Puterea rugăciunii

Minunile Sfântului Nectarie

Băieţelul din autobuz

Mă numesc Georgiana Miruţă, sunt din Târgu Jiu, Gorj, am 37 de ani, şi sunt de profesie farmacist. Ce vreau să relatez este ceva ce mie încă îmi umple sufletul de speranţă, putere, siguranţă, bucurie şi uimire. Cred că încep direct...
În toamna anului 2015, mai exact în octombrie, am rămas însărcinată. Îmi doream un copil în viaţa mea, dar nu eram disperată şi nu mă gândeam la asta cu dinadins. De aceea, când s-a întâmplat, am fost sur­prinsă de veste. M-am bucurat, şi o linişte ne­obiş­nuită a coborât asupra mea. Eram liniştită ca o seară senină de vară. Mă uitam la testul de sar­cină ca la ceva nemaivăzut. Şi zâmbeam. Deja ve­deam bebeluşul, pe EL, şi neliniştea care mă stă­pânise o vreme a trecut ca prin far­mec. Mă-ndrăgostisem foarte tare de cineva, cu o perioadă înainte. Cred că şi el. A fost frumos, foarte frumos. Este una dintre cele mai deştepte per­soane pe care le-am întâlnit în viaţa mea. Nu ştiam dacă rămân cu el, tre­cusem printr-un divorţ, cu vreo doi ani îna­inte, şi părinţii mei erau destul de conservatori. Practic, rămăsesem în­sărcinată din dragoste şi nu eram că­sătorită, ceva destul de greu de acceptat pentru ei, dar adevărul per­sista şi era în mine: viu, foarte viu. Şi foarte frumos. Faptul că nu aveam siguranţa unui viitor cu tatăl lui mi-a provocat, însă, nelinişte. Ce să fac? Să păstrez sarcina, să nu o păstrez? Dacă nu e bine, dacă nu rămânem îm­preună, dacă nu ne înţelegem... mulţi dacă. Tensiunea creştea. În el, în fa­milia mea, cu "ce zice lumea", deşi mă şi înţe­le­geau şi mă susţineau într-un fel. Eu parcă eram în transă. Simţeam că nu are de ce să îmi fie teamă. Atât ştiam, deşi primisem deja îndrumări pentru întrerupere de sarcină. "E viu", îl aud pe ginecolog. "Decizia îţi apar­ţine, eu în câteva minute te rezolv, dar gândeşte-te bi­ne, că după ce dai cu o piatră în geam, nu mai poţi să îl faci la loc". Atunci am decis să plec la Bu­cureşti, ca să ajung la Mâ­năs­tirea Radu Vodă, la moaştele Sfân­tului Nectarie, să-mi dea el un sfat. Au­zisem de el, ştiam de Sfânt, în­că din fa­cul­ta­te. Nu mă du­ceam cu fervoa­re şi încredere. Ziceam să o fac şi pe asta. Nu mă ascultă pe mine un Sfânt din­tr-o raclă! Nu e Dum­nezeu atât de milostiv cu mine, ca să mă lim­pe­zească la minte şi să-mi dea gân­dul cel bun. Dar pe măsură ce mă apropiam de mânăstire şi urcam pe aleea din piatră pavată sim­ţeam cum creşte do­rinţa de a găsi un răspuns la frământările mele.
Stau la rând să sărut moaştele. Era ceva lume, ca într-o zi obişnuită din săp­tă­mână. Ţin minte că era o după-amiază de noiembrie. În timp ce stăteam la rând, mă rugam. Spuneam în gând "Tatăl Nos­tru" şi " Crezul", de câteva ori. Mă uitam în faţă, la icoana sfântului. Îl rugam ca pe un om, să mă ajute, să-mi spună ce hotărâre să iau. Încercam să-l văd aievea, să îl simt fizic şi să îl aud. Nu mai spu­neam rugăciuni. Ziceam întruna: "Sfinte Nectarie, dragul de tine, spune-mi ce să fac! Te rog, te im­plor, dă-mi sfatul tău de care am atâta nevoie. Ce să fac? Nu mai am timp de-aşteptat, trebuie să iau o hotărâre. Ajută-mă, te rog. Am atâta nevoie de sfatul tău! Începusem să plâng încetişor, liniştit, fără să mi se miş­te corpul. Ajung în faţă, la raclă. O sărut, nu am prea mult timp să stau în faţa ei. Mă împing cei din spate. Între timp, mulţimea s-a în­desit. Mă retrag şi mă aşez într-o strană. Nu puteam să plec, mai voiam să fiu lângă Sfânt. Încă puţin, încă puţin... Mi-era şi foame, eram obosită de drum. Şi atunci m-a furat somnul. Cu capul spri­jinit de spe­tează, am adormit şi imediat am început să visez. Eram pe un drum de ţară prăfuit şi se apropia un autobuz. Din acela vechi, cu miros de motorină. În vis, autobuzul mergea într-o excursie. În el se urca­se şi-un băieţel şaten-blond, de patru-cinci anişori, tuns castron. Îmi zâmbea şi îmi făcea cu mâna, che­­mân­du-mă şi pe mine. M-am trezit brusc. Emoţia mă sufoca. Am înţeles că primisem răspuns. Ştiam ce am de făcut. Am început să plâng şi mai tare, indife­rentă la cei din jur, şi m-am dus încă o dată la coadă, ca să ajung la raclă. Eram împă­cată. Biserica se pus­tiise, rămăsesem doar eu cu sfân­tul Nec­tarie şi cu hotă­rârea mea. Voi face copilul! Voi primi darul de viaţă pe care mi-L trimitea Dum­ne­zeu.

*

La ecografia de 16 săptămâni (ţin minte că era în 7 ianuarie 2016, în ziua de Sfântul Ion), m-a întrebat doc­torul dacă vreau să ştiu ce este. Am zis, fără emoţie, că da. Ştiam deja. Eram sigură. "Este de sex masculin", a spus doctorul zâm­bind. Băieţelul din autobuz se pre­gătea să intre în via­ţa mea. Am plâns, fără nicio ru­şine, de bucurie.
Sarcina a fost minunată, super­bă, fără nicio pro­blemă de sănătate. Până în ultima clipă, m-am dus la serviciu, la farmacie. Am născut la Bucureşti, prin cezariană. Nu am avut curaj şi putere de o naş­tere natu­rală. Iar întâlnirea cu Geor­ge a fost mo­men­tul suprem din viaţa mea. Nu se poate descrie ce simţi când îţi vezi pentru prima oară co­pilul cel înde­lung aş­tep­tat. Oare e al tău? Mi­nu­nea aceea îţi aparţine cu ade­vărat? După primul ţipăt l-am săru­tat pe obraz şi am ştiut că suntem legaţi pe viaţă.
Mă uit la el cum doar­me, cu tălpiţele goale, ieşite din păturica verde, pufoasă. Mă minunez şi îi mulţu­mesc Domnului că nu m-a lăsat. Am curaj pe viaţă, pentru tot ce va fi. Nu i-am pus numele Sfântului.Nu am vrut să su­ne ca un cli­şeu. Ştiu că Sfân­tul nu este supărat. Şi îi port recunoştinţă pentru toa­tă viaţa. Sunt cea mai feri­ci­tă mamă din lume, alături de prun­cul meu. Tatăl lui ne este şi el alături. Sfântul Nectarie îşi împli­neşte minu­nile până la sfârşit.
Cu drag,
GEORGIANA

(Reproduceri după picturi de Ion Nicodim)