Ray Charles în picioare, în faţa pianului, îmbrăţişându-se, în ritm de dans, cu un mare zâmbet pe faţă; Louis Armstrong privind fix în obiectiv, de la un metru distanţă, cu nelipsita-i batistă albă lipită de trompetă; Aura Urziceanu plutind, Dizzie Gillespie şi ciudata sa trompetă; Lionel Hampton transfigurat la vibrafon... Fotografiile mari, în alb şi negru, expuse în clubul bucureştean Green Hours, stau mărturie a concertelor susţinute de legendele mondiale ale jazz-ului la Sala Palatului, în urmă cu 50 de ani. Toate au fost făcute de un mare artist fotograf al anilor 60-70, Edmund Höfer, peste creaţia căruia s-a aşternut, din nefericire, uitarea, aşa cum s-a întâmplat şi cu alţi maeştri români ai fotografiei.
Despre expoziţia de la Green Hours, ce va rămâne deschisă pe parcursul lunii mai, am vorbit cu Hanno Höfer, liderul formaţiei Nightlosers.
"Am descoperit aceste fotografii după ce tata a murit", povesteşte Hanno. "Mii de negative alb-negru, din toate genurile, de la nud la portret, peisaj, toate laolaltă, claie peste grămadă, puse în pungi. Herbert von Karajan la Bucureşti, Celibidache... Unele-s într-o stare deplorabilă, zgâriate, mototolite. Nu am găsit o arhivă pusă la punct. Într-o zi, am dat de-un negativ dintr-un concert de jazz, peste două săptămâni peste alte două, şi aşa s-au strâns cele expuse aici. Nu a fost o mare surpriză, pentru că el îmi povestise că fotografiase aceste concerte. Am găsit şi un autograf de-al lui Louis Armstrong. Tata, pe lângă faptul că fotografia aceste concerte, era şi un mare fan de jazz, avea multe discuri şi le ascultam împreună la pick-up."
Fotograf de presă şi mai mult de atât
Luis Armstrong
- De când mă ştiu, cu asta am crescut. Toată ziua eram lângă el, în laboratorul din Casa Scânteii, fascinat de toate ustensilele pe care le folosea: tăviţe, uscător, presă, substanţe, de procesul prin care ieşeau fotografiile. Laboratorul dădea în curtea interioară a clădirii şi mirosea mereu a tot soiul de chimicale. Tata nu folosea mănuşi, făcea totul cu mâinile goale, aşa că mâinile sale erau gălbui-maronii în permanenţă. Îmi plăcea să-l văd cum developează, dar mă gândeam că n-aş vrea să am şi eu la fel mâinile, aşa că nu eram atât de încântat de lucrul cu substanţele! Ce vrei, gândire de copil de şapte ani. Eram fascinat de tot procesul, dar acum îmi doresc ca atunci să fi fost şi mai fascinat, şi mai atent. Îmi plăcea să fotografiez, am avut de mic aparatele mele.
- Avea răbdare, îţi arăta, te îndruma?
- El avea, eu, copil fiind, nu prea aveam răbdare să învăţ toate procedurile tehnice de laborator. Însă când ieşeam împreună, cu familia, în excursii, îmi arăta cum să umblu cu aparatele, să măsor lumina, timpul de expunere, totul era pe atunci manual. Mai târziu, îmi explica ce-i artă şi ce nu-i artă, ce înseamnă kitsch-ul, se ferea ca de dracu' de asta. Multă vreme a făcut instantanee, mergeau în presă, a publicat şi în "Stern", în alte reviste germane, apoi s-a plictisit şi a devenit interesat de alte zone, de filozofia fotografiei. Dacă făcea un nud, negativul era doar prima parte a procesului, lucra mult în laborator, vira culorile până abia mai recunoşteai originalul. Într-o perioadă a lucrat împreună cu un pictor, făceau modificări pe print. Îi plăceau experimentele. El era fotograf de presă, dar nu se mulţumea doar cu asta.
- Cum te împăcai cu desele lui plecări în deplasări de serviciu?
- Pleca, ce-i drept, dar nu aşa de des cum plec eu acum. Uneori, chiar mă lua cu el pe teren. Ţin minte că umbla prin tot felul de poduri, case vechi, dărăpănate, vorbea cu oamenii din sate, oraşe, Sibiu, Sighişoara, Timişoara, pe unde ajungea. Aşa şi-a început şi şi-a continuat o impresionantă colecţie de fotografii vechi. Cotrobăia, cumpăra, primea de la oameni, de la saşii ce plecau şi le lăsau în urmă.
Ordine şi haos
Ray Charles
- A început să fotografieze pentru ziarul german "Neue Literatur" prin '58-'59 şi a ieşit la pensie prin '87-'88. Am descoperit un teanc de diplome, medalii, premii internaţionale din întreaga lume, însă nu a avut voie să plece şi să participe la saloanele fotografice unde era invitat. Din câte ştiu, este primul român ce a primit o medalie de aur la un important salon fotografic internaţional. După '90 s-a mutat în Germania, a mai avut două expoziţii mari, o carte cu fotografii despre ultimele comunităţi evreieşti din Moldova şi Bucovina, apărută la o editură din Viena, şi un proiect despre ghettoul evreiesc din Veneţia. Apoi a lăsat-o mai uşor cu fotografia. Avea un grup de tineri care-l căutau, îi învăţa ce ştia, ieşeau să fotografieze, mai mult din prietenie, nu neapărat ca profesor. Unul dintre aceştia era Thomas Ciulei, fiul regizorului.
- Într-o perioadă în care pasiunea pentru fotografie pare că s-a transformat într-o goană după tehnologie, se cunosc foarte puţine despre marii fotografi români. Am găsit referiri despre tatăl tău în autobiografia lui Nicu Covaci şi în cea a fostului nostru coleg, Emanuel Tânjală. Este prezentat ca un profesionist desăvârşit, totodată, un tip singuratic, retras.
- Nu era singuratic, era excentric. Îşi crease un renume de nonconformist, era cunoscut pentru "nebuniile" lui şi asta îi dădea o libertate aparte. Îşi permitea să facă lucruri pe care alţii nu le-ar fi făcut în acei ani. Chiar şi laboratorul său nu era în corpul central al Casei Scânteii, unde erau celelalte, ci într-o aripă separată. Era el cu laboratorul lui, acelaşi, timp de 30 de ani, şi nu prea avea treabă cu ceilalţi. Dar dincolo de nonconformism şi de "nebunie", era foarte concentrat pe munca lui, pe ce avea de făcut. Nu era deloc uşor să vii de pe teren şi să te închizi în laborator, să pregăteşti singur toate substanţele, dacă greşeai cu 20 de miligrame, ieşea cu totul altceva. Am păstrat cărţile lui germane, de prin anii '20-'30, de preparare a substanţelor, e o muncă serioasă.
- Îţi poţi da seama ce-ai moştenit de la el ca personalitate?
- Cred că latura asta de dezordonat şi ordonat în acelaşi timp. Când intrai în camera lui din Germania, aveai un şoc. Ce-i nebunia asta? Mii de fotografii vechi împrăştiate pe pat, pe masă, peste tot, trei microscoape, peşti, frunze, scoici - din care făcea tot felul de chestii, dezastru! Dar exista şi o ordine-n haos, pentru că el ştia unde să găsească ce căuta. "Dă teancul ăla deoparte şi sub alea trei ziare vechi ai să găseşti". Am şi eu latura asta de colecţionar şi îmi e greu să arunc, să mă despart de obiecte. Ascult muzică în format digital, dar Doamne fereşte să arunc vreo casetă sau CD! Am luat şi pick-up-ul lui şi acum ascult vechile viniluri.
- Înţeleg că mai ai multe de descoperit din munca tatălui tău. Te gândeşti să lucrezi la o arhivă a sa?
Pe teren
- Am scanat, împreună cu un prieten, cam o mie cinci sute de negative. Mai sunt mii şi mii în arhiva ziarului german, cineva se ocupă şi acolo de scanarea lor. Am mai găsit la el acasă cutii pline cu negative, şi vreau să le pun în ordine. La fel şi cu fotografiile vechi, dagherotipii, clişee pe sticlă, vechi de mai bine de-o sută de ani, cu importanţă istorică. Cred că-i una dintre cele mai serioase colecţii de fotografie veche din România. E mult de muncă, dar vreau să le ordonez şi să organizez o retrospectivă a fotografiei tatălui meu.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
