Ray Charles în picioare, în fața pianului, îmbrățișându-se, în ritm de dans, cu un mare zâmbet pe față; Louis Armstrong privind fix în obiectiv, de la un metru distanță, cu nelipsita-i batistă albă lipită de trompetă; Aura Urziceanu plutind, Dizzie Gillespie și ciudata sa trompetă; Lionel Hampton transfigurat la vibrafon... Fotografiile mari, în alb și negru, expuse în clubul bucureștean Green Hours, stau mărturie a concertelor susținute de legendele mondiale ale jazz-ului la Sala Palatului, în urmă cu 50 de ani. Toate au fost făcute de un mare artist fotograf al anilor 60-70, Edmund Höfer, peste creația căruia s-a așternut, din nefericire, uitarea, așa cum s-a întâmplat și cu alți maeștri români ai fotografiei.
Despre expoziția de la Green Hours, ce va rămâne deschisă pe parcursul lunii mai, am vorbit cu Hanno Höfer, liderul formației Nightlosers.
"Am descoperit aceste fotografii după ce tata a murit", povestește Hanno. "Mii de negative alb-negru, din toate genurile, de la nud la portret, peisaj, toate laolaltă, claie peste grămadă, puse în pungi. Herbert von Karajan la București, Celibidache... Unele-s într-o stare deplorabilă, zgâriate, mototolite. Nu am găsit o arhivă pusă la punct. Într-o zi, am dat de-un negativ dintr-un concert de jazz, peste două săptămâni peste alte două, și așa s-au strâns cele expuse aici. Nu a fost o mare surpriză, pentru că el îmi povestise că fotografiase aceste concerte. Am găsit și un autograf de-al lui Louis Armstrong. Tata, pe lângă faptul că fotografia aceste concerte, era și un mare fan de jazz, avea multe discuri și le ascultam împreună la pick-up."
Fotograf de presă și mai mult de atât
- Care sunt primele tale amintiri legate de aparatele lui de fotografiat, de vizitele în laborator?
- De când mă știu, cu asta am crescut. Toată ziua eram lângă el, în laboratorul din Casa Scânteii, fascinat de toate ustensilele pe care le folosea: tăvițe, uscător, presă, substanțe, de procesul prin care ieșeau fotografiile. Laboratorul dădea în curtea interioară a clădirii și mirosea mereu a tot soiul de chimicale. Tata nu folosea mănuși, făcea totul cu mâinile goale, așa că mâinile sale erau gălbui-maronii în permanență. Îmi plăcea să-l văd cum developează, dar mă gândeam că n-aș vrea să am și eu la fel mâinile, așa că nu eram atât de încântat de lucrul cu substanțele! Ce vrei, gândire de copil de șapte ani. Eram fascinat de tot procesul, dar acum îmi doresc ca atunci să fi fost și mai fascinat, și mai atent. Îmi plăcea să fotografiez, am avut de mic aparatele mele.
- Avea răbdare, îți arăta, te îndruma?
- El avea, eu, copil fiind, nu prea aveam răbdare să învăț toate procedurile tehnice de laborator. Însă când ieșeam împreună, cu familia, în excursii, îmi arăta cum să umblu cu aparatele, să măsor lumina, timpul de expunere, totul era pe atunci manual. Mai târziu, îmi explica ce-i artă și ce nu-i artă, ce înseamnă kitsch-ul, se ferea ca de dracu' de asta. Multă vreme a făcut instantanee, mergeau în presă, a publicat și în "Stern", în alte reviste germane, apoi s-a plictisit și a devenit interesat de alte zone, de filozofia fotografiei. Dacă făcea un nud, negativul era doar prima parte a procesului, lucra mult în laborator, vira culorile până abia mai recunoșteai originalul. Într-o perioadă a lucrat împreună cu un pictor, făceau modificări pe print. Îi plăceau experimentele. El era fotograf de presă, dar nu se mulțumea doar cu asta.
- Cum te împăcai cu desele lui plecări în deplasări de serviciu?
- Pleca, ce-i drept, dar nu așa de des cum plec eu acum. Uneori, chiar mă lua cu el pe teren. Țin minte că umbla prin tot felul de poduri, case vechi, dărăpănate, vorbea cu oamenii din sate, orașe, Sibiu, Sighișoara, Timișoara, pe unde ajungea. Așa și-a început și și-a continuat o impresionantă colecție de fotografii vechi. Cotrobăia, cumpăra, primea de la oameni, de la sașii ce plecau și le lăsau în urmă.
Ordine și haos
- În ce perioadă a fost activ ca fotograf?
- A început să fotografieze pentru ziarul german "Neue Literatur" prin '58-'59 și a ieșit la pensie prin '87-'88. Am descoperit un teanc de diplome, medalii, premii internaționale din întreaga lume, însă nu a avut voie să plece și să participe la saloanele fotografice unde era invitat. Din câte știu, este primul român ce a primit o medalie de aur la un important salon fotografic internațional. După '90 s-a mutat în Germania, a mai avut două expoziții mari, o carte cu fotografii despre ultimele comunități evreiești din Moldova și Bucovina, apărută la o editură din Viena, și un proiect despre ghettoul evreiesc din Veneția. Apoi a lăsat-o mai ușor cu fotografia. Avea un grup de tineri care-l căutau, îi învăța ce știa, ieșeau să fotografieze, mai mult din prietenie, nu neapărat ca profesor. Unul dintre aceștia era Thomas Ciulei, fiul regizorului.
- Într-o perioadă în care pasiunea pentru fotografie pare că s-a transformat într-o goană după tehnologie, se cunosc foarte puține despre marii fotografi români. Am găsit referiri despre tatăl tău în autobiografia lui Nicu Covaci și în cea a fostului nostru coleg, Emanuel Tânjală. Este prezentat ca un profesionist desăvârșit, totodată, un tip singuratic, retras.
- Nu era singuratic, era excentric. Își crease un renume de nonconformist, era cunoscut pentru "nebuniile" lui și asta îi dădea o libertate aparte. Își permitea să facă lucruri pe care alții nu le-ar fi făcut în acei ani. Chiar și laboratorul său nu era în corpul central al Casei Scânteii, unde erau celelalte, ci într-o aripă separată. Era el cu laboratorul lui, același, timp de 30 de ani, și nu prea avea treabă cu ceilalți. Dar dincolo de nonconformism și de "nebunie", era foarte concentrat pe munca lui, pe ce avea de făcut. Nu era deloc ușor să vii de pe teren și să te închizi în laborator, să pregătești singur toate substanțele, dacă greșeai cu 20 de miligrame, ieșea cu totul altceva. Am păstrat cărțile lui germane, de prin anii '20-'30, de preparare a substanțelor, e o muncă serioasă.
- Îți poți da seama ce-ai moștenit de la el ca personalitate?
- Cred că latura asta de dezordonat și ordonat în același timp. Când intrai în camera lui din Germania, aveai un șoc. Ce-i nebunia asta? Mii de fotografii vechi împrăștiate pe pat, pe masă, peste tot, trei microscoape, pești, frunze, scoici - din care făcea tot felul de chestii, dezastru! Dar exista și o ordine-n haos, pentru că el știa unde să găsească ce căuta. "Dă teancul ăla deoparte și sub alea trei ziare vechi ai să găsești". Am și eu latura asta de colecționar și îmi e greu să arunc, să mă despart de obiecte. Ascult muzică în format digital, dar Doamne ferește să arunc vreo casetă sau CD! Am luat și pick-up-ul lui și acum ascult vechile viniluri.
- Înțeleg că mai ai multe de descoperit din munca tatălui tău. Te gândești să lucrezi la o arhivă a sa?
- Am scanat, împreună cu un prieten, cam o mie cinci sute de negative. Mai sunt mii și mii în arhiva ziarului german, cineva se ocupă și acolo de scanarea lor. Am mai găsit la el acasă cutii pline cu negative, și vreau să le pun în ordine. La fel și cu fotografiile vechi, dagherotipii, clișee pe sticlă, vechi de mai bine de-o sută de ani, cu importanță istorică. Cred că-i una dintre cele mai serioase colecții de fotografie veche din România. E mult de muncă, dar vreau să le ordonez și să organizez o retrospectivă a fotografiei tatălui meu.