Băiețelul din autobuz
Mă numesc Georgiana Miruță, sunt din Târgu Jiu, Gorj, am 37 de ani, și sunt de profesie farmacist. Ce vreau să relatez este ceva ce mie încă îmi umple sufletul de speranță, putere, siguranță, bucurie și uimire. Cred că încep direct...
În toamna anului 2015, mai exact în octombrie, am rămas însărcinată. Îmi doream un copil în viața mea, dar nu eram disperată și nu mă gândeam la asta cu dinadins. De aceea, când s-a întâmplat, am fost surprinsă de veste. M-am bucurat, și o liniște neobișnuită a coborât asupra mea. Eram liniștită ca o seară senină de vară. Mă uitam la testul de sarcină ca la ceva nemaivăzut. Și zâmbeam. Deja vedeam bebelușul, pe EL, și neliniștea care mă stăpânise o vreme a trecut ca prin farmec. Mă-ndrăgostisem foarte tare de cineva, cu o perioadă înainte. Cred că și el. A fost frumos, foarte frumos. Este una dintre cele mai deștepte persoane pe care le-am întâlnit în viața mea. Nu știam dacă rămân cu el, trecusem printr-un divorț, cu vreo doi ani înainte, și părinții mei erau destul de conservatori. Practic, rămăsesem însărcinată din dragoste și nu eram căsătorită, ceva destul de greu de acceptat pentru ei, dar adevărul persista și era în mine: viu, foarte viu. Și foarte frumos. Faptul că nu aveam siguranța unui viitor cu tatăl lui mi-a provocat, însă, neliniște. Ce să fac? Să păstrez sarcina, să nu o păstrez? Dacă nu e bine, dacă nu rămânem împreună, dacă nu ne înțelegem... mulți dacă. Tensiunea creștea. În el, în familia mea, cu "ce zice lumea", deși mă și înțelegeau și mă susțineau într-un fel. Eu parcă eram în transă. Simțeam că nu are de ce să îmi fie teamă. Atât știam, deși primisem deja îndrumări pentru întrerupere de sarcină. "E viu", îl aud pe ginecolog. "Decizia îți aparține, eu în câteva minute te rezolv, dar gândește-te bine, că după ce dai cu o piatră în geam, nu mai poți să îl faci la loc". Atunci am decis să plec la București, ca să ajung la Mânăstirea Radu Vodă, la moaștele Sfântului Nectarie, să-mi dea el un sfat. Auzisem de el, știam de Sfânt, încă din facultate. Nu mă duceam cu fervoare și încredere. Ziceam să o fac și pe asta. Nu mă ascultă pe mine un Sfânt dintr-o raclă! Nu e Dumnezeu atât de milostiv cu mine, ca să mă limpezească la minte și să-mi dea gândul cel bun. Dar pe măsură ce mă apropiam de mânăstire și urcam pe aleea din piatră pavată simțeam cum crește dorința de a găsi un răspuns la frământările mele.
Stau la rând să sărut moaștele. Era ceva lume, ca într-o zi obișnuită din săptămână. Țin minte că era o după-amiază de noiembrie. În timp ce stăteam la rând, mă rugam. Spuneam în gând "Tatăl Nostru" și " Crezul", de câteva ori. Mă uitam în față, la icoana sfântului. Îl rugam ca pe un om, să mă ajute, să-mi spună ce hotărâre să iau. Încercam să-l văd aievea, să îl simt fizic și să îl aud. Nu mai spuneam rugăciuni. Ziceam întruna: "Sfinte Nectarie, dragul de tine, spune-mi ce să fac! Te rog, te implor, dă-mi sfatul tău de care am atâta nevoie. Ce să fac? Nu mai am timp de-așteptat, trebuie să iau o hotărâre. Ajută-mă, te rog. Am atâta nevoie de sfatul tău! Începusem să plâng încetișor, liniștit, fără să mi se miște corpul. Ajung în față, la raclă. O sărut, nu am prea mult timp să stau în fața ei. Mă împing cei din spate. Între timp, mulțimea s-a îndesit. Mă retrag și mă așez într-o strană. Nu puteam să plec, mai voiam să fiu lângă Sfânt. Încă puțin, încă puțin... Mi-era și foame, eram obosită de drum. Și atunci m-a furat somnul. Cu capul sprijinit de spetează, am adormit și imediat am început să visez. Eram pe un drum de țară prăfuit și se apropia un autobuz. Din acela vechi, cu miros de motorină. În vis, autobuzul mergea într-o excursie. În el se urcase și-un băiețel șaten-blond, de patru-cinci anișori, tuns castron. Îmi zâmbea și îmi făcea cu mâna, chemându-mă și pe mine. M-am trezit brusc. Emoția mă sufoca. Am înțeles că primisem răspuns. Știam ce am de făcut. Am început să plâng și mai tare, indiferentă la cei din jur, și m-am dus încă o dată la coadă, ca să ajung la raclă. Eram împăcată. Biserica se pustiise, rămăsesem doar eu cu sfântul Nectarie și cu hotărârea mea. Voi face copilul! Voi primi darul de viață pe care mi-L trimitea Dumnezeu.
*
La ecografia de 16 săptămâni (țin minte că era în 7 ianuarie 2016, în ziua de Sfântul Ion), m-a întrebat doctorul dacă vreau să știu ce este. Am zis, fără emoție, că da. Știam deja. Eram sigură. "Este de sex masculin", a spus doctorul zâmbind. Băiețelul din autobuz se pregătea să intre în viața mea. Am plâns, fără nicio rușine, de bucurie.
Sarcina a fost minunată, superbă, fără nicio problemă de sănătate. Până în ultima clipă, m-am dus la serviciu, la farmacie. Am născut la București, prin cezariană. Nu am avut curaj și putere de o naștere naturală. Iar întâlnirea cu George a fost momentul suprem din viața mea. Nu se poate descrie ce simți când îți vezi pentru prima oară copilul cel îndelung așteptat. Oare e al tău? Minunea aceea îți aparține cu adevărat? După primul țipăt l-am sărutat pe obraz și am știut că suntem legați pe viață.
Mă uit la el cum doarme, cu tălpițele goale, ieșite din păturica verde, pufoasă. Mă minunez și îi mulțumesc Domnului că nu m-a lăsat. Am curaj pe viață, pentru tot ce va fi. Nu i-am pus numele Sfântului. Nu am vrut să sune ca un clișeu. Știu că Sfântul nu este supărat. Și îi port recunoștință pentru toată viața. Sunt cea mai fericită mamă din lume, alături de pruncul meu. Tatăl lui ne este și el alături. Sfântul Nectarie își împlinește minunile până la sfârșit.
Cu drag,
GEORGIANA
(Reproduceri după picturi de Ion Nicodim)