Prezicerea din En-Dor
Magica lume ascunsă în luciul adânc al oglinzilor i-a fascinat dintotdeauna pe oameni. Aparent, un simplu obiect menit să ne reflecte înfăţişarea, oglinda a fost folosită încă din vremurile biblice ca o poartă de comunicare cu lumea spiritelor, cu tărâmul de dincolo. Practică ocultă, oficiată mai ales de magi, vrăjitori şi şamani, călătoria în lumea oglinzilor are o continuitate şi o varietate surprinzătoare de-a lungul istoriei. Informaţiile legate de această problemă ne vin din literatură, din mitologie, din religie, din politică, ba chiar şi din viaţa cotidiană. Şi chiar dacă această istorie sare uneori peste secole întregi, totuşi este clar că folosirea oglinzilor pentru întâlnirea cu spiritele defuncţilor a jucat un rol important încă de la începuturile umanităţii.
Informaţii legate de practicile prezicerii apar încă din Vechiul Testament. În prima carte a lui Samuel se spune că regele Saul i-a gonit pe toţi prezicătorii din Israel, ordonând apoi să fie ucis oricine va face să apară vreun spirit. Iată însă că mai târziu, când a avut nevoie ca defunctul său mentor, regele Samuel, să-l îndrume într-o hotărâre pe care trebuia să o ia, Saul s-a deghizat şi a mers la En-Dor, o localitate unde trăia o prezicătoare pe care a silit-o să cheme spiritul lui Samuel, conducătorul profet al lui Israel. "Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Căutaţi-mi o femeie care să cheme morţii, ca să mă duc s-o întreb». Slujitorii lui i-au zis: «Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morţii». Atunci Saul s-a schimbat, a luat alte haine şi a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: «Spune-mi viitorul chemând un mort şi scoală pe cine-ţi voi spune» (...). Femeia a zis: «Pe cine vrei să-ţi scol?». Şi el a răspuns: «Scoală-mi pe Samuel» (...). Femeia a zis lui Saul: «Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ». El i-a zis: «Cum este la chip?». Şi ea a răspuns: «Este un bătrân care se scoală şi este învelit cu o mantie»". (I Samuel 27, 28)
Oare cum a făcut femeia din En-Dor să apară spiritul lui Samuel? Deşi Biblia nu descrie metoda folosită, cu siguranţă a apelat la o suprafaţă de apă sau un obiect strălucitor, pe care ar fi putut să apară o viziune. Procedeul nu ar fi izolat. Tot în Vechiul Testament se vorbeşte despre nişte vase de argint folosite şi pentru hrană, dar şi ca oglinzi pentru profeţii.
Tradiţia şamanică
Antropologii care au studiat culturile şi ritualurile tribale afirmă că, în cadrul lor, invocarea spiritelor era făcută prin metode asemănătoare celor din Vechiul Testament.
În Siberia, de exemplu, şamanii Tungus foloseau oglinzi de cupru pentru a "chema spiritele". În limba lor, cuvântul "oglindă" deriva dintr-o rădăcină care desemna sufletul sau spiritul, oglinda fiind considerată receptaculul spiritului. Nenumărate studii ruseşti şi occidentale au dovedit că şamanii erau capabili să vadă spiritele defuncţilor, concentrându-şi privirea pe acele oglinzi de cupru. Scopul şamanului era să rezolve problemele vieţii cotidiene cu care se confrunta întreaga comunitate - războaie, secetă, epidemii, dar şi diferite alte probleme ale membrilor tribului.
Ca şi în pasajul din Odiseea în care Homer descrie viziunile lui Ulise, indienii pawnee din America de Nord citeau viitorul în picăturile de sânge. Când un membru al tribului omora un viezure, cel mai bătrân om din sat îl jupuia în timpul nopţii, vărsându-i sângele într-un vas şi apoi copiii erau îndemnaţi să-şi contemple chipul în luciul roşiatic al lichidului. Dacă se vedeau apărând cu părul alb, aceasta însemna că vor trăi până la bătrâneţe. Dacă imaginea era întunecată şi neclară, însemna că vor muri de boală. Dacă nu apărea niciun fel de imagine, copilul urma să fie ucis de mâna unui duşman.
La Fez, în Maroc, pentru chemarea spiritelor defuncţilor e folosit până în ziua de astăzi un recipient plin cu apă. În Egipt, se ghiceşte curent în picăturile de cerneală, la fel cum Ulise ghicise în sânge. Dee Halde, un mare călător al secolului al XVIII-lea, care a ajuns până în China, povesteşte că prezicătorii taoişti citeau într-un vas cu apă evenimentele care urmau să agite imperiul. Tuluşii din Africa ghiceau viitorul într-un vas ce aparţinea vrăjitorului, umplut cu apă neîncepută.
Şi în satele (nu neapărat izolate) din România se practică identificarea, într-o găleată cu apă, a unui hoţ sau criminal.
Într-o lucrare despre proprietăţile plantelor medicinale, Richard Evans Schultes şi Albert Hoffman, cei doi chimişti care au descoperit LSD-ul, vorbesc despre un trib din vestul Americii care intră în legătură cu morţii prin intermediul unei plante şi al unei oglinzi. Cei care au viziuni în oglindă consumă în prealabil cantităţi mari dintr-o plantă numită iboga. Membrii tribului Bwiti le-au povestit cercetătorilor cum combinaţia dintre acea plantă misterioasă şi oglindă le "deschide capul", astfel încât spiritul lor putea să ajungă în "ţara morţilor".
Subiectul spiritelor, invocat prin intermediul oglinzilor, a aprins imaginaţia literară şi a altor culturi, în afară de cea grecească. Multe dintre poveştile cuprinse în "O mie şi una de nopţi" descriu experienţe oculte cu oglinzi. Să luăm drept exemplu povestea lui Aladin şi a lămpii sale fermecate. În ea nu se vorbeşte despre spiritele defuncţilor, ci de alt fel de apariţii, numite "genii", nişte entităţi extrem de bizare, care aveau capacitatea de a îndeplini dorinţele celui care putea să le elibereze din lămpile unde erau ţinute ca prizoniere.
Pe vremuri, exista o practică numită "lampadomancie", care consta în cititul în lămpile de metal. Lămpile cu ulei din India deveneau nişte oglinzi excelente, în clipa în care erau aprinse. La fel sunt şi vechile oglinzi ale lămpilor cu gaz româneşti, menite să amplifice puterea flăcării. În vechile ritualuri ale ţiganilor din Ardeal, lampa cu oglindă din metal lustruit era folosită adesea în facerea şi desfacerea vrăjilor.
Ghicitul în hidromel
Într-un manuscris celt datând din secolul al XII-lea, se povesteşte ceea ce i s-a întâmplat lui Lludd, rege al Bretaniei, atunci când a încercat să-i prindă pe dragonii pe care i-a văzut în luciul unui vas plin cu apă. Strigătul acestor dragoni era aşa de cumplit, încât "bărbaţii se albeau la faţă şi îşi pierdeau puterile, femeile însărcinate avortau, băieţii şi fetele îşi pierdeau cunoştinţa, iar animalele, copacii, pământul şi apele deveneau sterile". Aceşti dragoni reprezentau o ameninţare atât de mare pentru pământurile lui Lludd, încât acesta a fost constrâns să găsească o cale pentru a-i alunga. Sfătuindu-se cu fratele lui, regele Franţei, acesta i-a spus că acei dragoni puteau fi făcuţi să apară în luciul unui vas cu hidromel şi puteau fi prinşi cu o bucată de mătase. "Vei arunca mătasea peste ei", i-a spus monarhul, "şi îi vei închide într-un cufăr de piatră pe care trebuie apoi să-l îngropi în locul cel mai sigur al regatului tău".
Lludd a făcut întocmai, reuşind să-i prindă pe dragoni şi să-i închidă pentru totdeauna în capcana de piatră.
Povestea lui Lludd dovedeşte continuitatea istorică a miracolelor înfăptuite peste luciul unor vase de apă, aşa cum se întâmplă şi în scena din piesa lui Shakespeare, "Macbeth", în care trei vrăjitoare fac să apară viziuni în vapori fierbinţi.
Evul Mediu avea şi el ritualuri distincte, menite să dezlege cu ajutorul spiritelor, pentru a obţine informaţii necunoscute până atunci. Cei care vedeau spiritele pe atunci erau băieţii tineri. Procedeul prin care erau chemate făceau parte din mijloacele medicinii epocii şi nu este exclus ca înşişi medicii să se fi folosit de el. În opera sa capitală, "Faust", Goethe menţionează unele dintre aceste tehnici. Găsim acolo metode de folosire a oglinzilor care permit demascarea hoţilor, experienţe extrapolare, stabilirea diagnosticelor maladiilor, ba chiar o metodă care permite aducerea a nouă spirite prin intermediul unui pahar umplut cu apă de izvor.
Când agentul 007 se uita în oglindă
Dar povestea cea mai fascinantă a viziunilor realizate în oglinzi îi aparţine unui englez pe nume John Dee, un erudit al epocii elisabetane. Născut în 1527, la Londra descoperă din copilărie plăcerea studiului, dar şi a invenţiilor diverse, jurând că îşi va consacra întreaga viaţă cercetării şi cărţilor. Ardoarea sa a fost recompensată. La nouăsprezece ani, preda deja în mai multe universităţi, mai ales în Franţa, unde numeroasele sale excentricităţi erau apreciate mai mult chiar decât studiul fizicii şi al matematicii în care excela.
Reputaţia sa nu putea fi însă judecată de nimeni, având în vedere că încă de la vârsta de douăzeci de ani, era considerat în lumea întreagă drept un savant de renume şi un expert în tehnicile maritime. A scris o lucrare de matematici care a devenit celebră, un tratat despre Euclid, şi a inventat un aparat care le permitea marinarilor să descifreze hărţile maritime. Spre apogeul vieţii, regina Elisabeta l-a angajat ca agent secret. Se spune că era fascinată de privirea lui Dee, care era poreclit "Ochi". De aceea, când semna mesajele secrete pe care le adresa reginei, desena două cercuri alăturate, care reprezentau ochii săi, urmate de un semn asemănător cu cifra 7. Semnătura sa semăna deci cu 007, codul lui James Bond, un agent secret al timpurilor moderne, aflat în slujba curţii regale a Angliei...
În timp ce studia unele obiecte aduse de spanioli din Mexic, Dee a descoperit o oglindă din chihlimbar, care părea că fusese folosită de azteci în scopuri divinatorii. A fost surprins când a observat că ea îi permitea să obţină viziuni de natură transcendentală şi, în scurt timp, a folosit-o în slujba reginei, care nu a ezitat să meargă într-o noapte în laboratorul lui de alchimie, pentru a intra în legătură cu spiritele înaintaşilor încoronaţi. Dar, în ciuda rolului pe care l-a jucat pe lângă regină, şi a reputaţiei sale academice, oamenii din Londra l-au considerat totdeauna un vrăjitor. Într-o zi, în timp ce era plecat într-o călătorie în afara ţării, casa sa a fost luată cu asalt şi incendiată. Se spune că, din locul în care se găsea, Dee a văzut incendiul care îi mistuia casa şi cărţile în oglinda sa de chihlimbar de care nu se despărţea niciodată. În locuinţa distrusă, Dee amenajase o cameră specială, unde chema spiritele prin intermediul oglinzii aztece, consemnând apoi viziunile pe care le avusese, într-un manuscris lung şi detaliat, din care o parte a supravieţuit, printr-o minune, până în zilele noastre. În el sunt descrise în amănunt spiritele care apăreau mai întâi pe luciul oglinzii, ieşind apoi din ea în văzduh. Invocarea spiritelor n-a fost totuşi singurul scop al lui John Dee. Acest mare om de ştiinţă se folosea de tot ce îi stătea în putinţă pentru a ajunge la Dumnezeu. El spera că, prin comunicarea cu îngerii, va reuşi să-i reunească pe catolici şi pe protestanţi într-o singură religie creştină, cea a dragostei universale. Cu toate că autorităţile celor două biserici l-au ameninţat de multe ori că va fi judecat pentru erezie, Dee a continuat să vorbească în mod public despre aceste întâlniri ale sale cu îngerii, prin intermediul oglinzii aztece. După moartea reginei Elisabeta, a fost îndepărtat de la Curte şi a murit, aproape în sărăcie, la Mortlake, în Surrey, în 1608. După moartea sa, un manuscris preţios în care prezenta tehnicile obţinerii viziunilor în oglindă a dispărut vreme de câteva zeci de ani. Printr-un miracol, a reapărut într-un magazin de peşte din Londra, unde era folosit ca ambalaj. Soarta lui ar fi fost, fără îndoialăm dramatică, dacă un erudit n-ar fi descoperit, din pură întâmplare, că păstrăvul pe care îl cumpărase era învelit într-un manuscris.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
