Pe urmele "Formulei AS" - Românii şi occitanii

- În anul 2014, în călătoria revistei noastre din sudul Franţei, ajun­gând în regiunea Provence, am fost uimiţi de similitudinile de limbă, de cultură şi de tradiţie cu occitanii, vechea populaţie a zonei. Înţele­geam ce vorbesc fără traducător, muzeele erau pline de obiecte popu­­lare, identice cu cele folosite în satele româneşti, şi practicau oieritul şi transhu­manţa. Nu am găsit explicaţii. Cercetătorii locali ştiau mai pu­ţin decât noi. Singura "urmă" era frăţia româno-occitană, cele­bra­tă frenetic şi încununată prin premiul decernat lui Vasile Alecsan­dri pentru poezia "Ginta latină". Interesat de problemă, istoricul CONSTANTIN ZAMFIR a refăcut traseul spre sudul Franţei, soldat cu o lucrare de doctorat de peste 400 de pagini. Interesaţi de studiul dedicat occitanilor, l-am rugat să ne acorde un interviu -

CONSTANTIN ZAMFIR
"O «frăţie» greu de explicat"

- Domnule Constantin Zamfir, suntem în luna Mai, luna "Jocurilor Florale" din sudul Franţei, şi cred că este un bun mo­ment să vorbim despre occitani. Sub con­du­ce­rea profeso­rului Andrei Pippi­di, aţi realizat o lucrare de docto­rat de aproape patru sute de pa­gini, în care fa­ceţi o radio­grafie de excepţie a lumii occitane, dar şi a legăturilor dintre Proven­ţa şi Româ­nia. O muncă im­presio­nan­tă de cercetare a ar­hi­velor româ­neşti, dar şi a celor fran­ceze, ita­liene şi spa­niole. Ce v-a determi­nat să fa­ceţi o asemenea cerce­tare şi ce aţi des­co­pe­rit?

- În primul rând, felicitari re­vis­tei "Formula AS" care, prin ex­pediţiile sale, a readus în spaţiul pu­blic o pa­gină importantă a cul­turii şi istoriei Ro­mâ­niei! Reporta­jele dumneavoastră au fost o bună sur­să de inspiraţie şi pen­tru lucra­rea mea, şi vă datorez mul­ţumiri. Eu am terminat Facultatea de Li­tere şi după aceea am schimbat di­recţia către Facultatea de Istorie, unde am vrut să fac cercetări legate de peri­oa­da medievală. Şi cum trubadurii au dominat în perioada aceea, su­biectul mi s-a părut interesant, şi asta m-a con­dus la occitani. Aşa am ajuns la poetul francez, laureat al Premiului Nobel, Mistral, şi la poeţii felibri. Des­cope­ririle au fost uimi­toare, pentru că am înţe­les ce legături strânse erau între occi­tani şi români, o adevărată frăţie, greu de înţe­les şi ex­plicat. Astăzi, din păcate, aces­te lucruri sunt uitate, deşi la timpul lor au fost de o maximă importanţă pen­tru isto­ria şi iden­titatea poporului român.

- Ce v-a surprins cel mai mult, cer­ce­tând arhivele acestei vechi legături dintre occitani şi români?

- În primul rând m-a surprins inten­sitatea acestei frăţii. Nu era vorba doar de un interes politic, de a crea o solidari­tate latină, care să ţină piept panslavis­mului şi pan­germa­nis­mului, două miş­cări puter­nice ale înce­putului de secol XIX. Sigur că exista şi acest inte­res prag­matic, de a face un pod peste latinitate, ca­re să ser­veas­că in­te­reselor politice ale momen­tului, însă exista ceva dincolo de asta. Un consens sufletesc, ce părea a veni din adâncuri. Ca do­­vadă, paradoxul de a sprijini Ro­mâ­nia la momen­tul Unirii principatelor, când occitanii erau, de fapt, o mişcare separatistă. Aşa cum am spus, există un substrat ce pornea de la lim­ba vorbită, ex­trem de asemănă­toare cu a noas­tră, şi de la structura sufletească, care se întâlnea în poezie şi i-a apropiat pe oamenii acelor vremuri. Acest substrat cred că i-a adunat, în 1878, la Mont­pellier pe cei peste 60 de mii de latini din Cata­lonia şi până în Pirinei, atunci când Vasile Alec­sandri a luat premiul pentru cea mai bună poezie cu Ginta latină.

- A fost şi puţină politică în premiul acordat lui Alecsandri?

- Aşa pare, când te gândeşti că Mistral şi poe­ţii felibri doreau realizarea unei uniuni a ţărilor latine. Însă acolo a fost de fapt un concurs la care au parti­cipat 550 de poeţi din întreaga lume lati­nă, şi pe care Alecsandri l-a câşti­gat. Aprecierea occita­nilor pentru el nu a fost con­­junc­turală, ca dovadă le­gă­turile ulterioare. Ce nu se ştie este că, după acel moment, Alecsandri şi o bună parte a intelectualilor români din acea vre­me au avut relaţii extraordinare cu occitanii. Poetul român a avut ulte­rior o cores­pon­denţă im­pre­sio­nantă atât cu Mistral, cât şi cu poeţii fe­libri, şi de câte ori a avut ocazia, i-a vizitat. Alecsan­dri a fost primit acolo ca un rege al poeziei latine, l-au plim­bat prin toată Provenţa şi i-au acordat mari ono­ruri. Poate din acest motiv, Alecsandri a şi scris prima gramatică a limbii ro­mâne, în limba franceză. În acelaşi timp, revistele din România tra­duceau şi publicau permanent poezii ale feli­brilor şi anun­ţau evenimentele impor­tante din sudul Franţei, iar Regele Carol I a decorat câţiva poeţi felibri, la Bu­cureşti. La rândul lor, felibrii le ce­reau texte scriitorilor români şi spri­ji­neau demersurile de recunoaştere a nou­lui stat român, unii dintre ei chiar s-au apucat să înveţe limba română, cum este cazul poetului Bonaparte-Wyse. Cu această ocazie, studiind co­respon­den­ţele, am descoperit un Alec­sandri altfel decât este el cunoscut în ma­­nualele noas­tre, şi anume: un diplo­mat care a ştiut să deschidă uşile mari­lor cancelarii mizând tocmai pe această legătură stră­veche a latinităţii, un pa­triot desăvârşit, care a făcut tot ce i-a stat în pu­tinţă pen­tru România, şi un om plin de umor.

- Este surprinzătoare această aprigă legă­tu­ră a intelectualilor occitani cu cei ro­mâni, încă de atunci. De obicei, când vor­bim despre relaţiile dintre Franţa şi Ro­mânia, ne referim la perioada inter­be­lică.

- Este surprinzătoare şi puţin cunos­cută. Cu Alecsandri a fost însă doar înce­putul. Regina Eli­sa­beta, care îşi semna tex­tele cu Carmen Sylva, a devenit şi regi­na poeţilor felibri. Era muza lor şi o apre­ciau foarte mult, îi publicau textele şi se pare că au chemat-o, chiar, să sfin­ţească una dintre bisericile din sud. Ana Brân­coveanu, sau Anna de Noailles, cum era cu­noscută în Franţa, l-a vizitat pe Mistral, pe când avea doar nouă ani, şi marele poet avea 55. Apoi, după Alecsandri, V.A. Ure­chia a fost un apropiat al felibrilor. El a avut întotdeauna această "obse­sie a latini­tăţii" şi a încercat să orga­nizeze chiar şi un mare congres la Bucureşti, unde să îi invite pe occitani şi pe ceilalţi latini. Din pă­cate, s-a opus Dimitrie Sturdza, pe atunci secretar al Aca­demiei Române. V.A. Urechia fusese căsă­torit cu Francisca Dominica de Planohe, fiica me­dicului personal al reginei Isabella a-II-a a Spaniei, şi a fost un adevărat vizionar a ceea ce înseamnă lati­nitatea, fiind şi primul care a scris despre legă­turile noas­tre cu friulii şi mavro-vlahii din Istria. A fost în culmea fericirii când occitanii au publi­cat "Albu­mul ma­cedo-român", fiind convins de adevărul conexiunii între aceste două naţiuni. În cele din urmă, V.A. Ure­chia a fost numit, chiar la pro­punerea lui Mis­tral, soci, adică membru ataşat al Felibrige-ului.

- Legăturile cu occitanii au durat şi în pe­rioada interbelică?

- Sigur că da. La 29 septembrie 1927, în gara Jimbolia intra un tren care aducea pe pământ ro­mânesc nu mai puţin de 96 de ziarişti care repre­zentau "presa latină" din Europa şi America de Sud. Erau gazetari din Portugalia, Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Argentina, Bolivia, Bra­zilia, Chi­le, Colum­bia, Cuba, Mexic, Paraguay, Peru, Para­guay, Uru­guay şi România. Trenul era împodobit cu drapelele tuturor ţărilor din care proveneau aceşti ziarişti ce urmau sa participe la un mare Congres. Atunci ne-a vizitat cel mai important grup de occitani. Câteva zile nu doar s-a benche­tuit la cele mai alese restau­rante din Capitală - Athénée Palace, Chateaubriand sau Splendid, dar au plănuit, alături de intelectuali precum Iorga, Ba­calbaşa, I.C. Brătianu, realizarea unei mari biblioteci latine, a unei mari alianţe co­merciale latine şi multe altele. Totul s-a înche­iat cu un tur prin toată România, de la Craiova, prin Horezu, Petroşani, Caransebeş, până la Seve­rin. Un alt episod important a fost în 1930, când, cu ocazia cen­tenarului Mistral, o delegaţie oficială a Ro­mâniei, în frunte cu Nichifor Crainic, Pamfil Şei­caru, Cezar Petrescu şi Ovid Densu­şianu, au mers la Montpellier. Deşi pare greu de crezut astăzi, toţi cunoşteau foarte bine lumea occitană şi erau bine co­nectaţi la ea, ţineau adesea conferinţe aco­lo, pu­blicau în revistele lor şi exista un permanent schimb de idei.

- O mişcare culturală strălucită, blocată de comunişti...

- Din păcate, da. Dar totuşi, datorită efortu­rilor extraordinare făcute de Eugen Ionescu, s-a mai păs­trat ceva. Înainte de sfârşitul războiului, Eugen Io­nes­cu, aflat în rezistenţa din sudul Fran­ţei, a pro­mo­vat intens cultura românească. În afa­ră de popu­larizarea poeţilor şi romancierilor români sau a tradiţiilor româneşti, el areuşit să obţină înfiinţarea unor centre universitare din care s-a păstrat până astăzi cel din Aix-en-Pro­vence. Mulţi intelectuali aflaţi ulterior în exil în Franţa au sprijinit acele insule de românitate din Provence. Să sperăm că din puţinul care a rămas între occitani şi români vom pu­tea reface vechile şi puternicele legături de altă­dată.

- O curiozitate de final, domnule Zamfir: dvs. aţi auzit vor­bin­du-se occitana? Cum v-a sunat?

- Mi-a sunat cunoscut! Occitana seamănă foar­­te mult cu limba română. Au foarte multe cu­vinte şi chiar expresii asemănătoare sau identice cu ale noastre. Oriunde ai merge în partea de sud a Franţei, auzi o limbă familiară.