi imediat ce iarba creştea şi pajiştile se înveseleau sub potopul florilor, alegeam să fac multe ore de curs, împreună cu copiii, afară. Eu le vorbeam, iar ei îmi împleteau coroniţe colorate din toate florile pământului. Amintirile acelor zile atât de lu­mi­noa­se şi de inocente îmi încălzesc, şi azi, sufletul.

Foto: KANAL D (2), DAN BISTRIŢEANU (1)