Călătorie într-o oglindă

- Tehnica viziunilor și a prezicerilor făcute pe suprafețele lucioase de ape, metale și oglinzi străbate istoria omenirii încă din vremurile patriarhilor biblici. Vizualizarea lumii de dincolo e unul dintre cele mai fascinante capitole ale iscoditorului spirit uman -

Prezicerea din En-Dor

Magica lume ascunsă în luciul adânc al oglin­zilor i-a fascinat dintotdeauna pe oameni. Aparent, un simplu obiect menit să ne reflecte înfățișarea, oglinda a fost folosită încă din vremurile biblice ca o poartă de comunicare cu lumea spiritelor, cu tărâmul de dincolo. Practică ocultă, oficiată mai ales de magi, vrăjitori și șamani, călătoria în lumea oglinzilor are o continuitate și o va­rietate sur­prin­ză­toare de-a lungul istoriei. In­formațiile legate de această problemă ne vin din literatură, din mito­lo­gie, din religie, din poli­ti­că, ba chiar și din viața cotidiană. Și chiar dacă această istorie sare uneori peste secole întregi, totuși este clar că folosirea oglin­zilor pentru întâlnirea cu spiritele defuncților a jucat un rol important încă de la începuturile umanității.
Informații legate de prac­ticile prezicerii apar încă din Vechiul Testa­ment. În prima carte a lui Sa­muel se spune că regele Saul i-a gonit pe toți pre­zicătorii din Israel, ordonând apoi să fie ucis oricine va face să apară vreun spirit. Iată însă că mai târziu, când a avut nevoie ca defunctul său mentor, regele Samuel, să-l îndrume într-o hotărâre pe care trebuia să o ia, Saul s-a deghizat și a mers la En-Dor, o localitate unde trăia o prezicătoare pe care a silit-o să cheme spiritul lui Samuel, conducătorul profet al lui Israel. "Atunci Saul a zis slujitorilor lui: «Că­utați-mi o femeie care să cheme morții, ca să mă duc s-o întreb». Slujitorii lui i-au zis: «Iată că în En-Dor este o femeie care cheamă morții». Atunci Saul s-a schimbat, a luat alte haine și a plecat cu doi oameni. Au ajuns la femeia aceea noaptea. Saul i-a zis: «Spune-mi viitorul chemând un mort și scoală pe cine-ți voi spune» (...). Femeia a zis: «Pe cine vrei să-ți scol?». Și el a răspuns: «Scoală-mi pe Samuel» (...). Femeia a zis lui Saul: «Văd o fiin­ță dumnezeiască sculându-se din pământ». El i-a zis: «Cum este la chip?». Și ea a răspuns: «Este un bătrân care se scoală și este învelit cu o mantie»". (I Samuel 27, 28)
Oare cum a făcut femeia din En-Dor să apară spiritul lui Samuel? Deși Biblia nu descrie metoda folosită, cu siguranță a apelat la o suprafață de apă sau un obiect strălucitor, pe care ar fi putut să apară o viziune. Procedeul nu ar fi izolat. Tot în Vechiul Testament se vorbește despre niște vase de argint folosite și pentru hrană, dar și ca oglinzi pentru profeții.

Tradiția șamanică

Antropologii care au studiat culturile și ritua­lu­rile tribale afirmă că, în cadrul lor, invocarea spi­ri­telor era făcută prin metode asemănătoare celor din Vechiul Testament.
În Siberia, de exemplu, șamanii Tungus foloseau oglinzi de cupru pentru a "che­ma spiritele". În limba lor, cuvântul "oglindă" deriva dintr-o rădăcină care desemna sufletul sau spiritul, oglinda fiind considerată recepta­cu­lul spiritului. Nenumărate studii rusești și occidentale au dovedit că șamanii erau capabili să vadă spiritele defunc­ților, concentrându-și privirea pe acele oglinzi de cupru. Scopul șamanului era să rezolve problemele vieții cotidiene cu care se confrunta întreaga co­mu­nitate - războaie, secetă, epidemii, dar și diferite alte probleme ale membrilor tribului.
Ca și în pasajul din Odi­seea în care Homer descrie viziunile lui Ulise, indienii pawnee din America de Nord citeau viitorul în picăturile de sânge. Când un membru al tribului omora un viezure, cel mai bătrân om din sat îl ju­puia în timpul nopții, văr­sându-i sângele într-un vas și apoi copiii erau îndemnați să-și contemple chipul în lu­ciul roșiatic al li­chi­dului. Dacă se ve­deau apărând cu părul alb, aceasta însemna că vor trăi până la bătrânețe. Dacă ima­ginea era întunecată și ne­clară, însemna că vor muri de boală. Dacă nu apărea niciun fel de imagine, copilul urma să fie ucis de mâna unui dușman.
La Fez, în Ma­roc, pentru chemarea spiritelor de­funcților e fo­losit până în ziua de astăzi un recipient plin cu apă. În Egipt, se ghicește curent în picăturile de cerneală, la fel cum Ulise ghicise în sânge. Dee Halde, un mare călător al secolului al XVIII-lea, care a ajuns până în China, po­ves­tește că pre­zi­cătorii taoiști ci­teau într-un vas cu apă eveni­mentele care urmau să agite imperiul. Tulușii din Africa ghi­ceau vii­to­rul într-un vas ce aparținea vră­jitorului, umplut cu apă ne­în­cepută.
Și în satele (nu neapărat izolate) din România se prac­tică identi­fi­carea, într-o gă­leată cu apă, a unui hoț sau cri­minal.
Într-o lucrare despre pro­prietățile plantelor medi­ci­nale, Richard Evans Schultes și Albert Hoffman, cei doi chi­miști care au des­co­perit LSD-ul, vorbesc despre un trib din vestul Americii care in­tră în legătură cu morții prin inter­mediul unei plante și al unei oglinzi. Cei care au vi­ziuni în oglindă con­sumă în prealabil cantități mari dintr-o plantă nu­mită iboga. Mem­brii tri­bu­lui Bwiti le-au povestit cer­ce­tătorilor cum com­binația din­tre acea plantă misterioasă și oglindă le "des­chide capul", astfel încât spi­ritul lor putea să ajungă în "țara morților".

Lămpile cu oglinzi

Subiectul spiritelor, in­vo­cat prin intermediul oglin­zilor, a aprins ima­ginația lite­rară și a altor culturi, în afară de cea gre­cească. Multe dintre po­veș­tile cuprinse în "O mie și una de nopți" de­scriu ex­pe­riențe oculte cu oglinzi. Să luăm drept exemplu po­vestea lui Ala­­din și a lămpii sale fer­me­cate. În ea nu se vorbește despre spiritele defunc­ților, ci de alt fel de apa­riții, numite "genii", niște entități extrem de bi­zare, care aveau capacitatea de a îndeplini dorințele celui care putea să le elibereze din lămpile unde erau ținute ca prizoniere.
Pe vremuri, exista o practică numită "lampado­mancie", care consta în cititul în lămpile de metal. Lăm­pile cu ulei din India deveneau niște oglinzi excelente, în clipa în care erau aprinse. La fel sunt și vechile oglinzi ale lămpilor cu gaz românești, menite să amplifice puterea flăcării. În vechile ri­tua­luri ale țiganilor din Ardeal, lampa cu oglindă din metal lustruit era folosită adesea în facerea și desfacerea vrăjilor.

Ghicitul în hidromel

Într-un manuscris celt datând din secolul al XII-lea, se povestește ceea ce i s-a întâmplat lui Lludd, rege al Bretaniei, atunci când a încercat să-i prindă pe dragonii pe care i-a văzut în luciul unui vas plin cu apă. Strigătul acestor dragoni era așa de cum­plit, încât "bărbații se albeau la față și își pierdeau pu­te­rile, femeile însărcinate avortau, băieții și fetele își pierdeau cunoștința, iar animalele, co­pacii, pă­mân­tul și apele deveneau sterile". Acești dragoni reprezentau o amenințare atât de mare pentru pământurile lui Lludd, încât acesta a fost constrâns să gă­sească o cale pentru a-i alun­ga. Sfătu­in­du-se cu fratele lui, regele Fran­ței, acesta i-a spus că acei dragoni pu­teau fi făcuți să apară în luciul unui vas cu hidromel și puteau fi prinși cu o bucată de mătase. "Vei arunca mătasea peste ei", i-a spus monarhul, "și îi vei închide într-un cu­făr de piatră pe care trebuie apoi să-l îngropi în locul cel mai sigur al regatului tău".
Lludd a făcut întocmai, reușind să-i prindă pe dragoni și să-i închidă pentru totdeauna în capcana de piatră.
Povestea lui Lludd dovedește conti­nuitatea istorică a miracolelor înfăptuite peste luciul unor vase de apă, așa cum se în­tâmplă și în scena din piesa lui Shakespeare, "Macbeth", în care trei vrăjitoare fac să apară viziuni în vapori fier­binți.
Evul Mediu avea și el ritualuri distincte, me­nite să dezlege cu ajutorul spiritelor, pentru a ob­ți­ne infor­ma­ții ne­cu­nos­cute până atunci. Cei care ve­­deau spiritele pe a­tunci erau băieții tineri. Procedeul prin care erau che­mate făceau parte din mijloa­cele medicinii epo­cii și nu este exclus ca înșiși medicii să se fi fo­losit de el. În opera sa capi­ta­lă, "Faust", Goethe men­­țio­nează unele din­tre aceste tehnici. Găsim acolo me­tode de folosire a oglin­zilor care permit demas­ca­rea hoților, expe­rien­țe extrapolare, stabilirea diag­nosticelor mala­diilor, ba chiar o metodă care permite aducerea a nouă spirite prin intermediul unui pahar umplut cu apă de izvor.

Când agentul 007 se uita în oglindă

Dar povestea cea mai fascinantă a viziu­ni­lor re­a­lizate în oglinzi îi apar­ține unui englez pe nume John Dee, un erudit al epocii elisa­be­ta­ne. Născut în 1527, la Londra des­co­peră din copilărie plă­ce­rea stu­diului, dar și a in­ven­­țiilor diver­se, ju­rând că își va con­sa­cra întreaga via­ță cer­cetării și cărților. Ar­doarea sa a fost re­com­pensată. La no­­uăsprezece ani, preda deja în mai mul­te uni­ver­si­tăți, mai ales în Fran­ța, un­de nume­roasele sa­le ex­cen­tricități erau apreciate mai mult chiar decât studiul fizicii și al matematicii în care excela.
Reputația sa nu putea fi însă judecată de nimeni, având în vedere că încă de la vârsta de douăzeci de ani, era considerat în lumea întreagă drept un savant de renume și un expert în tehnicile maritime. A scris o lucrare de matematici care a devenit celebră, un tratat despre Euclid, și a inventat un aparat care le permitea marinarilor să descifreze hărțile maritime. Spre apogeul vieții, regina Elisabeta l-a angajat ca agent secret. Se spune că era fascinată de privirea lui Dee, care era poreclit "Ochi". De aceea, când semna mesajele secrete pe care le adresa reginei, desena două cercuri alăturate, care reprezentau ochii săi, urmate de un semn asemănător cu cifra 7. Semnătura sa semăna deci cu 007, codul lui James Bond, un agent secret al timpurilor moderne, aflat în slujba curții regale a Angliei...
În timp ce studia unele obiecte aduse de spanioli din Mexic, Dee a descoperit o oglindă din chih­lim­bar, care părea că fusese folosită de azteci în scopuri divinatorii. A fost surprins când a observat că ea îi permitea să obțină viziuni de na­tură transcendentală și, în scurt timp, a folosit-o în sluj­ba reginei, care nu a ezitat să meargă într-o noapte în laboratorul lui de alchimie, pentru a intra în legătură cu spiritele înaintașilor încoronați. Dar, în ciuda rolului pe care l-a jucat pe lângă regină, și a reputației sale aca­de­mice, oamenii din Londra l-au considerat totdeauna un vrăjitor. Într-o zi, în timp ce era plecat într-o că­lătorie în afara țării, casa sa a fost luată cu asalt și incendiată. Se spune că, din locul în care se găsea, Dee a văzut incendiul care îi mistuia casa și cărțile în oglinda sa de chihlimbar de care nu se despărțea niciodată. În locuința distrusă, Dee ame­na­jase o cameră specială, unde chema spiritele prin inter­me­diul oglin­zii azte­ce, con­semnând apoi viziunile pe care le avusese, într-un ma­nus­cris lung și de­ta­liat, din care o parte a su­pra­vie­țuit, printr-o mi­nu­ne, până în zi­lele noas­tre. În el sunt descrise în amănunt spi­ri­tele care apă­reau mai întâi pe luciul oglinzii, ieșind apoi din ea în văz­duh. Invocarea spi­ri­telor n-a fost totuși sin­gu­rul scop al lui John Dee. Acest mare om de știință se folosea de tot ce îi stătea în putință pen­tru a a­jun­ge la Dum­ne­zeu. El spera că, prin co­municarea cu în­gerii, va reuși să-i reu­nească pe ca­to­lici și pe pro­testanți într-o sin­gu­ră re­ligie creș­tină, cea a dra­gostei uni­ver­sale. Cu toate că auto­ritățile celor două biserici l-au ame­nințat de multe ori că va fi judecat pen­tru ere­zie, Dee a continuat să vor­beas­că în mod pu­blic des­pre aceste întâl­niri ale sale cu în­gerii, prin inter­me­diul oglinzii az­tece. După moar­tea reginei Elisa­beta, a fost în­de­părtat de la Curte și a murit, aproape în sărăcie, la Mortlake, în Surrey, în 1608. După moar­tea sa, un ma­nuscris prețios în care prezenta tehnicile ob­ținerii viziunilor în oglin­dă a dispărut vreme de câteva zeci de ani. Printr-un miracol, a reapărut într-un magazin de pește din Londra, unde era folosit ca ambalaj. Soarta lui ar fi fost, fără îndoialăm dra­matică, dacă un erudit n-ar fi descoperit, din pură întâmplare, că păstrăvul pe care îl cumpărase era învelit într-un manuscris.