Viaţa neştiută a pietrei - Munţii Măcinului

- Cel mai vechi loc al pământului pe care-l numim România -

E acolo. Respiră. Dincolo de lucirea întu­necată a Dunării, de verdele crud al os­troavelor împădurite, la marginea ceru­lui ăstuia din care va ploua. Un cer tulbure, ce stă să se însereze, ce se întinde de aici, de la ochii noş­tri, de oameni care privim, până la el - Uriaşul. La el, cerul se opreşte şi începe lumina. De parcă albastrul întunecat al ploii ce va veni şi duhurile înserării nu l-ar putea atinge. De parcă lumina aceea de deasupra ar fi respiraţia lui de fiinţă vie şi bătrână. E o lumină deasupra Munţilor Măcin. Cel mai vechi loc al pământului pe care-l numim România. Se aud urmele zilei şi ale oraşului în care ne aflăm, Brăila: uguitul porumbeilor, copiii jucându-se, claxoanele unor maşini. Urmele se şterg, ră­mâne lumina din munţi. Vom pleca spre ea, spre taina ei, la primele ore ale dimineţii.

Un zeu încă viu

A plouat peste noapte, mă­runt, chinuitor. Dunărea e tul­bure, bosumflată. Nu e nimic idilic să treci cu bacul din Brăila înspre Smârdan. Un pod plutitor, de fier ruginit, pe care sunt parcate o droaie de maşini. Felul pieziş, arhaic, anacronic de a ajunge din­colo, pe celălalt mal. Ajun­gem. În smârcuri s-au cuibărit lebede, stuful se întinde spre pădure, se amestecă cu ea. Muntele e acolo, ne aşteaptă. Tainicul, nelămuritul, pietro­sul, uitatul Măcin. Ciudăţenia asta a na­turii, cel mai bătrân pământ înalt al ţării. Acum 400 de milioane de ani, odată cu oro­geneza hercinică, de­păşea 3000 de metri în altitu­dine. Acum, abia dacă mai trece de 400, cu vârfurile Ţu­ţuiatu sau Ghiunaltu. Viaţa neştiută a pietrei. Cu durerile ei ascunse, bântuite de vân­turi, de ploi, de arşiţă, de ger. E bătrân şi măcinat de timp muntele ăsta. E un zeu de la începuturi, care încă mai trăieşte. La poalele lui se ascund toate secretele lumii. De la poalele lui începe lumea. La poalele lui am ajuns noi, doi oameni, pentru a scotoci ceva din tainele ascunse. Trebuie s-o facem însă cu grijă, în linişte, ca şi cum am păşi. Nu vrem să supă­răm un zeu. Nu vrem să su­părăm cel mai bătrân pământ al ţării. Şi nimeni, niciodată, nici o clipă n-ar trebui să râdă de un munte care măsoară nici 500 de metri. Cine nu a ajuns sus, pe cul­mile lui, nu are cum să ştie. Acesta este cel mai înalt masiv mic din lume. Înălţimile Pricopanului, de pildă, sunt aidoma, fără nici o exagerare, cres­tei Făgăraşului. A fost măcinată de timp măreţia Măcinului, dar nu şi în­frântă, niciodată înfrântă! Ajunge doar să-ţi ridici ochii şi să priveşti: ai în faţă un munte, în carne şi oase, în iarbă şi pietre. La poalele lui, ascunse, sunt toate satele prin care vei trece. Dar mai îna­inte de a intra în inima lor, trebuie să vezi cum se vede de sus, de cel mai de sus, pentru ca apoi să poţi înţelege, să poţi căuta secrete. E o lume aici. O altă lume. O lume în sine, veche, stranie, aproa­pe uitată. Lumea Mun­telui Măcin.

Uriaşii din templu

Urcăm! Ceaţa se ţine cu noi, Andrei şi cu mine, ca o şoaptă, ca un văl străveziu de mireasă. Ne adul­mecă, se răsuceşte pe tulpinile puţinilor co­paci înfloriţi, dezmiardă pământul, pietrele, izvo­rul peste care păşim, ne ascunde urcuşul, ne rupe de lume, de tărâmul văzut, ne ia cu ea. Aproape că te înfiori de la atâta tăcere, de la aburul ăsta care pare că foşneşte, care ne atinge cu degetele lui de rouă. Intrăm în munte ca într-un templu. Doar ceaţa şi noi, singurele lucruri care se mai mişcă, singuri. Ne simţim priviţi. De jur împrejur, din pământ se ivesc sfincşi nelămuriţi de piatră, ne împresoară, ne măsoară cu privirile lor încre­menite. N-am văzut în nici un alt loc o asemenea adunare de megaliţi. Dar, probabil, nici nu se putea altfel. Călcăm pe cel mai bătrân loc al ţării, uriaşii aceştia de piatră au fost martori la facerea lumii. Acum ne însoţesc pe noi. Tac, îi salut în gând, mă uit la Andrei, tace, îmi face semn cu privirea, mi-i arată. Dau din cap, am văzut amândoi, ştim, urcăm mai departe, ne oprim. Greu, nespus de greu ur­cuşul ăsta, am lăsat câmpia în vale, Brăila e umbrită de cerul sălciu, nici Dunărea nu se mai vede, lumea de jos s-a şters, templul ne-a primit, cu uriaşii lui de piatră, suntem înăun­tru. Doar respiraţia noastră şi a pietrelor se mai aude. Aburul pământului pe care urcăm. Tim­pul s-a şters, suntem acum sau atunci, cu sute de milioane de ani în urmă. Tăcerea te împre­soară, te asurzeşte, te supune. Te ia cu ea, te face una cu ea. Nu se mişcă nimic. Iar Munţii Măcin sunt vestiţi pentru ţestoasele pe care le întâlneşti la tot pasul, pentru viperele cu corn sau ultimele exemplare de balaur dobrogean, şarpele uriaş al României, ce poate măsura mai mult de doi metri. Nu sunt nici acvilele şi şoimii pe care le mai poţi întâlni doar aici, nici şacalii, mistreţii sau căprioarele. Tăcerea asta le-a înghiţit pe toate, aburul ei de ceaţă. Îţi auzi doar inima, vuietul ei care îţi însoţeşte fiecare pas în sus. Sus, tot mai sus. În miezul înfri­gurat al lumii, în sălbătăcia asta de o frumuseţe fără seamăn, există însă ceva care îmblânzeşte totul. O desluşeşti prin abur, acolo, pe culme, aproape ca o părere, singură, neclintită. De la ea începe totul. Te apropii, urci, întinzi mâna, o atingi, te închini: o cruce. Crucea asta este sufletul uriaşilor de piatră. Ea a îmblânzit lumea, ea i-a dăruit iubirea. Ştii ce ai de făcut, ştii ce trebuie să cauţi. Credinţa. Credinţa pă­mântului ăstuia bătrân, credinţa muntelui mă­cinat de timp.

Lumea de la poale

Oare cum va să fie să locuieşti în preajma unui zeu străvechi, cum este Muntele Măcin? Oare cine sunt oamenii de aici, ascunşi în pădurile nesfârşite de tei şi fag? Oare a tăcut trecutul sau îi vom afla tainele? Coborâm prin soare, printr-o livadă de pomi înfloriţi, frun­zele se scutură de ceaţă, se lasă mângâiate de soare. Am ajuns la Fântâna de Leac, locul unde, spune o poveste veche, o fecioară a fost ucisă pentru credinţa ei. Chiar aici, la poalele muntelui. Erau vremurile acelea sălbatice, ale ciobanilor neîmblânziţi. Din credinţa ei nesmintită a ţâşnit însă viaţa. Apa limpede, tămăduitoare a unui izvor a apărut peste noapte, acolo unde a fost jertfită. După patru ore de mers neîntrerupt peste ţancuri şi creste, apa asta pe care o sorbim e o binecu­vântare. Credinţa fetei a biruit după moarte, din ea ne astâmpărăm setea, ne spălăm mâinile şi faţa. Lăsăm uriaşii de piatră în altarul lor de sus. Ne întoarcem la oameni, la viaţă, la căutările noastre de taine şi poveşti. De sus, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii străluceşte orbitor. O Mânăstire nouă, ctitorită abia în 2005, lângă izvorul unei poveşti vechi. Izvorul ăsta, apa nevăzută, se prelinge pe sub pământul bătrân al Dobrogei. Izvorul tuturor poveştilor, izvorul credinţei. Apa vie, cea care nu se vede. Dar unde? Unde?
Luăm aşezările la rând. Muntele acesta as­cun­de o lume fabuloasă. Aici trăiesc laolaltă, ames­tecate, împreună, în jurul Măcinului, mai multe credinţe, mai multe feluri de a privi lumea. Sunt ruşii staroveri, cu credinţa lor veche, de nesmintit, oamenii pădurilor de tei (lipa în limba rusă), lipo­venii din Carcaliu. Sunt friulanii, rudele noastre vlahe, maeştri pietrari italieni, veniţi să scoată şi să prelucreze granitul din munte, rămaşi aici, din nou acasă, sub munte, în Greci.Sunt megleno-vla­hii din Cerna, ajunşi aici în 1940, când Cadrila­terul a fost cedat Bulgariei, în urma unui schimb de populaţie. Sunt haholii ucrainieni, prigoniţii imperiului rus din secolul al XVIII-lea, rămaşi şi astăzi în Hamcearca. Sunt urmaşii grănicerilor turci, crescătorii de capre şi oi, oamenii cu ochii oblici din Rachelu, comuna Luncaviţa. Sunt copiii hoardei de aur, tătarii, pe care îi mai poţi întâlni în Ciucurova, de pildă. Sunt rudarii şi lingurarii, care s-au aşezat în pădurile de sub munte. Bulgari, germani, greci, cerchezi, toţi au fost aici, toţi au lăsat urme şi strămoşi, un alt fel de a vedea lumea. Poate că nici un alt loc din ţara noastră nu este atât de încărcat de istorii şi popoare ca pământul dobro­gean, pământul Munţilor Mă­cin. Nici nu ştii de unde să în­cepi. Ai um­blat pe străzile li­niştite ca o duminică ale oraşu­lui Măcin, ai stat de vorbă cu oameni amestecaţi, români-ţi­gani-lipoveni-turci, ai mers mai de­parte, spre Greci, ai făcut o vizită centrului turistic al Par­cului Naţional Măcin, ai aflat că pote­cile au fost amenajate, in­clusiv pentru prome­nada ec­vestră, că lucrurile se întâm­plă ca la carte, dar că în toată zona nu există nici măcar o pensiune de­centă, pentru ca turiştii să se poată odihni după o zi de plimbări, ai mai privit o dată munţii, i-ai mângâiat cu pri­virea, ai ascultat larma senină a unor copii la joacă şi ai plecat mai departe. Dea­supra şoselei pustii, care înconjoară muntele între Măcin şi Luncaviţa, ai zărit ciobani singu­ratici, urcând cu caprele pe pă­mânt pietros, pustiu. Te-ai gândit la Munţii Atlas, la Sinai, la toate acele locuri în care viaţa zvâc­neşte din piatră seacă, cumva, miraculos. Te opreşti în li­nişte, pe Valea Taiţei, apa Taiţei, ca o tainiţă, singuri pe o şosea pustie, în mijlocul pă­durilor şi al unui munte pe care ai urcat. Se vede turla bisericii unui sat, te închini, te îndrepţi înspre acolo.

Apa vie, nevăzută

Nifon. Se numeşte aşa după numele episco­pului Nifon Nicolescu, care la 1913 târnosea bise­rica aceea ce se vede din şosea. Lumea s-a aşezat peste locurile astea nici nu se mai ştie de când. Au fost turcii prigonitori şi aspri, au fost haholii ajunşi din Rusia, rudarii şi lingurarii eli­beraţi din sclavie, ce s-au aşezat lângă pădurea de tei, ardeleni şi răzeşi ce au găsit aici liniştea din ţările lor co­tropite. Pentru că, dintotdeauna, asta a avut Do­brogea şi muntele ei Măcin: liniş­te. Liniştea pen­tru ca toţi oamenii, de toate felu­rile, să se poate aşeza aici şi trăi în pace. Cauţi, cauţi izvorul de dedesubt, apa vie, cea care nu se vede. O cauţi aici, în Nifon, un sat ca oricare altul, ai spune, de sub poalele unui munte bătrân. Copiii sunt aduşi de la şcoală de un autobuz, se răspândesc pe uliţe într-o larmă senină, fără griji. Apoi e iarăşi linişte, apoi trece un câine, apoi un bătrân. Cu el stau de vorbă, un rudar de 74 de ani, de o viaţă aici, în Nifon. Îl întreb de credinţă, îşi face o cruce mare, adâncă, până la pă­mânt. "Dă Dumne­zeu", zice. "Biserică e", zice, "doar o vezi, uite-o ce frumoasă e, dra­ga de ea, avem şi mâ­năs­tire, doar că aia nu se mai vede, că-i sub pă­mânt". Îl întreb cum se poate ca o mânăstire să fie sub pă­mânt. Îmi spune că se poate, că mâ­năstirea e tot acolo, doar că nu se mai vede, au înghiţit-o anii şi pă­mân­tul. "Dar cine ajunge ştie şi toţi ne închinăm la ea". Tot nu-mi vine a crede. Îl întreb unde e, îmi spune că în pădure, departe, să vorbesc cu pădurarul, să mă ducă el, să nu mă rătăcesc.Îmi arată cu mâna spre marginea satului, spre ultima casă înainte de pădure: acolo să întreb de pă­durar. Ne rătăcim pe uliţă, întreb de mânăstire. În pădure, da, îmi spune lumea, tineri sau bătrâni, şi îmi arată cu mâna - tot înain­te. O mânăstire sub pământ, o taină, un loc la care oamenii se închină şi acum. Credinţa, iz­vorul, apa ascun­să, vie, pe care nu o mai vezi, o simţi. Ajungem la casa pădurarului, îl strig, nu apare nimeni. O voi lua de unul singur, pe jos, fără să ştiu dru­mul. Unii oameni mi-au spus că voi merge o oră, alţii jumătate, câţiva că imediat. De parcă fie­care ar vorbi de o altă mânăstire, a fiecăruia, as­cunsă sub pământ. "O să ştii când ajungi, se vede", mi-a spus bătrânul. "Nu se mai vede nimic, da' e-aco­lo", o bătrână de pe drum. "Las' c-ajungi tu şi o să vezi", un tânăr la poarta casei. "Mai e o cruce", o femeie tânără care crăpa lemne pentru foc. "E cimitirul acolo, o să vezi multe cruci", un copil. "Nu se mai vede nimic, ce să se mai vadă?", un bărbat de pe tractor. "E în pădure", o fetiţă. "E într-o poiană", un băiat. Nu mai înţeleg nimic. Am trecut de ultima casă din sat, cea a pădu­rarului, am trecut de o barieră, începe pă­durea, două poteci mari, care se tot despart în altele mai mici. Trag aer în piept, închid ochii, îmi fac cruce, fie ce o fi, du-mă, Doamne, pe drumul cel bun, pornesc. Doar ulii se mai rotesc deasupra mea şi ţipă. "Du-te", par să-mi spună, "du-te". Mă duc. Pădurea are carpen, tei şi fag. E tânără, abia s-a trezit din iarnă, încă face ochi, abia îşi trosneşte lemnul tânăr, şi-l întinde spre lumină, îl umple de muguri. Mă adâncesc în pădure, am în minte toate cuvintele tuturor oamenilor cu care am vorbit. Le dau la o parte: am să ajung, zic, şi nu mă mai gândesc la nimic.

Mânăstirea de sub pământ

E o cruce de piatră într-o poiană. Şi un mic altar de piatră. Atât. Ar mai fi un dâmb cu pietre, pietre şlefuite, perfecte. O bancă de lemn. Mă odihnesc. Aici trebuie să fie. Mă închin. E o mânăstire în mij­locul unei poieni din pădure, e un cimitir la picioarele mele, un izvor nevăzut de credinţă, credinţa muntelui ăsta străvechi, Măcin. Mă întorc. Inima îmi spune că am ajuns unde trebuia, e nevoie doar să fiu sigur. "Duceţi-vă la Ionel şi Lia Benga", îmi spune Viorel Vişan, care trebăluieşte în curte, pe lângă stupii lui de albine. "Ei ţin legătura cu călugărul care o să ridice iară mânăstirea". Nu mai înţeleg nimic. "Păi, n-aţi zis că aţi fost la mânăs­tire? Acolo, în poiană, unde-i cru­cea scapeţoaicei?!" Iar nu înţeleg nimic. Ridic din umeri, nedumerit. "Eh, acolo a venit călugărul ăsta de la Măcin, ca să se facă iarăşi mânăstire. Mai mult nu ştiu ce să vă zic". Dar îmi zice despre pădu­rile de salcâm din zona Galaţiului, unde-i pământul ăla bun - negru cu nisip, unde îşi va duce stupii în mai, apoi la floarea bălţilor din jurul Dunării, iar în iulie, în pădurile astea de tei de sub munte. "Aşa-i cu albinele", zice Viorel Vişan, "viaţă frumoasă, de nomad."
Pe Ionel şi Lia Benga îi găsesc acasă, în toiul unei mari curăţenii. "Da, ai ajuns unde trebuie. Acolo e mânăstirea", îmi spun ei. E, spun ei, nici­decum a fost. "Acolo unde-i crucea de piatră a scapeţoaicei, că doar ea a mai rămas", îmi ex­plică Ionel Benga: acolo, lângă mânăstire, era cimitirul vechi al satului. Dar lumea era săracă, crucile de lemn. Doar o bogătaşă, din neamul sca­peţilor, a plătit pentru o cruce de piatră. Crucea de piatră care a rămas şi acum acolo, în poiana mâ­năs­tirii. Întreb de scapeţi, cine erau ei. "Cas­traţii", îmi zice Ionel Benga, "mai mult nu ştiu ce să vă spun". "Părintele Astion vrea să ridice iarăşi mânăstire acolo, dar când a dat să sape, a dat de vestigii şi de alte oase de oameni, mai vechi decât alea de dinainte. Şi acu' s-a oprit tot, că trebuie să sape arheologii. Nu vă e foame?" Nu, nu mi-e foame. Ştiu doar că trebuie să-l găsesc pe Părintele Astion, călugărul duhovnic de la mânăs­tirea de maici din oraşul Măcin. Ştiu că aici, pe Valea Taiţei, am găsit izvorul tainic al muntelui ăstuia bătrân.

Cimitirul de pruni

Ne întoarcem de unde am plecat, înconjurăm muntele, trecem prin nesfârşite păduri de tei şi fag dobrogean, printr-un loc ciudat, La Scapeţi, prin Luncaviţa, ajungem la mânăstirea de maici. Maicile mă îndrumă la călugăr. Părintele As­tion iese în curtea plină de soare şi îmi zâm­beşte. Îl ascult. Îl ascult şi se limpezeşte totul. În 1845 a fost ridicată Mâ­năstirea Taiţa din pă­dure, de călugării ce au trecut muntele, Ioil şi Simion. Încet, în timp, s-au strâns 14 călugări. Satul s-a ridicat în jurul lor, al mânăstirii. Apoi, peste ei au venit turcii, au pustiit satul, i-au pus pe călugări să aleagă: capetele lor sau viaţa. Călugării şi-au pierdut capetele în numele cre­dinţei. La Mânăstirea Halmyris se afla Părintele Astion când un călugăr bătrân i-a trimis vorbă printr-un frate, ca atunci când se va apuca să sape, să aibă grijă: acolo se află şase sfinţi martiri, moaştele lor se odihnesc acolo, în pământurile acelea sfinte, trebuie să fie cu băgare de seamă, să nu le tulbure. Îl întreb pe călugăr cum a aflat de mânăstire. Îmi zâm­beşte, mă roagă să nu scriu, că e mai bine aşa. Îl rog şi eu să mă ierte, scriu: Părintele Astion a visat locul, Mânăstirea, aşa cum era ea odată, pe călugării de acolo, înainte să fie martirizaţi. Apoi a întrebat şi a aflat: da, acolo chiar a fost mânăstire. Pământul l-a primit în dar de la un om cu credinţă al locului. Doar că pământul acela, pământul de sub munte, pământul din pădure, pă­mân­tul mânăstirii, pă­mân­tul credinţei mai ascun­dea ce­va. "Am tot văzut eu în pă­dure zi­duri, am tot dat de oale şi săgeţi. Doar Dum­ne­zeu dră­gu­ţu' ştie de când sunt". În străfun­du­rile mâ­năs­­tirii se află ves­tigiile unei mari aşe­zări roma­ne. În reper­to­riul arheo­lo­gic na­ţional, sunt tre­­cute în zona Mâ­năstirii Taiţa ca fiind descoperite două monumente de­dicate zeiţei Diana. Diana, zeiţa neîmblânzită a pădurilor, care a lăsat pămân­tul mai apoi unor sfinţi martiri ortodocşi. Pămân­tul acela peste care am păşit este încărcat de viaţă şi credinţă. Cimitir peste cimitir peste cimitir. Iar la capătul morţilor, pruni. Prunii pe care i-am văzut în toată poiana. "Păi, nu ştiţi?", se miră Pă­rintele Astion, "când se ducea omul la mormânt, era lege ca la capul lui să se planteze un prun. E un cimitir de pruni în poiana Mâ­năstirii, s-au sălbătăcit între timp, oricât am cură­ţat eu din ei. Doar scapeţoaica mai are crucea cruce". Părin­tele îmi povesteşte de scapeţi, de credinţa lor ciu­dată, care a ţinut veacuri la rând, de a se castra, pentru a nu mai păcătui, odată ce li s-a născut un fiu. Oameni bogaţi, ciudaţi, care şi-au găsit şi ei loc în liniştea de sub acest munte străvechi. Acum, părintele aşteaptă să se întoc­mească istoricul locu­lui. Nu se poate fără. De construit, va construi, e hotărât. Dar nu în poiana vechii mânăstiri, pentru că acolo locul e plin de vestigii ce trebuie săpate, ci foarte aproape, în poiana vecină. "Până când le vor dezveli arheo­logii, le cotropesc căutătorii de comori cu apara­tele lor", zice părintele. "Au gă­sit monede de argint, de aur, ce să-i faci... Eu caut doar ciuperci şi trufe. Şi pe Dumnezeu dră­guţul", zâmbeşte iar părintele. Îmi spune că ar fi tare bine să fie iar mânăstire acolo, în liniştea aceea mare, în lumina blândă de sub munte, "unde şi în noiembrie poţi ieşi desculţ în iarbă, aşa blândeţe de loc e. Mno, până începe vântul ăla de ianuarie, că ala...", şi călugărul zâmbeşte iar, ca lumina blândă despre care vorbeşte. Îl întreb des­pre credinţă pe părinte şi îmi spu­ne că Dobrogea e un loc ciu­dat, că lucrurile şi oame­nii îşi ames­tecă riturile vechi cu dreap­ta credinţă, că uneori e greu, că alteori e uşor... "Au ucraine­nii ăştia nişte vorbe de ale lor vechi, dar mai bine nu-ţi spun, că nu vreau să te sperii... Dum­ne­zeu drăguţul şi rugăciu­nea le îm­blân­zesc însă pe toate." Pă­rin­­teleAstion tace. Trebuie să aler­ge la căpătâiul unui băiat pa­ra­lizat. "I-a murit mama şi îl chi­nuie ăla rău. Mă duc să-l îm­păr­tăşesc, că i-am citit rugăciu­nea de dezle­gări. Când vin, e blând ca un miel, dragul de el". Îl rog pe pă­rinte să se lase foto­gra­­fiat. Nici nu vrea să audă: "Nu, fii cuminte, vrei să se spe­rie lumea de mi­ne?!". E o cre­din­ţă simplă şi adâncă în omul ăsta. E o cre­dinţă simplă şi adân­că în tot pă­mântul ăsta străvechi. Am aflat taina Taiţei. Mânăstirea trebuie să se ridice din nou. Lu­mina aceea mare pluteşte şi a­cum pes­te stră­vechiul Munte Mă­cin. Uriaşul respiră mai departe, viu şi netul­burat.

Fotografii de ANDREI CHERAN