E acolo. Respiră. Dincolo de lucirea întunecată a Dunării, de verdele crud al ostroavelor împădurite, la marginea cerului ăstuia din care va ploua. Un cer tulbure, ce stă să se însereze, ce se întinde de aici, de la ochii noștri, de oameni care privim, până la el - Uriașul. La el, cerul se oprește și începe lumina. De parcă albastrul întunecat al ploii ce va veni și duhurile înserării nu l-ar putea atinge. De parcă lumina aceea de deasupra ar fi respirația lui de ființă vie și bătrână. E o lumină deasupra Munților Măcin. Cel mai vechi loc al pământului pe care-l numim România. Se aud urmele zilei și ale orașului în care ne aflăm, Brăila: uguitul porumbeilor, copiii jucându-se, claxoanele unor mașini. Urmele se șterg, rămâne lumina din munți. Vom pleca spre ea, spre taina ei, la primele ore ale dimineții.
Un zeu încă viu
A plouat peste noapte, mărunt, chinuitor. Dunărea e tulbure, bosumflată. Nu e nimic idilic să treci cu bacul din Brăila înspre Smârdan. Un pod plutitor, de fier ruginit, pe care sunt parcate o droaie de mașini. Felul pieziș, arhaic, anacronic de a ajunge dincolo, pe celălalt mal. Ajungem. În smârcuri s-au cuibărit lebede, stuful se întinde spre pădure, se amestecă cu ea. Muntele e acolo, ne așteaptă. Tainicul, nelămuritul, pietrosul, uitatul Măcin. Ciudățenia asta a naturii, cel mai bătrân pământ înalt al țării. Acum 400 de milioane de ani, odată cu orogeneza hercinică, depășea 3000 de metri în altitudine. Acum, abia dacă mai trece de 400, cu vârfurile Țuțuiatu sau Ghiunaltu. Viața neștiută a pietrei. Cu durerile ei ascunse, bântuite de vânturi, de ploi, de arșiță, de ger. E bătrân și măcinat de timp muntele ăsta. E un zeu de la începuturi, care încă mai trăiește. La poalele lui se ascund toate secretele lumii. De la poalele lui începe lumea. La poalele lui am ajuns noi, doi oameni, pentru a scotoci ceva din tainele ascunse. Trebuie s-o facem însă cu grijă, în liniște, ca și cum am păși. Nu vrem să supărăm un zeu. Nu vrem să supărăm cel mai bătrân pământ al țării. Și nimeni, niciodată, nici o clipă n-ar trebui să râdă de un munte care măsoară nici 500 de metri. Cine nu a ajuns sus, pe culmile lui, nu are cum să știe. Acesta este cel mai înalt masiv mic din lume. Înălțimile Pricopanului, de pildă, sunt aidoma, fără nici o exagerare, crestei Făgărașului. A fost măcinată de timp măreția Măcinului, dar nu și înfrântă, niciodată înfrântă! Ajunge doar să-ți ridici ochii și să privești: ai în față un munte, în carne și oase, în iarbă și pietre. La poalele lui, ascunse, sunt toate satele prin care vei trece. Dar mai înainte de a intra în inima lor, trebuie să vezi cum se vede de sus, de cel mai de sus, pentru ca apoi să poți înțelege, să poți căuta secrete. E o lume aici. O altă lume. O lume în sine, veche, stranie, aproape uitată. Lumea Muntelui Măcin.
Uriașii din templu
Urcăm! Ceața se ține cu noi, Andrei și cu mine, ca o șoaptă, ca un văl străveziu de mireasă. Ne adulmecă, se răsucește pe tulpinile puținilor copaci înfloriți, dezmiardă pământul, pietrele, izvorul peste care pășim, ne ascunde urcușul, ne rupe de lume, de tărâmul văzut, ne ia cu ea. Aproape că te înfiori de la atâta tăcere, de la aburul ăsta care pare că foșnește, care ne atinge cu degetele lui de rouă. Intrăm în munte ca într-un templu. Doar ceața și noi, singurele lucruri care se mai mișcă, singuri. Ne simțim priviți. De jur împrejur, din pământ se ivesc sfincși nelămuriți de piatră, ne împresoară, ne măsoară cu privirile lor încremenite. N-am văzut în nici un alt loc o asemenea adunare de megaliți. Dar, probabil, nici nu se putea altfel. Călcăm pe cel mai bătrân loc al țării, uriașii aceștia de piatră au fost martori la facerea lumii. Acum ne însoțesc pe noi. Tac, îi salut în gând, mă uit la Andrei, tace, îmi face semn cu privirea, mi-i arată. Dau din cap, am văzut amândoi, știm, urcăm mai departe, ne oprim. Greu, nespus de greu urcușul ăsta, am lăsat câmpia în vale, Brăila e umbrită de cerul sălciu, nici Dunărea nu se mai vede, lumea de jos s-a șters, templul ne-a primit, cu uriașii lui de piatră, suntem înăuntru. Doar respirația noastră și a pietrelor se mai aude. Aburul pământului pe care urcăm. Timpul s-a șters, suntem acum sau atunci, cu sute de milioane de ani în urmă. Tăcerea te împresoară, te asurzește, te supune. Te ia cu ea, te face una cu ea. Nu se mișcă nimic. Iar Munții Măcin sunt vestiți pentru țestoasele pe care le întâlnești la tot pasul, pentru viperele cu corn sau ultimele exemplare de balaur dobrogean, șarpele uriaș al României, ce poate măsura mai mult de doi metri. Nu sunt nici acvilele și șoimii pe care le mai poți întâlni doar aici, nici șacalii, mistreții sau căprioarele. Tăcerea asta le-a înghițit pe toate, aburul ei de ceață. Îți auzi doar inima, vuietul ei care îți însoțește fiecare pas în sus. Sus, tot mai sus. În miezul înfrigurat al lumii, în sălbătăcia asta de o frumusețe fără seamăn, există însă ceva care îmblânzește totul. O deslușești prin abur, acolo, pe culme, aproape ca o părere, singură, neclintită. De la ea începe totul. Te apropii, urci, întinzi mâna, o atingi, te închini: o cruce. Crucea asta este sufletul uriașilor de piatră. Ea a îmblânzit lumea, ea i-a dăruit iubirea. Știi ce ai de făcut, știi ce trebuie să cauți. Credința. Credința pământului ăstuia bătrân, credința muntelui măcinat de timp.
Lumea de la poale
Oare cum va să fie să locuiești în preajma unui zeu străvechi, cum este Muntele Măcin? Oare cine sunt oamenii de aici, ascunși în pădurile nesfârșite de tei și fag? Oare a tăcut trecutul sau îi vom afla tainele? Coborâm prin soare, printr-o livadă de pomi înfloriți, frunzele se scutură de ceață, se lasă mângâiate de soare. Am ajuns la Fântâna de Leac, locul unde, spune o poveste veche, o fecioară a fost ucisă pentru credința ei. Chiar aici, la poalele muntelui. Erau vremurile acelea sălbatice, ale ciobanilor neîmblânziți. Din credința ei nesmintită a țâșnit însă viața. Apa limpede, tămăduitoare a unui izvor a apărut peste noapte, acolo unde a fost jertfită. După patru ore de mers neîntrerupt peste țancuri și creste, apa asta pe care o sorbim e o binecuvântare. Credința fetei a biruit după moarte, din ea ne astâmpărăm setea, ne spălăm mâinile și fața. Lăsăm uriașii de piatră în altarul lor de sus. Ne întoarcem la oameni, la viață, la căutările noastre de taine și povești. De sus, Mânăstirea Izvorul Tămăduirii strălucește orbitor. O Mânăstire nouă, ctitorită abia în 2005, lângă izvorul unei povești vechi. Izvorul ăsta, apa nevăzută, se prelinge pe sub pământul bătrân al Dobrogei. Izvorul tuturor poveștilor, izvorul credinței. Apa vie, cea care nu se vede. Dar unde? Unde?
Luăm așezările la rând. Muntele acesta ascunde o lume fabuloasă. Aici trăiesc laolaltă, amestecate, împreună, în jurul Măcinului, mai multe credințe, mai multe feluri de a privi lumea. Sunt rușii staroveri, cu credința lor veche, de nesmintit, oamenii pădurilor de tei (lipa în limba rusă), lipovenii din Carcaliu. Sunt friulanii, rudele noastre vlahe, maeștri pietrari italieni, veniți să scoată și să prelucreze granitul din munte, rămași aici, din nou acasă, sub munte, în Greci. Sunt megleno-vlahii din Cerna, ajunși aici în 1940, când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei, în urma unui schimb de populație. Sunt haholii ucrainieni, prigoniții imperiului rus din secolul al XVIII-lea, rămași și astăzi în Hamcearca. Sunt urmașii grănicerilor turci, crescătorii de capre și oi, oamenii cu ochii oblici din Rachelu, comuna Luncavița. Sunt copiii hoardei de aur, tătarii, pe care îi mai poți întâlni în Ciucurova, de pildă. Sunt rudarii și lingurarii, care s-au așezat în pădurile de sub munte. Bulgari, germani, greci, cerchezi, toți au fost aici, toți au lăsat urme și strămoși, un alt fel de a vedea lumea. Poate că nici un alt loc din țara noastră nu este atât de încărcat de istorii și popoare ca pământul dobrogean, pământul Munților Măcin. Nici nu știi de unde să începi. Ai umblat pe străzile liniștite ca o duminică ale orașului Măcin, ai stat de vorbă cu oameni amestecați, români-țigani-lipoveni-turci, ai mers mai departe, spre Greci, ai făcut o vizită centrului turistic al Parcului Național Măcin, ai aflat că potecile au fost amenajate, inclusiv pentru promenada ecvestră, că lucrurile se întâmplă ca la carte, dar că în toată zona nu există nici măcar o pensiune decentă, pentru ca turiștii să se poată odihni după o zi de plimbări, ai mai privit o dată munții, i-ai mângâiat cu privirea, ai ascultat larma senină a unor copii la joacă și ai plecat mai departe. Deasupra șoselei pustii, care înconjoară muntele între Măcin și Luncavița, ai zărit ciobani singuratici, urcând cu caprele pe pământ pietros, pustiu. Te-ai gândit la Munții Atlas, la Sinai, la toate acele locuri în care viața zvâcnește din piatră seacă, cumva, miraculos. Te oprești în liniște, pe Valea Taiței, apa Taiței, ca o tainiță, singuri pe o șosea pustie, în mijlocul pădurilor și al unui munte pe care ai urcat. Se vede turla bisericii unui sat, te închini, te îndrepți înspre acolo.
Apa vie, nevăzută
Nifon. Se numește așa după numele episcopului Nifon Nicolescu, care la 1913 târnosea biserica aceea ce se vede din șosea. Lumea s-a așezat peste locurile astea nici nu se mai știe de când. Au fost turcii prigonitori și aspri, au fost haholii ajunși din Rusia, rudarii și lingurarii eliberați din sclavie, ce s-au așezat lângă pădurea de tei, ardeleni și răzeși ce au găsit aici liniștea din țările lor cotropite. Pentru că, dintotdeauna, asta a avut Dobrogea și muntele ei Măcin: liniște. Liniștea pentru ca toți oamenii, de toate felurile, să se poate așeza aici și trăi în pace. Cauți, cauți izvorul de dedesubt, apa vie, cea care nu se vede. O cauți aici, în Nifon, un sat ca oricare altul, ai spune, de sub poalele unui munte bătrân. Copiii sunt aduși de la școală de un autobuz, se răspândesc pe ulițe într-o larmă senină, fără griji. Apoi e iarăși liniște, apoi trece un câine, apoi un bătrân. Cu el stau de vorbă, un rudar de 74 de ani, de o viață aici, în Nifon. Îl întreb de credință, își face o cruce mare, adâncă, până la pământ. "Dă Dumnezeu", zice. "Biserică e", zice, "doar o vezi, uite-o ce frumoasă e, draga de ea, avem și mânăstire, doar că aia nu se mai vede, că-i sub pământ". Îl întreb cum se poate ca o mânăstire să fie sub pământ. Îmi spune că se poate, că mânăstirea e tot acolo, doar că nu se mai vede, au înghițit-o anii și pământul. "Dar cine ajunge știe și toți ne închinăm la ea". Tot nu-mi vine a crede. Îl întreb unde e, îmi spune că în pădure, departe, să vorbesc cu pădurarul, să mă ducă el, să nu mă rătăcesc. Îmi arată cu mâna spre marginea satului, spre ultima casă înainte de pădure: acolo să întreb de pădurar. Ne rătăcim pe uliță, întreb de mânăstire. În pădure, da, îmi spune lumea, tineri sau bătrâni, și îmi arată cu mâna - tot înainte. O mânăstire sub pământ, o taină, un loc la care oamenii se închină și acum. Credința, izvorul, apa ascunsă, vie, pe care nu o mai vezi, o simți. Ajungem la casa pădurarului, îl strig, nu apare nimeni. O voi lua de unul singur, pe jos, fără să știu drumul. Unii oameni mi-au spus că voi merge o oră, alții jumătate, câțiva că imediat. De parcă fiecare ar vorbi de o altă mânăstire, a fiecăruia, ascunsă sub pământ. "O să știi când ajungi, se vede", mi-a spus bătrânul. "Nu se mai vede nimic, da' e-acolo", o bătrână de pe drum. "Las' c-ajungi tu și o să vezi", un tânăr la poarta casei. "Mai e o cruce", o femeie tânără care crăpa lemne pentru foc. "E cimitirul acolo, o să vezi multe cruci", un copil. "Nu se mai vede nimic, ce să se mai vadă?", un bărbat de pe tractor. "E în pădure", o fetiță. "E într-o poiană", un băiat. Nu mai înțeleg nimic. Am trecut de ultima casă din sat, cea a pădurarului, am trecut de o barieră, începe pădurea, două poteci mari, care se tot despart în altele mai mici. Trag aer în piept, închid ochii, îmi fac cruce, fie ce o fi, du-mă, Doamne, pe drumul cel bun, pornesc. Doar ulii se mai rotesc deasupra mea și țipă. "Du-te", par să-mi spună, "du-te". Mă duc. Pădurea are carpen, tei și fag. E tânără, abia s-a trezit din iarnă, încă face ochi, abia își trosnește lemnul tânăr, și-l întinde spre lumină, îl umple de muguri. Mă adâncesc în pădure, am în minte toate cuvintele tuturor oamenilor cu care am vorbit. Le dau la o parte: am să ajung, zic, și nu mă mai gândesc la nimic.
Mânăstirea de sub pământ
E o cruce de piatră într-o poiană. Și un mic altar de piatră. Atât. Ar mai fi un dâmb cu pietre, pietre șlefuite, perfecte. O bancă de lemn. Mă odihnesc. Aici trebuie să fie. Mă închin. E o mânăstire în mijlocul unei poieni din pădure, e un cimitir la picioarele mele, un izvor nevăzut de credință, credința muntelui ăsta străvechi, Măcin. Mă întorc. Inima îmi spune că am ajuns unde trebuia, e nevoie doar să fiu sigur. "Duceți-vă la Ionel și Lia Benga", îmi spune Viorel Vișan, care trebăluiește în curte, pe lângă stupii lui de albine. "Ei țin legătura cu călugărul care o să ridice iară mânăstirea". Nu mai înțeleg nimic. "Păi, n-ați zis că ați fost la mânăstire? Acolo, în poiană, unde-i crucea scapețoaicei?!" Iar nu înțeleg nimic. Ridic din umeri, nedumerit. "Eh, acolo a venit călugărul ăsta de la Măcin, ca să se facă iarăși mânăstire. Mai mult nu știu ce să vă zic". Dar îmi zice despre pădurile de salcâm din zona Galațiului, unde-i pământul ăla bun - negru cu nisip, unde își va duce stupii în mai, apoi la floarea bălților din jurul Dunării, iar în iulie, în pădurile astea de tei de sub munte. "Așa-i cu albinele", zice Viorel Vișan, "viață frumoasă, de nomad."
Pe Ionel și Lia Benga îi găsesc acasă, în toiul unei mari curățenii. "Da, ai ajuns unde trebuie. Acolo e mânăstirea", îmi spun ei. E, spun ei, nicidecum a fost. "Acolo unde-i crucea de piatră a scapețoaicei, că doar ea a mai rămas", îmi explică Ionel Benga: acolo, lângă mânăstire, era cimitirul vechi al satului. Dar lumea era săracă, crucile de lemn. Doar o bogătașă, din neamul scapeților, a plătit pentru o cruce de piatră. Crucea de piatră care a rămas și acum acolo, în poiana mânăstirii. Întreb de scapeți, cine erau ei. "Castrații", îmi zice Ionel Benga, "mai mult nu știu ce să vă spun". "Părintele Astion vrea să ridice iarăși mânăstire acolo, dar când a dat să sape, a dat de vestigii și de alte oase de oameni, mai vechi decât alea de dinainte. Și acu' s-a oprit tot, că trebuie să sape arheologii. Nu vă e foame?" Nu, nu mi-e foame. Știu doar că trebuie să-l găsesc pe Părintele Astion, călugărul duhovnic de la mânăstirea de maici din orașul Măcin. Știu că aici, pe Valea Taiței, am găsit izvorul tainic al muntelui ăstuia bătrân.
Cimitirul de pruni
Ne întoarcem de unde am plecat, înconjurăm muntele, trecem prin nesfârșite păduri de tei și fag dobrogean, printr-un loc ciudat, La Scapeți, prin Luncavița, ajungem la mânăstirea de maici. Maicile mă îndrumă la călugăr. Părintele Astion iese în curtea plină de soare și îmi zâmbește. Îl ascult. Îl ascult și se limpezește totul. În 1845 a fost ridicată Mânăstirea Taița din pădure, de călugării ce au trecut muntele, Ioil și Simion. Încet, în timp, s-au strâns 14 călugări. Satul s-a ridicat în jurul lor, al mânăstirii. Apoi, peste ei au venit turcii, au pustiit satul, i-au pus pe călugări să aleagă: capetele lor sau viața. Călugării și-au pierdut capetele în numele credinței. La Mânăstirea Halmyris se afla Părintele Astion când un călugăr bătrân i-a trimis vorbă printr-un frate, ca atunci când se va apuca să sape, să aibă grijă: acolo se află șase sfinți martiri, moaștele lor se odihnesc acolo, în pământurile acelea sfinte, trebuie să fie cu băgare de seamă, să nu le tulbure. Îl întreb pe călugăr cum a aflat de mânăstire. Îmi zâmbește, mă roagă să nu scriu, că e mai bine așa. Îl rog și eu să mă ierte, scriu: Părintele Astion a visat locul, Mânăstirea, așa cum era ea odată, pe călugării de acolo, înainte să fie martirizați. Apoi a întrebat și a aflat: da, acolo chiar a fost mânăstire. Pământul l-a primit în dar de la un om cu credință al locului. Doar că pământul acela, pământul de sub munte, pământul din pădure, pământul mânăstirii, pământul credinței mai ascundea ceva. "Am tot văzut eu în pădure ziduri, am tot dat de oale și săgeți. Doar Dumnezeu drăguțu' știe de când sunt". În străfundurile mânăstirii se află vestigiile unei mari așezări romane. În repertoriul arheologic național, sunt trecute în zona Mânăstirii Taița ca fiind descoperite două monumente dedicate zeiței Diana. Diana, zeița neîmblânzită a pădurilor, care a lăsat pământul mai apoi unor sfinți martiri ortodocși. Pământul acela peste care am pășit este încărcat de viață și credință. Cimitir peste cimitir peste cimitir. Iar la capătul morților, pruni. Prunii pe care i-am văzut în toată poiana. "Păi, nu știți?", se miră Părintele Astion, "când se ducea omul la mormânt, era lege ca la capul lui să se planteze un prun. E un cimitir de pruni în poiana Mânăstirii, s-au sălbătăcit între timp, oricât am curățat eu din ei. Doar scapețoaica mai are crucea cruce". Părintele îmi povestește de scapeți, de credința lor ciudată, care a ținut veacuri la rând, de a se castra, pentru a nu mai păcătui, odată ce li s-a născut un fiu. Oameni bogați, ciudați, care și-au găsit și ei loc în liniștea de sub acest munte străvechi. Acum, părintele așteaptă să se întocmească istoricul locului. Nu se poate fără. De construit, va construi, e hotărât. Dar nu în poiana vechii mânăstiri, pentru că acolo locul e plin de vestigii ce trebuie săpate, ci foarte aproape, în poiana vecină. "Până când le vor dezveli arheologii, le cotropesc căutătorii de comori cu aparatele lor", zice părintele. "Au găsit monede de argint, de aur, ce să-i faci... Eu caut doar ciuperci și trufe. Și pe Dumnezeu drăguțul", zâmbește iar părintele. Îmi spune că ar fi tare bine să fie iar mânăstire acolo, în liniștea aceea mare, în lumina blândă de sub munte, "unde și în noiembrie poți ieși desculț în iarbă, așa blândețe de loc e. Mno, până începe vântul ăla de ianuarie, că ala...", și călugărul zâmbește iar, ca lumina blândă despre care vorbește. Îl întreb despre credință pe părinte și îmi spune că Dobrogea e un loc ciudat, că lucrurile și oamenii își amestecă riturile vechi cu dreapta credință, că uneori e greu, că alteori e ușor... "Au ucrainenii ăștia niște vorbe de ale lor vechi, dar mai bine nu-ți spun, că nu vreau să te sperii... Dumnezeu drăguțul și rugăciunea le îmblânzesc însă pe toate." Părintele Astion tace. Trebuie să alerge la căpătâiul unui băiat paralizat. "I-a murit mama și îl chinuie ăla rău. Mă duc să-l împărtășesc, că i-am citit rugăciunea de dezlegări. Când vin, e blând ca un miel, dragul de el". Îl rog pe părinte să se lase fotografiat. Nici nu vrea să audă: "Nu, fii cuminte, vrei să se sperie lumea de mine?!". E o credință simplă și adâncă în omul ăsta. E o credință simplă și adâncă în tot pământul ăsta străvechi. Am aflat taina Taiței. Mânăstirea trebuie să se ridice din nou. Lumina aceea mare plutește și acum peste străvechiul Munte Măcin. Uriașul respiră mai departe, viu și netulburat.
Fotografii de ANDREI CHERAN