Cu gâtul împodobit cu un colier cu pietre scânteietoare, cu o rochie lungă, neagră, ca o regină gotică, silueta directoarei interimare a operei bucureştene, Beatrice Rancea, se desprinde dintre coloanele primei loje din stânga scenei. Stă nemişcată, cu ţinuta ei dreaptă, de fostă balerină, în întunericul baleiat de reflectoare, în timp ce urmăreşte, concentrată, ceea ce se întâmplă pe scenă. E o seară Traviata, şi Jumi Jo, celebra soprană, numită de Herbert von Karajan "vocea coborâtă din Rai", invitată să cânte în rolul principal, al Violettei, îşi încheie aria cu nişte nuanţe ale vocii atât de minunat "ornamentate", că te lasă fără răsuflare. Câteva secunde, liniştea inundă sala, ca o apă lină, apoi publicul izbucneşte în ovaţii şi aplauze furtunoase ce ţin minute în şir! Încă un succes remarcabil în agenda managerului numit anul trecut la cârma operei, Beatrice Rancea, cea care a ştiut să depăşească momentele dificile ale acestei instituţii istorice şi să o înscrie pe o orbită internaţională!
Despre tenacitate, dăruire, viziune şi... deşteptarea primăverii, cu managerul director general-interimar al Operei Naţionale Române din Bucureşti, doamna Beatrice Rancea!
"Restauraţia" de la opera bucureşteană
- Cu numeroase premiere lansate de la începutul anului şi cu mari nume internaţionale invitate în distribuţie, Opera Naţională din Bucureşti merge, cu toate motoarele, înainte. La nici un an de la numirea dvs. la cârma acestei instituţii, aţi redat opera bucureştenilor şi aţi pus pe afiş câte o premieră în aproape fiecare lună. Care a fost strategia izbânzii pe care aţi obţinut-o?
- La momentul numirii mele aici, opera bucureşteană avea un repertoriu mai sărac decât multe opere mici din ţară. Instituţia aceasta îşi rătăcise cumva menirea ei fundamentală, aceea de a oferi publicului bucureştean evenimente culturale de înaltă ţinută. De aceea, m-am concentrat pe lărgirea repertoriului, reluând spectacole care nu se mai jucaseră de mult şi încercând să facem altele, absolut noi, pentru ca şi prestigiul acestei instituţii istorice să fie, aşa cum se cuvine, restaurat. A fost un efort fantastic. Nu e deloc uşor să pregăteşti câte o premieră în aproape fiece lună, asta însemnând sute de costume şi decoruri pentru fiecare. Dar indiferent cât voi rămâne la conducere, mi-am dorit să las ceva în urma mea: cât mai multe producţii importante şi montări de excepţie, care să rămână în repertoriu, dar şi în conştiinţa publicului iubitor de operă. Mă bucur că marea majoritate a spectacolelor pe care le ţinem în acest moment evoluează cu casa închisă, ba chiar cererea e mai mare decât oferta. Lista e bogată. Chiar la sfârşitul stagiunii trecute, am montat opera "Bărbierul din Sevilla", de Gioachino Rossini (ultima montare era de acum 60 de ani, o ştiam de când eram mică!), iar stagiunea aceasta am început-o cu "Văduva veselă", de Franz Lehar, în regia lui Andrei Şerban, spectacol care a fost montat şi la opera din Iaşi. Am
Regina operei. De ce nu?
Nume grele şi colaborări internaţionale
Moment din spectacolul "Traviata"
- Aţi scos Opera Naţională din Bucureşti din iţele unor conflicte ce păreau de nedescâlcit, aţi reînnoit strălucirea pe care opera bucureşteană o merită. În afară de faptul că aţi fost chemată de la Iaşi şi numită ca manager al acestei instituţii într-un moment de criză profundă, de către fostul ministru la Culturii, Corina Şuteu, ce resorturi interioare v-au împins să veniţi aici?
- Aportul meu ca manager la bunul mers al lucrurilor din opera bucureşteană este o reverenţă făcută în faţa acestei instituţii şi, dacă în calitate de regizor de teatru, am făcut lucruri recunoscute şi apreciate ca atare, asta e tot datorită şcolii operei, pe care o am încă din copilărie. A contat foarte mult şi faptul că oamenii pe care i-am preluat şi pe care îi cunoşteam, în marea lor majoritate, au mers imediat mai departe alături de mine, fără să pregete un moment. (Mă cunoşteau. Până în 1990 am activat în operă ca balerină, iar când m-am accidentat şi n-am mai putut dansa, am schimbat baletul pe regie şi am avut montări chiar şi aici). Echipei mele i s-au alăturat dirijorul italian Marcello Mottadelli - coordonator artistic muzical, şi coregraful Renato Zanella, coordonator artistic al baletului operei: două nume importante ale scenei lirice internaţionale, cu care am colaborat şi la opera din Iaşi. Ei şi-au asumat riscul de a veni să lucreze cu mine la Bucureşti şi îmi sunt de un real ajutor. Relaţiile lor în lumea artistică internaţională ne-au făcut să putem aduce pe scena operei din Bucureşti nume grele, la care nici nu am fi visat.
Punct şi de la capăt
- A existat vreo clipă temerea că nivelul actului artistic ar avea de suferit prin plecarea coregrafului Johann Kobborg şi a prim-balerinei Alina Cojocaru?
- Nu, deloc. Instituţia noastră are o istorie şi un palmares plin de succese răsunătoare în Europa şi în lume. Noi am avut mari cântăreţi de operă, balerini şi coregrafi (dacă ne gândim numai la "garnitura" Gabriel Popescu, Irinel Liciu, Sergiu Ştefanski), avem în continuare mari artişti care fac istorie în lume. Au murit Nijinski, Nureyev şi Balanchine, şi nu s-a terminat cu baletul. A murit Lawrence Olivier, asta nu înseamnă că s-a îngropat şi teatrul odată cu el. Nu am dat interviuri şi nu am deschis această cutie a Pandorei, răspunzând provocărilor şi diverselor acuzaţii aduse de o parte sau de alta, pentru că nu era benefic pentru imaginea instituţiei. Nu am vrut să spun despre cum erau lucrurile atunci când eu le-am preluat, pentru că eu nu am venit să mă plâng sau să mă uit înapoi. Am spus doar că acum tragem linie şi o luăm de la capăt, cu toate forţele!
Freamătul şi magia spectacolelor
Graţia nepieritoare a baletului
- Cât timp sacrificaţi pentru ca lucrurile să meargă cu atât spor, câte ore vă petreceţi zilnic în operă?
- Stau în operă minimum 10-11 ore pe zi, şi tot nu termin cât îmi propun de făcut. Drumurile mele prin Bucureşti sunt doar de acasă la operă, eventual, la Ministerul Culturii şi înapoi. La nouă-zece dimineaţa sunt la birou, sunt multe acte de semnat, facem planurile pentru zilele următoare, urmăresc producţiile în lucru, fac şedinţe cu fiecare departament, urmăresc achiziţiile care se fac pe materiale, pe elemente de decor, de costume, uneori bat clădirea în lung şi-n lat, în sus şi-n jos, ajung chiar şi la subsol dacă apare vreo problemă tehnică gravă. Iar seara, evident, rămân la spectacole. Îmi place să văd că oamenii vin cu bucurie spre operă, în ţinute elegante, şi dornici să vadă şi să audă ceva care să-i scoată din rutina zilnică. Îmi place să simt freamătul sălii dinainte ca primele acorduri ale uverturii să se facă auzite şi magia spectacolului să înceapă. Opera are acest atribut de înaltă cultură, de strălucire şi de "glamour". În această idee, la fiecare intrare în sală, stau domnişoare frumoase, în rochii lungi, de seară, iar atmosfera fastuoasă e întregită de eleganţa clasică a interioarelor, de lumina candelabrelor de cristal (e celebru candelabrul nostru cu 100 de braţe din cristal aurit), de magia acestui spaţiu istoric, care se simte imediat ce intri în foaier.
- Ce vă bucură cel mai tare într-o atât de lungă zi de trudă?
- Mă bucur enorm atunci când avem debuturi în diferite roluri de operă sau balet, când tinerii noştri artişti, care muncesc din greu şi cu pasiune, sunt confirmaţi pentru valoarea lor. Eu cred cu toată tăria în magia scenei, în pasiunea cu care împreună, artişti şi public, împărtăşesc un moment artistic cu adevărat înălţător, de aceea îmi face o plăcere extraordinară să le ofer chiar eu flori artiştilor, la aplauzele de final! O fac de drag, nu sunt în clipele acelea directorul care îi premiază pe "fruntaşi", ci un simplu om din public, care respectă şi apreciază dăruirea unui artist în faţa spectatorilor. Pentru că ştiu că performanţa lui din seara aceea a presupus multă pregătire, nopţi nedormite şi creşterea pulsului la 200 de bătăi pe minut, atunci când intră pe scenă, emoţii greu de controlat, chiar şi după o lungă experienţă, ştiind că în momentele acelea, îşi asumă şi judecata publicului, nu doar adoraţia lui. Îmi place să ajut regizorii şi creatorii care ajung să monteze aici, să le ofer cele mai bune condiţii ca să-şi facă exact spectacolul pe care şi l-au dorit. Din proprie experienţă, ca regizor, ştiu că este frustrant să-ţi doreşti să faci un spectacol bun, dar directorul să-ţi spună că nu sunt bani şi că nu se poate. De aceea, eu îi încurajez şi vin în întâmpinarea dorinţelor pe care le au, mă dau peste cap ca să fac rost de bani şi încerc să-i ajut ca să le iasă cel mai grozav spectacol al vieţii lor. Acum, singurele mele preocupări sunt pentru operă. Numai la asta mă concentrez, mă gândesc, şi în ultima clipă dinainte de a adormi, şi în prima clipă când mă trezesc: cum să fac ca să fie bine, să avem tot ce ne trebuie ca să putem lucra fără oprelişti sau blocaje. În inima mea de regizor sufăr, pentru că şi eu aş vrea să montez piese noi, am multe idei, dar mai am de aşteptat până ce voi fi din nou în postura de regizoare, care îmi dă, şi aceasta, satisfacţii profunde. Totuşi, mă bucur enorm când sunt sălile pline, când fiecare spectacol este un succes, când oameni pe care nu-i cunosc mă opresc pe stradă ca să-mi spună că e bine ceea ce fac, că se simte că se întâmplă ceva bun în operă. Mie îmi place să fac mereu paşi înainte, nu să mă plâng şi să mă blochez în nemulţumiri, să reglăm totul din mers, să vedem mereu capătul drumului, raţiunea sacrificiului făcut pentru ca lucrurile să meargă. Sunt Leu ca zodie, mie îmi plac oamenii care au caracter, care au coloană, şi nu sunt genul care face compromisuri, care să trăiască în minciună şi ipocrizie.
"Beatrice - nevestele mele"
Săli arhipline
- Rămâne bucuria de a fi în fiecare seară împreună cu soţul meu, actorul Doru Rancea, pentru că, timp de cinci ani de zile, până anul trecut, eu am locuit la Iaşi. Preţuiesc mult clipele petrecute împreună. Între noi nu există plictiseală. Îl găsesc şi acum, după atâţia ani, un bărbat fermecător şi amuzant. El scrie de câţiva ani o carte care se va numi "Beatrice - nevestele mele", şi chiar are talent şi umor. O spun cu invidie, pentru că eu nu sunt atât de talentată la scris. Când am un pic de timp liber şi stau acasă (de obicei sâmbăta sau duminica dimineaţa, dacă nu e vreo repetiţie la care trebuie să asist şi vin doar la spectacolul de seară), îmi place să lucrez în grădina de flori şi de legume şi îmi place foarte mult să gătesc: ultima oară i-am făcut soţului meu ciorbă de burtă şi mâncare de mazăre cu carne. Le-am potrivit "la ochi" şi fără să le gust, pentru că eu, de doi ani, nu mai mănânc carne. Dar Doru le-a găsit foarte bune, şi mi-a spus, fericit, că, în sfârşit, simte că are şi el nevasta acasă. De asemenea, mă bucur că, venind la Bucureşti, o am şi pe mama mai aproape. Ei îi sunt recunoscătoare că mă susţine în continuare, cu optimismul şi forţa ei interioară, deşi cât am stat la Iaşi, am văzut-o foarte rar, şi chiar au fost momente când, din păcate, fiind internată în spital, eu nu am putut să mă rup de treburile pe care le aveam acolo, pentru a veni la Bucureşti ca să o văd. Mai sunt câţiva prieteni vechi şi statornici, care au rezistat, şi ei, lungii mele absenţe din Bucureşti. Pe urmă, mai sunt căţeii noştri, care mă iubesc, se înţelege, necondiţionat, şi care mă aşteaptă în fiecare seară la poartă, oricât de târziu aş veni, ca să le dau porţia de mângâieri şi alinturi (cu 15 dintre ei am plecat la Iaşi şi m-am întors înapoi cu 4 "moldoveni" luaţi, tot aşa, de pe stradă).
Sultana din palatul de aur
Expresivitate
- Locul meu preferat de vacanţă este Istanbulul. Mă bucur că am reuşit de curând să îl revizităm, într-un sfârşit de săptămână prelungit. Nu mai fusesem de un an: ne era frică de atentate. Dar ne-am învins această frică, şi chiar am luat-o şi pe mama cu noi, ziua ei e la început de aprilie şi am dorit să o sărbătorim în felul acesta. A fost minunat. Şi cum nu te-ar fermeca acest oraş european, dar şi oriental, deopotrivă, întins pe două continente?!... Îmi plac cartierele lui vechi şi colorate, locurile istorice şi pecetea lor bizantină, îmi place să cutreier prin bazar, să adulmec aromele de tot felul, de condimente exotice şi de parfumuri dulcege şi grele, să mă plimb cu vaporaşul pe Bosfor, să mă bucur de apusul soarelui peste mare şi să mă imaginez o sultană, într-un palat împodobit cu aur şi lapis lazuli. O altă mare bucurie pe care mi-o rezerv în această primăvară este să ies dimineţile, devreme, în grădina casei noastre din apropierea Bucureştiului, să văd cum primăvara îşi intră în drepturi, cu şi mai multă putere, cum mugurii explodează pe ramuri, cum florile se desfac în culori şi cu parfumuri proaspete, cum iarba de un verde strălucitor străpunge pământul şi acoperă cu un covor de smarald tot locul. Avem acolo 10.000 de metri pătraţi, în care am sădit vie, livadă şi am făcut grădină, şi este o încântare să văd cum, zi după zi, zarzării, întâi, vişinii, cireşii, prunii apoi, merii, perii şi gutuii se îmbracă în flori albe ca nişte mirese, şi trimit parfumuri amărui în răcoarea dimineţii. În ei, la începutul zilei, păsările de tot felul dau concert în cinstea răsăritului soarelui. Ele sunt sopranele şi mezzosopranele mele de dimineaţă, în afara celor pe care le aud în restul zilei, la operă. Chiar dacă programul de lucru foarte încărcat mă ţine, uneori, şi până la orele 19.00-20.00 (sau chiar 22.00, când rămân şi la spectacole) la operă, eu nu rămân în Bucureşti, ci merg acasă, la Bâcu, unde mă aşteaptă soţul meu cel îndelung răbdător! De altfel, din sat până la casa noastră sunt patru kilometri, şi încă de când intru pe drumul acesta, din şosea, am sentimentul că sunt în vacanţă, atât de frumos mi se pare acolo şi atât de mult mă bucură să locuiesc la ţară! Îi mulţumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că-mi oferă atâtea prilejuri de bucurie şi încerc din toate puterile mele să dăruiesc şi eu, la rândul meu, să mă dedic cu totul muncii mele şi oamenilor din jurul meu, pentru ca astfel să mă fac vrednică de binecuvântările primite! Ştiu că preţul e plătit de familia mea, care mă are mult prea puţin alături, dar le mulţumesc mereu, şi mamei, şi soţului meu, că au o răbdare nemărginită cu mine şi nu-mi pretind mai mult. Ei ştiu că aşa trăiesc eu, "arzând", punându-mi la bătaie toate rezervele de energie, până simt că mi-am împlinit menirea!
Foto: PAUL BUCIUŢĂ, DREAMSTIME
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
