- Bună dimineața, Dan. Cât e ceasul la tine?
- 4.26 și tocmai am terminat de făcut cafeaua; aștept să se lase zațul, să pot lenevi așa cum se cuvine pe deasupra caimacului.
- Cred că ești singurul treaz la ora asta. Vorbește-mi puțin de lucrurile care te înconjoară.
- Sunt la masa din bucătărie, cu cafeaua în stânga și scrumiera în dreapta, cu lumina care, după câteva încercări, reușește să intre pe fereastră. E doar prima parte a ei, cea mai spectaculoasă dintre toate, spuma pe care o poți vedea doar înainte de cântatul cocoșilor, înainte să se amestece cu restul luminii. Uite, nici n-am apucat să spun bine toate astea că s-a și dus. Acum lumina e altfel, subțire și fină. S-a oprit în dreptul meu și toarce, nu departe de caietul cu foi veline, de pixul cu gel negru. Dar nu-l folosesc decât după ce lumina se întoarce din nou, de data asta suficient de puternică, încât să dea lucrurilor din jur mărimea și forma normale, să facă vizibilă realitatea asta imediată, despre care nu pot scrie, dar care îmi aduce multă siguranță în timp ce scriu.
- Și când știi că lumina e exact cum trebuie, că o dimineață e mai mult decât o dimineață și devine chiar atunci poezie?
- Există momente în care un fir de praf luminat brusc de la o distanță optimă devine incredibil de spectaculos; momente în care foșnetul unei rochii îți poate tăia respirația sau un cuvânt spus la întâmplare îți schimbă radical viața. Dar toate aceste momente, care devin poezie chiar sub ochii tăi, nu vor deveni cu necesitate poezie și atunci când încerci să scrii despre ele. Uneori e chiar indicat să te abții: despre lucrurile cu adevărat extraordinare e foarte dificil să te pronunți fără să le ratezi. Rareori ceea ce devine poezie chiar sub ochii mei apare și în ceea ce scriu. De unele momente îmi place doar să mă bucur, nu să le și spun pe nume. Frumusețea își e de ajuns sieși. Când scriu, nu încerc decât să acopăr golul care se cască între două astfel de frumuseți.
- Atunci hai să vorbim despre ce nu se poate scrie, despre toate cele care rămân în afara literaturii. Despre celălalt Dan Coman, care trăiește pe lângă poetul Dan Coman în bună înțelegere. El cum e?
- Exact ca în fotografii. Un bărbat încă tânăr, umblând dintr-o parte într-alta, ba calm și sigur pe sine, ba agitat, mare consumator de dulciuri și plimbări, tată entuziast și gafeur, client fidel al cafenelelor. Nimic spectaculos, de fapt. O viață obișnuită, absolut banală, deasupra căreia, fluorescentă și fragilă, plutește cealaltă realitate.
- Trăiești la Bistrița? Ți-e prielnic orașul ăsta scrisului?
- Viața e o mare bucurie, cu atât mai mult viața în care simți că, dintre toți, tu ești cel care deține diamantul. Nu e o judecată de valoare, e doar o foarte scurtă definiție a sursei de unde îmi vine forța: scriu. Scriu, și lucrul ăsta e atât de extraordinar și aduce atâta bucurie, încât nu mai e nicio diferență între "Bistritz" și București, între Paris și Beclean. Genul ăsta de bucurie poate face orice loc din lume să devină spectaculos. Poate de aia, "Bistritz" mi se pare că-mi vine mănușă.
- Bistrița, orele petrecute ca profesor la liceu, căsnicia, cei doi copii, scrisul, prietenii. Cum le împaci, de fapt?
- Fiecare are legătură cu fiecare, sunt, pentru mine, imposibil de gândit separat. Doar că, și abia aici sunt lucrurile astea mai dificil de gestionat, timpul trece foarte diferit peste ele: extrem de repede peste copii, lent și greoi ca un hipopotam pe deasupra Bistritzului, rămâne nemișcat printre prieteni, devine agresiv și greu de ținut în frâu în jurul căsniciei, atârnă în bucăți uscate, egale, foarte organizate, pe deasupra meseriei. Greutatea vine, așadar, de aici: nu e o problemă să treci într-o singură zi de la una la alta, cât, mai ales, dintr-un timp într-altul.
- Și dragostea? Cât loc are în viața ta?
- Dragostea are exact atâta loc cât îi trebuie unui lucru invizibil ca să le ordoneze, lent și exact, pe toate cele vizibile.
- Ce te face să te îndrăgostești?
- Distanța potrivită față de corp. O privire aruncată în treacăt, pe o terasă pustie, într-un oraș necunoscut. Erotismul din vremea cititului. Tăcerea și țigara de după. Adâncimea liniei dintre omoplați. Diminețile nesfârșite de iarnă petrecute sub păturile cele mai groase. Invizibilele animale de companie care strălucesc la încheieturi.
- Cum scrii, Dan? Ai nevoie de ordine sau mai mult de dezordine?
- Când eram foarte tânăr, scriam oriunde și oricând, cu o bucurie pe care azi rareori o mai resimt. Scriam acasă și pe dealuri, în autobuzul cu care făceam naveta sau în gări, prin cafenele sau la școală. Umpleam un caiet în câteva zile și asta mă liniștea. Apoi, tinerețea s-a dus brusc și a fost nevoie de o nouă disciplină: o cameră numai a mea, ceașca plină cu espresso pe birou, caiete și cerneală neagră. Am redescoperit bucuria somnului de la 10 seara și plăcerea trezitului devreme. Acum, pentru a scrie, am neapărată nevoie de această ordine cronologică.
- Și cum e la 4 dimineața?
- Cum să fie? Auzi, ca prin vis, sunetul moale al orașului, noaptea. Pe de-o parte, lătratul brusc și tot mai apropiat al câinilor vagabonzi. Pe de altă parte, sfârâitul țigării, propria respirație, pocnetul sec al țevilor. A început să-mi placă sunetul constant al computerului, nepăsarea lui de pisică arogantă și răsfățată, modul discret în care îmi ține companie.
- Asculți muzică?
- Niciodată când scriu. Nu știu de ce, dar lucrurile astea mi se par în continuare incompatibile, poate și pentru că amândouă necesită la fel de multă atenție, poate și pentru că fiecare provoacă un cu totul alt tip de emoție. Am preferat mereu liniștea, zumzetul sofisticat de la marginile ei, riff-urile dinăuntrul capului. Sunetul cafelei trăgându-și zațul în adâncuri a devenit soundtrackul meu preferat.
- Dan, unde se termină viața obișnuită și unde începe literatura?
- Nu știu dacă există cu adevărat vreo graniță între cele două. Cred că trăim, cu toții, simultan, în amândouă: pe de-o parte există faptele, realitatea efectivă, pe de altă parte nimic din realitatea asta nu am reuși să înțelegem, dacă nu am povesti-o. Suntem când Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop, când fata nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum. Cred că literatura are sens numai dacă e făcută în numele vieții, iar viața devine cu adevărat consistentă doar atunci când e povestită. Și asta vine de la sine, întotdeauna. Îmi place enorm ideea că ceea ce există, ceea ce rămâne și se transmite în memoria colectivă e doar ceea ce s-a povestit, s-a scris. Suma faptelor lumii, zice Wittgenstein, e suma propozițiilor despre lumea aceasta.
- Atunci, dacă ai putea salva ceva din dimineața asta, ceva care să rămână în cuvinte, să traverseze toate celelalte dimineți, ce ai alege?
- Mmmm, nu știu... Poate aș alege caf... Nu, nu. Aș alege liniștea, liniștea asta simplă, care umple acum bucătăria, și-n care stau în siguranță ca în cocon, așteptând transformarea.
- Și totuși, cafeaua... Ți-ai ghicit vreodată în ea?
- Stai să întorc zațul, să se scurgă. Știi, când la noi în casă, târziu, spre finalul anilor '80, a apărut cafeaua, mama invita în fiecare dimineață câteva vecine cu care stătea la povești - și atunci deveneam nerăbdător, foarte atent la clipa aceea magică, în care femeile începeau să privească de foarte aproape în cești. Ascultam uimit de fiecare dată - pentru că de fiecare dată ce spuneau se adeverea: drumurile la ceas de seară, câinele cu capul în jos, elefantul care ține luna cu trompa.
- Atunci hai să privim. Spune-mi ce vezi!
- Văd așa, viitorul va fi la fel: școală și agitație, câțiva necunoscuți în stânga, copii și dragoste, poate o carte nouă, vezi?, drumul urcând până spre buza ceștii, forma sânilor, secretul din dreapta, pisica...