Cu gâtul împodobit cu un colier cu pietre scânteietoare, cu o rochie lungă, neagră, ca o regină gotică, silueta directoarei interimare a operei bucureștene, Beatrice Rancea, se desprinde dintre coloanele primei loje din stânga scenei. Stă nemișcată, cu ținuta ei dreaptă, de fostă balerină, în întunericul baleiat de reflectoare, în timp ce urmărește, concentrată, ceea ce se întâmplă pe scenă. E o seară Traviata, și Jumi Jo, celebra soprană, numită de Herbert von Karajan "vocea coborâtă din Rai", invitată să cânte în rolul principal, al Violettei, își încheie aria cu niște nuanțe ale vocii atât de minunat "ornamentate", că te lasă fără răsuflare. Câteva secunde, liniștea inundă sala, ca o apă lină, apoi publicul izbucnește în ovații și aplauze furtunoase ce țin minute în șir! Încă un succes remarcabil în agenda managerului numit anul trecut la cârma operei, Beatrice Rancea, cea care a știut să depășească momentele dificile ale acestei instituții istorice și să o înscrie pe o orbită internațională!
Despre tenacitate, dăruire, viziune și... deșteptarea primăverii, cu managerul director general-interimar al Operei Naționale Române din București, doamna Beatrice Rancea!
"Restaurația" de la opera bucureșteană
- Cu numeroase premiere lansate de la începutul anului și cu mari nume internaționale invitate în distribuție, Opera Națională din București merge, cu toate motoarele, înainte. La nici un an de la numirea dvs. la cârma acestei instituții, ați redat opera bucureștenilor și ați pus pe afiș câte o premieră în aproape fiecare lună. Care a fost strategia izbânzii pe care ați obținut-o?
- La momentul numirii mele aici, opera bucureșteană avea un repertoriu mai sărac decât multe opere mici din țară. Instituția aceasta își rătăcise cumva menirea ei fundamentală, aceea de a oferi publicului bucureștean evenimente culturale de înaltă ținută. De aceea, m-am concentrat pe lărgirea repertoriului, reluând spectacole care nu se mai jucaseră de mult și încercând să facem altele, absolut noi, pentru ca și prestigiul acestei instituții istorice să fie, așa cum se cuvine, restaurat. A fost un efort fantastic. Nu e deloc ușor să pregătești câte o premieră în aproape fiece lună, asta însemnând sute de costume și decoruri pentru fiecare. Dar indiferent cât voi rămâne la conducere, mi-am dorit să las ceva în urma mea: cât mai multe producții importante și montări de excepție, care să rămână în repertoriu, dar și în conștiința publicului iubitor de operă. Mă bucur că marea majoritate a spectacolelor pe care le ținem în acest moment evoluează cu casa închisă, ba chiar cererea e mai mare decât oferta. Lista e bogată. Chiar la sfârșitul stagiunii trecute, am montat opera "Bărbierul din Sevilla", de Gioachino Rossini (ultima montare era de acum 60 de ani, o știam de când eram mică!), iar stagiunea aceasta am început-o cu "Văduva veselă", de Franz Lehar, în regia lui Andrei Șerban, spectacol care a fost montat și la opera din Iași. Am continuat cu "Amorul vrăjitor. Tricornul", balet pe muzica lui Manuel de Falla, care nu s-a mai jucat din 1984 pe scena noastră, apoi opera "Lucia di Lammermoor" de Donizetti, tot în regia lui Andrei Șerban, cu premiera în ianuarie, anul acesta. Au urmat baletul "Romeo și Julieta", pe muzica lui Prokofiev, în regia și coregrafia lui Renato Zanella, care a avut premiera în martie, și "Bal mascat" de Verdi, în regia lui Grischa Asagaroff, la început de aprilie. Luna mai am dedicat-o reluărilor, pentru că au fost spectacole foarte bune în repertoriu, care din păcate nu s-au mai jucat în ultimii ani. Vom relua "Giselle", într-o montare mai veche a operei, reluăm "Fidelio", singura operă lirică a lui Beethoven, "Madama Butterfly" de Puccini, "Aida" și "Rigoletto" de Verdi. În continuare, cu sprijinul Ministerului Culturii, ne propunem realizarea unor producții extraordinare. Ne dorim o nouă montare pentru "Carmen" de Bizet, vom încerca să deschidem stagiunea din toamnă, pe 1 septembrie, cu un spectacol nou, "Don Giovanni" de Mozart, iar pe 8 septembrie, vom participa la Festivalul "George Enescu", cu o coregrafie extraordinară, a lui Gigi Căciuleanu, în memoria Maiei Plisețkaia, pe muzica scrisă chiar de soțul ei, marele compozitor rus, Rodion Șcedrin. Pentru decembrie, ne dorim o premieră cu baletul "Spărgătorul de nuci" și cu "Tosca", opera lui Puccini, care nu exista în repertoriu. Așadar, patru premiere de operă și două de balet pe stagiune, pe lângă repertoriul în curs. Dar în mod deosebit sunt mândră că am reușit să aducem "Lucia di Lammermoor" a lui Andrei Șerban (la Paris a fost premiera în octombrie, și noi am avut-o în ianuarie). Vorbim despre niște producții pentru care nu trebuie să iei avionul și să dai sute de euro pe bilet ca să le vezi la Paris sau la Londra, ci aceeași producție e și la București, cu o echipă artistică cel puțin la fel de bună.
Nume grele și colaborări internaționale
- Ați scos Opera Națională din București din ițele unor conflicte ce păreau de nedescâlcit, ați reînnoit strălucirea pe care opera bucureșteană o merită. În afară de faptul că ați fost chemată de la Iași și numită ca manager al acestei instituții într-un moment de criză profundă, de către fostul ministru la Culturii, Corina Șuteu, ce resorturi interioare v-au împins să veniți aici?
- Aportul meu ca manager la bunul mers al lucrurilor din opera bucureșteană este o reverență făcută în fața acestei instituții și, dacă în calitate de regizor de teatru, am făcut lucruri recunoscute și apreciate ca atare, asta e tot datorită școlii operei, pe care o am încă din copilărie. A contat foarte mult și faptul că oamenii pe care i-am preluat și pe care îi cunoșteam, în marea lor majoritate, au mers imediat mai departe alături de mine, fără să pregete un moment. (Mă cunoșteau. Până în 1990 am activat în operă ca balerină, iar când m-am accidentat și n-am mai putut dansa, am schimbat baletul pe regie și am avut montări chiar și aici). Echipei mele i s-au alăturat dirijorul italian Marcello Mottadelli - coordonator artistic muzical, și coregraful Renato Zanella, coordonator artistic al baletului operei: două nume importante ale scenei lirice internaționale, cu care am colaborat și la opera din Iași. Ei și-au asumat riscul de a veni să lucreze cu mine la București și îmi sunt de un real ajutor. Relațiile lor în lumea artistică internațională ne-au făcut să putem aduce pe scena operei din București nume grele, la care nici nu am fi visat.
Punct și de la capăt
- A existat vreo clipă temerea că nivelul actului artistic ar avea de suferit prin plecarea coregrafului Johann Kobborg și a prim-balerinei Alina Cojocaru?
- Nu, deloc. Instituția noastră are o istorie și un palmares plin de succese răsunătoare în Europa și în lume. Noi am avut mari cântăreți de operă, balerini și coregrafi (dacă ne gândim numai la "garnitura" Gabriel Popescu, Irinel Liciu, Sergiu Ștefanski), avem în continuare mari artiști care fac istorie în lume. Au murit Nijinski, Nureyev și Balanchine, și nu s-a terminat cu baletul. A murit Lawrence Olivier, asta nu înseamnă că s-a îngropat și teatrul odată cu el. Nu am dat interviuri și nu am deschis această cutie a Pandorei, răspunzând provocărilor și diverselor acuzații aduse de o parte sau de alta, pentru că nu era benefic pentru imaginea instituției. Nu am vrut să spun despre cum erau lucrurile atunci când eu le-am preluat, pentru că eu nu am venit să mă plâng sau să mă uit înapoi. Am spus doar că acum tragem linie și o luăm de la capăt, cu toate forțele!
Freamătul și magia spectacolelor
- Cât timp sacrificați pentru ca lucrurile să meargă cu atât spor, câte ore vă petreceți zilnic în operă?
- Stau în operă minimum 10-11 ore pe zi, și tot nu termin cât îmi propun de făcut. Drumurile mele prin București sunt doar de acasă la operă, eventual, la Ministerul Culturii și înapoi. La nouă-zece dimineața sunt la birou, sunt multe acte de semnat, facem planurile pentru zilele următoare, urmăresc producțiile în lucru, fac ședințe cu fiecare departament, urmăresc achizițiile care se fac pe materiale, pe elemente de decor, de costume, uneori bat clădirea în lung și-n lat, în sus și-n jos, ajung chiar și la subsol dacă apare vreo problemă tehnică gravă. Iar seara, evident, rămân la spectacole. Îmi place să văd că oamenii vin cu bucurie spre operă, în ținute elegante, și dornici să vadă și să audă ceva care să-i scoată din rutina zilnică. Îmi place să simt freamătul sălii dinainte ca primele acorduri ale uverturii să se facă auzite și magia spectacolului să înceapă. Opera are acest atribut de înaltă cultură, de strălucire și de "glamour". În această idee, la fiecare intrare în sală, stau domnișoare frumoase, în rochii lungi, de seară, iar atmosfera fastuoasă e întregită de eleganța clasică a interioarelor, de lumina candelabrelor de cristal (e celebru candelabrul nostru cu 100 de brațe din cristal aurit), de magia acestui spațiu istoric, care se simte imediat ce intri în foaier.
- Ce vă bucură cel mai tare într-o atât de lungă zi de trudă?
- Mă bucur enorm atunci când avem debuturi în diferite roluri de operă sau balet, când tinerii noștri artiști, care muncesc din greu și cu pasiune, sunt confirmați pentru valoarea lor. Eu cred cu toată tăria în magia scenei, în pasiunea cu care împreună, artiști și public, împărtășesc un moment artistic cu adevărat înălțător, de aceea îmi face o plăcere extraordinară să le ofer chiar eu flori artiștilor, la aplauzele de final! O fac de drag, nu sunt în clipele acelea directorul care îi premiază pe "fruntași", ci un simplu om din public, care respectă și apreciază dăruirea unui artist în fața spectatorilor. Pentru că știu că performanța lui din seara aceea a presupus multă pregătire, nopți nedormite și creșterea pulsului la 200 de bătăi pe minut, atunci când intră pe scenă, emoții greu de controlat, chiar și după o lungă experiență, știind că în momentele acelea, își asumă și judecata publicului, nu doar adorația lui. Îmi place să ajut regizorii și creatorii care ajung să monteze aici, să le ofer cele mai bune condiții ca să-și facă exact spectacolul pe care și l-au dorit. Din proprie experiență, ca regizor, știu că este frustrant să-ți dorești să faci un spectacol bun, dar directorul să-ți spună că nu sunt bani și că nu se poate. De aceea, eu îi încurajez și vin în întâmpinarea dorințelor pe care le au, mă dau peste cap ca să fac rost de bani și încerc să-i ajut ca să le iasă cel mai grozav spectacol al vieții lor. Acum, singurele mele preocupări sunt pentru operă. Numai la asta mă concentrez, mă gândesc, și în ultima clipă dinainte de a adormi, și în prima clipă când mă trezesc: cum să fac ca să fie bine, să avem tot ce ne trebuie ca să putem lucra fără opreliști sau blocaje. În inima mea de regizor sufăr, pentru că și eu aș vrea să montez piese noi, am multe idei, dar mai am de așteptat până ce voi fi din nou în postura de regizoare, care îmi dă, și aceasta, satisfacții profunde. Totuși, mă bucur enorm când sunt sălile pline, când fiecare spectacol este un succes, când oameni pe care nu-i cunosc mă opresc pe stradă ca să-mi spună că e bine ceea ce fac, că se simte că se întâmplă ceva bun în operă. Mie îmi place să fac mereu pași înainte, nu să mă plâng și să mă blochez în nemulțumiri, să reglăm totul din mers, să vedem mereu capătul drumului, rațiunea sacrificiului făcut pentru ca lucrurile să meargă. Sunt Leu ca zodie, mie îmi plac oamenii care au caracter, care au coloană, și nu sunt genul care face compromisuri, care să trăiască în minciună și ipocrizie.
"Beatrice - nevestele mele"
- Ce mai rămâne doar pentru Beatrice Rancea, la sfârșitul zilei, atunci când luminile rampei se sting, și pleacă, în sfârșit, acasă?
- Rămâne bucuria de a fi în fiecare seară împreună cu soțul meu, actorul Doru Rancea, pentru că, timp de cinci ani de zile, până anul trecut, eu am locuit la Iași. Prețuiesc mult clipele petrecute împreună. Între noi nu există plictiseală. Îl găsesc și acum, după atâția ani, un bărbat fermecător și amuzant. El scrie de câțiva ani o carte care se va numi "Beatrice - nevestele mele", și chiar are talent și umor. O spun cu invidie, pentru că eu nu sunt atât de talentată la scris. Când am un pic de timp liber și stau acasă (de obicei sâmbăta sau duminica dimineața, dacă nu e vreo repetiție la care trebuie să asist și vin doar la spectacolul de seară), îmi place să lucrez în grădina de flori și de legume și îmi place foarte mult să gătesc: ultima oară i-am făcut soțului meu ciorbă de burtă și mâncare de mazăre cu carne. Le-am potrivit "la ochi" și fără să le gust, pentru că eu, de doi ani, nu mai mănânc carne. Dar Doru le-a găsit foarte bune, și mi-a spus, fericit, că, în sfârșit, simte că are și el nevasta acasă. De asemenea, mă bucur că, venind la București, o am și pe mama mai aproape. Ei îi sunt recunoscătoare că mă susține în continuare, cu optimismul și forța ei interioară, deși cât am stat la Iași, am văzut-o foarte rar, și chiar au fost momente când, din păcate, fiind internată în spital, eu nu am putut să mă rup de treburile pe care le aveam acolo, pentru a veni la București ca să o văd. Mai sunt câțiva prieteni vechi și statornici, care au rezistat, și ei, lungii mele absențe din București. Pe urmă, mai sunt cățeii noștri, care mă iubesc, se înțelege, necondiționat, și care mă așteaptă în fiecare seară la poartă, oricât de târziu aș veni, ca să le dau porția de mângâieri și alinturi (cu 15 dintre ei am plecat la Iași și m-am întors înapoi cu 4 "moldoveni" luați, tot așa, de pe stradă).
Sultana din palatul de aur
- Vacanțe? Locuri preferate?
- Locul meu preferat de vacanță este Istanbulul. Mă bucur că am reușit de curând să îl revizităm, într-un sfârșit de săptămână prelungit. Nu mai fusesem de un an: ne era frică de atentate. Dar ne-am învins această frică, și chiar am luat-o și pe mama cu noi, ziua ei e la început de aprilie și am dorit să o sărbătorim în felul acesta. A fost minunat. Și cum nu te-ar fermeca acest oraș european, dar și oriental, deopotrivă, întins pe două continente?!... Îmi plac cartierele lui vechi și colorate, locurile istorice și pecetea lor bizantină, îmi place să cutreier prin bazar, să adulmec aromele de tot felul, de condimente exotice și de parfumuri dulcege și grele, să mă plimb cu vaporașul pe Bosfor, să mă bucur de apusul soarelui peste mare și să mă imaginez o sultană, într-un palat împodobit cu aur și lapis lazuli. O altă mare bucurie pe care mi-o rezerv în această primăvară este să ies diminețile, devreme, în grădina casei noastre din apropierea Bucureștiului, să văd cum primăvara își intră în drepturi, cu și mai multă putere, cum mugurii explodează pe ramuri, cum florile se desfac în culori și cu parfumuri proaspete, cum iarba de un verde strălucitor străpunge pământul și acoperă cu un covor de smarald tot locul. Avem acolo 10.000 de metri pătrați, în care am sădit vie, livadă și am făcut grădină, și este o încântare să văd cum, zi după zi, zarzării, întâi, vișinii, cireșii, prunii apoi, merii, perii și gutuii se îmbracă în flori albe ca niște mirese, și trimit parfumuri amărui în răcoarea dimineții. În ei, la începutul zilei, păsările de tot felul dau concert în cinstea răsăritului soarelui. Ele sunt sopranele și mezzosopranele mele de dimineață, în afara celor pe care le aud în restul zilei, la operă. Chiar dacă programul de lucru foarte încărcat mă ține, uneori, și până la orele 19.00-20.00 (sau chiar 22.00, când rămân și la spectacole) la operă, eu nu rămân în București, ci merg acasă, la Bâcu, unde mă așteaptă soțul meu cel îndelung răbdător! De altfel, din sat până la casa noastră sunt patru kilometri, și încă de când intru pe drumul acesta, din șosea, am sentimentul că sunt în vacanță, atât de frumos mi se pare acolo și atât de mult mă bucură să locuiesc la țară! Îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu că-mi oferă atâtea prilejuri de bucurie și încerc din toate puterile mele să dăruiesc și eu, la rândul meu, să mă dedic cu totul muncii mele și oamenilor din jurul meu, pentru ca astfel să mă fac vrednică de binecuvântările primite! Știu că prețul e plătit de familia mea, care mă are mult prea puțin alături, dar le mulțumesc mereu, și mamei, și soțului meu, că au o răbdare nemărginită cu mine și nu-mi pretind mai mult. Ei știu că așa trăiesc eu, "arzând", punându-mi la bătaie toate rezervele de energie, până simt că mi-am împlinit menirea!
Foto: PAUL BUCIUȚĂ, DREAMSTIME