- Bună dimineaţa, Dan. Cât e ceasul la tine?
- 4.26 şi tocmai am terminat de făcut cafeaua; aştept să se lase zaţul, să pot lenevi aşa cum se cuvine pe deasupra caimacului.
- Cred că eşti singurul treaz la ora asta. Vorbeşte-mi puţin de lucrurile care te înconjoară.
- Sunt la masa din bucătărie, cu cafeaua în stânga şi scrumiera în dreapta, cu lumina care, după câteva încercări, reuşeşte să intre pe fereastră. E doar prima parte a ei, cea mai spectaculoasă dintre toate, spuma pe care o poţi vedea doar înainte de cântatul cocoşilor, înainte să se amestece cu restul luminii. Uite, nici n-am apucat să spun bine toate astea că s-a şi dus. Acum lumina e altfel, subţire şi fină. S-a oprit în dreptul meu şi toarce, nu departe de caietul cu foi veline, de pixul cu gel negru. Dar nu-l folosesc decât după ce lumina se întoarce din nou, de data asta suficient de puternică, încât să dea lucrurilor din jur mărimea şi forma normale, să facă vizibilă realitatea asta imediată, despre care nu pot scrie, dar care îmi aduce multă siguranţă în timp ce scriu.
- Şi când ştii că lumina e exact cum trebuie, că o dimineaţă e mai mult decât o dimineaţă şi devine chiar atunci poezie?
- Există momente în care un fir de praf luminat brusc de la o distanţă optimă devine incredibil de spectaculos; momente în care foşnetul unei rochii îţi poate tăia respiraţia sau un cuvânt spus la întâmplare îţi schimbă radical viaţa. Dar toate aceste momente, care devin poezie chiar sub ochii tăi, nu vor deveni cu necesitate poezie şi atunci când încerci să scrii despre ele. Uneori e chiar indicat să te abţii: despre lucrurile cu adevărat extraordinare e foarte dificil să te pronunţi fără să le ratezi. Rareori ceea ce devine poezie chiar sub ochii mei apare şi în ceea ce scriu. De unele momente îmi place doar să mă bucur, nu să le şi spun pe nume. Frumuseţea îşi e de ajuns sieşi. Când scriu, nu încerc decât să acopăr golul care se cască între două astfel de frumuseţi.
- Atunci hai să vorbim despre ce nu se poate scrie, despre toate cele care rămân în afara literaturii. Despre celălalt Dan Coman, care trăieşte pe lângă poetul Dan Coman în bună înţelegere. El cum e?
- Exact ca în fotografii. Un bărbat încă tânăr, umblând dintr-o parte într-alta, ba calm şi sigur pe sine, ba agitat, mare consumator de dulciuri şi plimbări, tată entuziast şi gafeur, client fidel al cafenelelor. Nimic spectaculos, de fapt. O viaţă obişnuită, absolut banală, deasupra căreia, fluorescentă şi fragilă, pluteşte cealaltă realitate.
- Trăieşti la Bistriţa? Ţi-e prielnic oraşul ăsta scrisului?
Lectură publică
- Viaţa e o mare bucurie, cu atât mai mult viaţa în care simţi că, dintre toţi, tu eşti cel care deţine diamantul. Nu e o judecată de valoare, e doar o foarte scurtă definiţie a sursei de unde îmi vine forţa: scriu. Scriu, şi lucrul ăsta e atât de extraordinar şi aduce atâta bucurie, încât nu mai e nicio diferenţă între "Bistritz" şi Bucureşti, între Paris şi Beclean. Genul ăsta de bucurie poate face orice loc din lume să devină spectaculos. Poate de aia, "Bistritz" mi se pare că-mi vine mănuşă.
- Bistriţa, orele petrecute ca profesor la liceu, căsnicia, cei doi copii, scrisul, prietenii. Cum le împaci, de fapt?
- Fiecare are legătură cu fiecare, sunt, pentru mine, imposibil de gândit separat. Doar că, şi abia aici sunt lucrurile astea mai dificil de gestionat, timpul trece foarte diferit peste ele: extrem de repede peste copii, lent şi greoi ca un hipopotam pe deasupra Bistritzului, rămâne nemişcat printre prieteni, devine agresiv şi greu de ţinut în frâu în jurul căsniciei, atârnă în bucăţi uscate, egale, foarte organizate, pe deasupra meseriei. Greutatea vine, aşadar, de aici: nu e o problemă să treci într-o singură zi de la una la alta, cât, mai ales, dintr-un timp într-altul.
- Dragostea are exact atâta loc cât îi trebuie unui lucru invizibil ca să le ordoneze, lent şi exact, pe toate cele vizibile.
- Ce te face să te îndrăgosteşti?
- Distanţa potrivită faţă de corp. O privire aruncată în treacăt, pe o terasă pustie, într-un oraş necunoscut. Erotismul din vremea cititului. Tăcerea şi ţigara de după. Adâncimea liniei dintre omoplaţi. Dimineţile nesfârşite de iarnă petrecute sub păturile cele mai groase. Invizibilele animale de companie care strălucesc la încheieturi.
- Cum scrii, Dan? Ai nevoie de ordine sau mai mult de dezordine?
- Când eram foarte tânăr, scriam oriunde şi oricând, cu o bucurie pe care azi rareori o mai resimt. Scriam acasă şi pe dealuri, în autobuzul cu care făceam naveta sau în gări, prin cafenele sau la şcoală. Umpleam un caiet în câteva zile şi asta mă liniştea. Apoi, tinereţea s-a dus brusc şi a fost nevoie de o nouă disciplină: o cameră numai a mea, ceaşca plină cu espresso pe birou, caiete şi cerneală neagră. Am redescoperit bucuria somnului de la 10 seara şi plăcerea trezitului devreme. Acum, pentru a scrie, am neapărată nevoie de această ordine cronologică.
- Şi cum e la 4 dimineaţa?
- Cum să fie? Auzi, ca prin vis, sunetul moale al oraşului, noaptea. Pe de-o parte, lătratul brusc şi tot mai apropiat al câinilor vagabonzi. Pe de altă parte, sfârâitul ţigării, propria respiraţie, pocnetul sec al ţevilor. A început să-mi placă sunetul constant al computerului, nepăsarea lui de pisică arogantă şi răsfăţată, modul discret în care îmi ţine companie.
- Asculţi muzică?
- Niciodată când scriu. Nu ştiu de ce, dar lucrurile astea mi se par în continuare incompatibile, poate şi pentru că amândouă necesită la fel de multă atenţie, poate şi pentru că fiecare provoacă un cu totul alt tip de emoţie. Am preferat mereu liniştea, zumzetul sofisticat de la marginile ei, riff-urile dinăuntrul capului. Sunetul cafelei trăgându-şi zaţul în adâncuri a devenit soundtrackul meu preferat.
- Dan, unde se termină viaţa obişnuită şi unde începe literatura?
- Nu ştiu dacă există cu adevărat vreo graniţă între cele două. Cred că trăim, cu toţii, simultan, în amândouă: pe de-o parte există faptele, realitatea efectivă, pe de altă parte nimic din realitatea asta nu am reuşi să înţelegem, dacă nu am povesti-o. Suntem când Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, când fata nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Cred că literatura are sens numai dacă e făcută în numele vieţii, iar viaţa devine cu adevărat consistentă doar atunci când e povestită. Şi asta vine de la sine, întotdeauna. Îmi place enorm ideea că ceea ce există, ceea ce rămâne şi se transmite în memoria colectivă e doar ceea ce s-a povestit, s-a scris. Suma faptelor lumii, zice Wittgenstein, e suma propoziţiilor despre lumea aceasta.
- Atunci, dacă ai putea salva ceva din dimineaţa asta, ceva care să rămână în cuvinte, să traverseze toate celelalte dimineţi, ce ai alege?
La Leipzig, cu George Aescht şi Mircea Cărtărescu
- Şi totuşi, cafeaua... Ţi-ai ghicit vreodată în ea?
- Stai să întorc zaţul, să se scurgă. Ştii, când la noi în casă, târziu, spre finalul anilor '80, a apărut cafeaua, mama invita în fiecare dimineaţă câteva vecine cu care stătea la poveşti - şi atunci deveneam nerăbdător, foarte atent la clipa aceea magică, în care femeile începeau să privească de foarte aproape în ceşti. Ascultam uimit de fiecare dată - pentru că de fiecare dată ce spuneau se adeverea: drumurile la ceas de seară, câinele cu capul în jos, elefantul care ţine luna cu trompa.
- Atunci hai să privim. Spune-mi ce vezi!
- Văd aşa, viitorul va fi la fel: şcoală şi agitaţie, câţiva necunoscuţi în stânga, copii şi dragoste, poate o carte nouă, vezi?, drumul urcând până spre buza ceştii, forma sânilor, secretul din dreapta, pisica...
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
