Aţi îmbrăţişat vreodată un copac?

ANCHETĂ "FORMULA AS"

OTILIA ŢEPOSU
Bătrânul păr

A fost odată ca niciodată o fetiţă care juca toată ziua şotron. Ţopăia bucuroasă în pătrăţelele dese­nate cu creta pe trotuar. Un trotuar crăpat, care trecea pe lângă o grădină şi se oprea în faţa unui tăpşan pe care creştea un păr semeţ. Unu, doi, într-un picior, apoi trei, patru, cu amân­două picioarele. Şi dacă reuşea să sară cum trebuie, îşi făcea "casă" într-unul din cele şapte pătrate şi nimeni nu mai avea dreptul să sară şi să calce în "casa" ei. Un, doi, sărea fetiţa, şi copacul bătrân intra şi el în jocul ei, săltându-şi crengile după cum săreau codiţele fetei, împletite cu funde albastre. Atât de mult le plăcea jocul şi atât de des îl jucau, încât, cu vremea, s-au prins şi alţii în el: călţunaşii galbeni şi porto­calii, sădiţi an de an lângă portiţa ce da în livadă, ceapa înfoiată ce pândea invidioasă de după gard, melcii ascunşi de căldura zilei prin ierburile înalte, ori pe sub pietrele răcoroase şi, mai ales, un măcă­leandru cu guşiţă roşcovană, care apă­rea pe cea mai de sus creangă a părului, încă de cum începea fetiţa să deseneze cu cretă şotronul. Unu, doi, sărea şi păsăruica de pe un picior pe altul, şi-apoi rămânea o vreme nemişcată, ascultând cum trece vântul printre frunze, ori cum se prelinge roua în pământ...

O victorie aurie

Când am intrat prima oară în curtea umbrită de vie, l-am văzut imediat. Se ridicase cu mult dea­supra tuturor copacilor. Era mai înalt decât mărul de-alături şi, deşi bătrân, părea mai viguros decât cireşul încărcat de flori. Îl întreceau numai brazii care străjuiau poarta de la intrare. Tocmai se ter­mi­nase o ploiţă grăbită, şi de peste tot cădeau picături de apă, în care se oglindea cerul înseninat. Părul îşi întindea spre noi ramurile pline de flori. Un fel de salut cu petale mari, catifelate. Dacă te uitai mai bine la el, apucai să vezi cât e de bătrân: mai multe ra­muri erau deja uscate, altele, răsucite cumva ciu­dat, aveau doar câte un smoc de frunze şi flori în vârf, ca un panaş. Şi dacă te uitai şi mai atent, pu­teai să-i înţelegi tristeţea. Era tare, tare bătrân, şi florile pe care le mai avea nu erau, poate, decât spe­ranţa disperată că va mai apuca încă o toamnă, adică încă o rodire, o ultimă încercare înainte de final. Ştiut este că viaţa pomilor nu se măsoară cu primăverile cele înflorite, ci în toamne şi în rod.
Mi-a rămas după aceea multe zile în gând silueta lui împovărată de vremuri şi ani.
Mă gândeam la el câteodată, dimineaţa, înainte de a porni de acasă, alteori seara, când oboseala plăcută a zilei se stingea în asfinţit.
Când l-am văzut a doua oară, luasem deja hotărârea de a deveni stăpâna curţii, a casei şi a grădinii în care el era împăratul. Aşa că l-am revăzut cu mare bucurie. Era toamnă, şi era încărcat de pere aurii, pe care le împingea către noi victorios: făcuse rod şi anul acesta! Poate că, tocmai pentru că îşi simţea sfârşitul aproape, îşi împlinise ca niciodată, fiecare floare în fruct. Cine ştie prin ce mijloace, prin ce viclenii o fi atras el armate întregi de al­bi­ne, ca să-i cutre­iere florile şi să le rotunjească apoi în pere dolofane! Cine ştie cu ce des­cântece o fi supt el din fundul pământului cele mai hrăni­toare seve, ca să hrănească atâta rod! Cine ştie cât s-o fi rugat el în singurătatea nop­ţilor senine şi cât o fi cugetat la destinul lui trecător, încât să nu se dea bătut!
A mai trecut un an peste noi, de când trăim, eu şi părul, în aceeaşi curte. Un an cu soare nemilos, cu zăpezi spulberate de vânturi neliniştite, cu ploi dezlănţuite, cu apu­suri întârziate peste nori călători. Între timp, am început să mă obiş­nu­iesc cu traiul în curtea pe care el o ve­ghează. De multe ori, în tim­pul zilei, îi caut cu pri­vi­rea, prin aco­pe­rişul ver­de din gră­­dină, cren­gile nodu­roa­se, ca să mă asi­gur că este încă în picioare, şi mă rog de el să mai re­zis­te, să se ţină cu toate puterile pe ca­re le mai are de pete­cul de iar­bă în care creş­te. În pri­măvara a­ceasta a fost iar în­căr­cat de flori, a trecut cu bine peste zi­lele geroa­se de la mijlocul lu­nii trecute, şi în locul flo­rilor, are acum pere mici cât unghia unei domni­şoa­re. Ieri dimi­nea­ţă, însă, viaţa lui a intrat într-o altă pro­mi­siune, şi despre asta m-am gândit să scriu.

Sirop de hrean şi ceai de cimbrişor

Ca să trec mai uşor peste alergiile de pri­măvară, în locul cafelei de dimineaţă, beau, de o vreme încoace, ceai de cimbrişor, viorele şi trei-fraţi-pătaţi, aduse de la munte, amestecat cu sirop de hrean ţinut în miere, scorţişoară, lămâie şi ghim­bir. Îi dau şi părului din el, câte un strop, două, ca să-l fericesc. Am schimbat cafeaua cu aceste leacuri, dar n-am schimbat locul, adică, mă aşez mereu, când e vreme bună, pe băncuţa de sub păr şi aşa trăiesc împlinirea celei mai liniştite jumătăţi de ceas din zi. Moment de bilanţ, dar şi de plănuiri pentru vremurile ce au să vină. Ieri dimineaţă am descoperit cu mare mirare şi tristeţe că mai bine de jumătate din tulpina părului s-a to­pit, peste noap­te, de-atâta ploaie, măcinată în sute şi sute de canale, pe care au circulat, ani de-a rân­dul, armate vesele de furnici şi de alte vieţuitoare minuscule. A mai rămas doar o parte din ea, cât să mai susţină coroana de crengi. Şi nici aceea prea sănătoasă. Oricât mă rog să rămână rege pes­te grădina mea, mă tem că zilele părului meu sunt nu­mă­rate.

De vorbă cu părul

Poate că aşa cum se întâmplă când cei dragi ai noştri sunt pe ducă şi abia atunci ne dăm seama cât de puţin am stat de vorbă cu ei, cât de măruntă răbdare am avut când ar fi vrut să ne povestească, cât de grăbiţi deveneam, brusc, atunci când mâna lor întârzia să ne dea drumul în lume, poate că simţind că-şi trăieşte şi el ultima vară, poate doar de aceea, am stat de vorbă azi, mai mult, cu părul din grădina mea. Ca să-i fac curaj, i-am spus eu mai întâi cât de greu poate să treacă uneori primăvara, şi-apoi a început el să-şi spună povestea şi nu s-a mai oprit, până când o ploaie grăbită nu ne-a alungat, pe el în tăcere, pe mine în casă, la fereas­tră, privindu-l cu neţărmurită dragoste cum îşi ri­dică, sperând, crengile către cer. A apucat să-mi spu­­nă despre florile care creşteau la tulpina lui, despre călţunaşii care-l iubeau atâta încât se în­tindeau peste iarbă, până la trunchiul pe care i-l îm­brăcau în flori portocalii. Mi-a povestit despre tristeţile şi bucuriile care s-au împlinit sub crengile lui, despre oameni fericiţi şi nefericiţi, despre prietenia cu fluturii care astăzi au dispărut, despre veri înecate de căldură şi despre geruri care înghe­ţau aerul. Şi chiar dacă jumătate din viaţa lui s-a transformat într-un morman cenuşiu de pu­tregai, cealaltă, care a rămas, aceea care contează şi care mai duce înainte po­vestea, aceea tresare, încă, ori de câte ori, pe cea mai înal­tă crean­gă a lui, se aşea­­ză o pă­săruică cu gu­şiţă roş­­covană, un mă­căleandru ori poa­te un auşel sprân­ce­nat, ga­ta, gata să cân­te, din toată puterea, bucu­ria de a trăi. Pa­­triarhul gră­dinii mele are tru­pul be­teag, dar sufletul tâ­năr. De a­ceea mă rog cu toată puterea să-l ţină Dum­­ne­zeu încă viu. Să vină vara, să trea­că, să vină toam­na, şi el să fie iarăşi fala grădinii, cu roadele lui aurii.
De când îl bag în seamă şi-mi beau ceaiul de cimbrişor sprijinită de trunchiul lui, mi se pare că a întinerit. Şi mi se pare că şi inima mea bate câteo­dată mai repede, de dragul lui. Eu mă sprijin de el, el de mine, şi aşa, zilele ne trec mai uşor.


MONICA PILLAT
Rugăciunea pădurii

Am crescut de copil în vecinătatea a trei castani uriaşi. Foşneau ca o pădure, erau pentru mine şi fraţi, şi îngeri veghetori. Abia începusem să vor­besc, dar dacă mă întreba cineva cine sunt şi de unde vin, le răspun­deam: "Eu am trei cas­tani", într-atât deveniseră parte din fiinţa mea. Poate de aceea mai târziu am rămas cu această imagine că un pom e şi o emblemă a fiinţei umane, că arborii seamănă cu oamenii, sunt rude de sânge şi de sevă. Suntem la fel ca ei, înrădăcinaţi în pământ, în toate cele lu­meşti, sperând în acelaşi timp să ne ridicăm spre înalt. Şi la fel ca ei, ne dorim să devenim o punte între finit şi infinit.
Când eram mică, în dimineţile cu vânt pu­ternic, mi se părea că arborii devin păsări. Cre­deam atunci că, dacă îmi voi ridica şi eu braţele, aşa cum îşi leagănă copacii crengile în vânt, aş putea să mă ridic şi să zbor. Şi eram uimită că braţele mele nu fâlfâiau aidoma frunzelor.
Îmi mai amintesc şi că la Văratec, unde îmi pe­treceam în adolescenţă vacanţele de vară, dincolo de mânăstire, se întindea Filioru, un deal împădurit cu mesteceni. Acolo, pe la 16-17 ani, mă plimbam adesea cu părinţii mei. Odată am rămas un pic în urmă, să nu mă vadă, şi am îmbrăţişat un mes­teacăn. Mi-am lipit obrazul de trunchiul lui şi am sim­ţit că suntem parte din acelaşi întreg. Îmi îm­brăţişam un frate apropiat, foarte drag. Dintre toţi co­pacii, mestecenii sunt cel mai aproape de su­fletul meu. Prin graţia şi subţirimea lor, mi-au inspirat mereu o nobleţe spirituală pe care de mult visam să o ating.
Şi mai e ceva, pădurile mă umplu de fiecare dată de taină şi de sfială. Când vine de departe un vânt şi trece prin crengi e ca şi cum copacii ar primi veşti tainice, dar deşi sunt martoră, înţelesul lor nu-l pot pătrunde, pentru că vine de dincolo. Vântul aduce veşti din cer. Când un copac foşneşte, prin frunzele lui vorbeşte Dumnezeu.
M-am plimbat odată cu cineva care spunea, apropiindu-se de o livadă înflorită, că nu crede în divinitate. I-am spus atunci: "Dar eu am o dovadă vie că Dumnezeu există, uite, copacii ăştia din faţa noastră!". Şi el mi-a zis: "Da, da, eşti o poe­tă!". Pentru el, un copac era doar un copac.
Multe s-ar schimba dacă am şti să privim o pădure, dacă am intra în ea tăcând şi ascultând, permeabili la toate zvonurile ei. Doar când ştii să o asculţi poţi fi ascultat de pădure. Copacii ne simt uneori durerea, apăsarea sufletească şi între­bările nerostite şi ne răspund într-un anumit fel, cu un anume foşnet. E ca o alinare fără cuvinte. Am trăit asta lângă mestecenii de care poves­team. Am stat în tăcere şi m-am golit de toate gândurile până într-acolo încât foşnetul şi vântul treceau prin mine ca prin aer. M-am umplut de seva mes­te­cenilor, de puterea şi de viaţa lor. Eram una cu tot ce exista, iar graţia acelor clipe avea o ex­traor­dinară forţă tămă­dui­toare.
Dacă n-am uita să privim copacii ca pe nişte apropiate prezenţe ale su­flului divin, n-ar exista nici depresii, nici astenii. Unii se zi­desc în suferinţa lor. Dar mai sunt şi cei atenţi la cum foşneşte o frunză, cum se deschide o floa­re, cum tremură un fir de iarbă. Aceia, chiar dacă sunt bol­navi, se pot vindeca. Ei ştiu că nu sunt niciodată singuri.


TEODOR DUNĂ
Fericirea vegetală

Am întâlnit odată o fiinţă care, atunci când avea cearcăne, atunci când nu putea să nu plângă, îşi lipea încheietura mâinii stângi de creanga unui copac şi o numea "per­fuzia ei de fericire ve­ge­tală". Stătea câ­teva minute aşa, cu ochii în­chişi, şi se li­niştea. Aceeaşi fiinţă, când era mică, a dor­mit o săptămână în­treagă cu un pui de vi­şin în­verzit în pat. Ştia că nu e bine să dormi cu un vişin în pat. Noaptea, îl îmbră­ţişa strâns şi îi spunea po­veşti des­pre vişine şi despre lumină. Mi-a spus că poveştile des­pre lumină pot ţine loc, une­ori, de lumină ade­vărată. Am crezut-o un timp, pentru că îmi plăcea să cred tot ce îmi spunea. Acelui pui de copac i-au plăcut mult cuvintele ei de noapte şi a înflorit. Însă pentru puţin timp. Mama ei a aflat ceea ce nu era bine. A fost cer­tată, iar pe vi­şinul ei nu l-a mai văzut niciodată.
Eu, în schimb, nu am nicio poveste în care copacii se lasă îm­bră­ţişaţi de mine. Însă, de multe ori i-am mângâiat şi le-am vorbit ca unor fiinţe neverosimil sau imposibil de îndepărtate. S-ar zice că nu ştiu să îmbrăţişez, ci doar să mângâi copacii. Câtorva dintre ei le-am dat şi nume, care nu se potriveau deloc cu numele pe care le au, de obicei, arborii.
Am fost dependent de tei, meri şi mesteceni. E o dependenţă vizuală şi tactilă. Mi-e greu să nu văd copaci. Şi nu e doar asta. Co­pacii din viaţa mea au însoţit unele gesturi pe care nu le pot numi altfel decât "frumoase". Ştiu că am pregătit cândva o cameră pentru strania venire a unei anumite fiinţe. Cum nu aveam decât tei la îndemână, am pus zeci de crengi de tei peste tot: pe pat, pe podea, între ţevile de căldură, pe birou. Crengile ieşeau din sertare, atârnau de lustră. Ca­mera părea că se mutase în vârful celui mai înalt tei, iar zgo­mo­tele şi alcătuirile lumii erau undeva incredibil de de­parte.
Altă dată, urma să mă întâlnesc cu cineva ca­re împlinea nişte ani în ziua aceea. Întâm­plă­tor, nişte oameni toale­ta­seră teii de lângă fe­reas­tra mea, cu câteva ore îna­inte. Am ales cu mare grijă o creangă înverzită de vreo doi-trei metri şi, ţinând-o dea­supra capului, ca pe un steag uriaş, am început să merg pe străzi. Era, desigur, cadoul per­fect. Şi mai era o fe­ri­cire foarte puţin ome­neas­că să merg aşa, cu creanga aceea, noaptea, pe străzi. Cred că, într-un fel, eram rădăcina sau trunchiul unui copac ca­re se plimbă printre blocuri, pe alei. Simţeam o fe­ricire pe care nu o re­cu­noşteam ca fiind a mea. Pesemne, am trăit atunci fericirea teilor.
Merii mei, în schimb, au fost mereu mai trişti decât teii mei. Acum câţi­va ani, într-o perioa­dă cu prea multe impo­si­bilităţi, am sim­ţit că tre­buie să văd, de la fe­res­trele aparta­men­tului meu de la etajul 1, meri. Am fost la magazinul de meri şi am cum­părat doi. Le-am dat două nume care în­sem­nau acelaşi lucru. Pe unul l-am sădit sub tei şi l-am rugat doar atât: să nu dispară şi el. Tata mi-a zis: "Nu are cum să tră­ias­că acolo". Pe celălalt l-am aşe­zat puţin mai încolo. Tata mi-a zis: "Aici e un loc bun". Acolo era lumină, însă nu ştiu dacă erau acolo şi poveşti despre lumină. La un an după ce tata a zis cine va trăi şi cine nu, au venit nişte oa­meni în salopete, însoţiţi de un excavator. Şi pentru că ei căutau ţevi, au făcut o groapă adâncă sub fereastra mea. Am văzut cum o mână uriaşă de fier scurmă şi îl ridică pe mărul meu deasupra pământului şi începe să-l plimbepeste maşinile parcate, peste indiferenţa oamenilor în salo­pete, peste ceilalţi copaci. L-am văzut ridi­cân­du-se puţin spre cerul prea albastru, înghesuit în­tre hălci de lut cleios, sârme şi bucăţi de sticle. Apoi l-au răsturnat într-o remorcă ru­gi­nită şi au aruncat alt pământ peste crengile lui înflorite. Atunci s-ar fi putut plânge. Pe celălalt măr nu l-a omorât ni­meni, însă nu va face mere niciodată - poate e fe­lul lui de a se apăra. Deşi ar fi trebuit să fie deja înalt, a rămas ca un co­pil. Ar trebui să dorm cu el în pat şi atunci poa­te ar înflori şi el. Ar trebui să-l mân­gâi cu ges­turile cu care se mângâie umerii di­mineaţa, şi împreună să credem că, ori de câte ori dormim îmbrăţişaţi, crengile lui şi degetele mele vor for­ma o singură mână.