S-au golit străzile Gălbinaşiului. Au pornit şi din alte sate apropiate, spre cimitirul Buzăului. Oficialităţile comunei, dar şi de la Bucureşti, de la minister. Foarte mulţi, însă, au fost copii. Copii îmbrăcaţi frumos, cu cămaşă albă, pieptănaţi îngrijit, aşa cum vin de obicei şi la şcoală. S-au strâns fără să-i oblige nimeni. Sobri, uniţi într-un pelerinaj al tăcerii, în acel februarie friguros, cu ninsori ce nu conteneau să cadă din cer. Veneau toţi să-i fie alături "Domnişoarei". Domnişoara lor, căreia nu i-a fost îngăduit să fie fericită decât câţiva ani, într-o iubire târzie...
De ce plânge? Cei foarte mici nu pricepeau prea bine. Dar simţeau, cumva. Se apropiau de Domnişoară şi o cuprindeau cu braţele lor subţirele. Fără cuvinte. O prindeau de mână, cu mânuţele lor. Iar Domnişoara le zâmbea cu ochii în lacrimi, păşind mai departe, lângă sicriul ce-i purta bărbatul spre groapă. "Am continuat să zâmbesc, deşi sufletul meu nu contenea să plângă. Recunosc, am avut după aceea o cădere. Am stat închisă în casă şi nu-mi mai venea să trăiesc. Copiii m-au salvat. Cu ei nu ai voie să fii trist, nu ai voie să abandonezi niciodată...".
Elena Dogaru este una din cele mai preţuite învăţătoare din zona Buzăului. Au tânjit de dor după ea generaţii la rând de şcolari, împrăştiaţi azi prin toată lumea. Deşi soţul ei a murit doar de câţiva ani, localnicii din satele Tăbărăşti şi Gălbinaşi nu încetează să-i spună "Domnişoara". Cumva cu "D" mare, cu respect şi pietate parcă, ca şi cum ar vorbi de o sfântă. Aşa o ţin minte toţi, încă de când avea 19 ani şi s-a întors în satul natal, dăruindu-şi întreaga iubire copiilor. O femeie de care-şi amintesc cu recunoştinţă, după zeci de ani, oameni ajunşi "mari", prin alte colţuri ale pământului. Foşti învăţăcei, ce încă o mai caută să îi ceară sfaturi de viaţă sau să îi mulţumească. Pe fiecare l-a ajutat, cândva. Şi nu puţini sunt cei care azi o numesc "o a doua mamă".
Ursuleţul de pluş
Domnişoara s-a născut în satul unde a predat toată viaţa. A făcut şcoala primară în aceeaşi casă cu două odăi, unde e şi azi dăscăliţă. La rândul ei, a fost foarte legată de învăţătoarea din copilărie, Bădescu Victoria, care avea să-i marcheze destinul. "Această domnişoară Victoriţa i-a fost învăţătoare şi mamei, apoi mie şi fratelui meu mai mic. Toţi din casă am făcut cu ea. O frumuseţe de femeie, modelul actriţelor de cinema din anii '30. Minionă, subţirică, tunsă franţuzeşte, mereu foarte elegantă şi sensibilă, ţi-era drag s-o priveşti. Parcă trăia doar pentru noi. Ne dăruia tot, toate gulerele ei de blană erau cozile noastre la serbări... Mereu am vrut să fiu ca ea. Am fost foarte săracă. Crescută mai mult de tată, că mama mereu a fost foarte bolnavă. Desculţă am umblat toată copilăria mea. Doar de Paşte, tata îmi cumpăra câte o pereche de tenişi albi. Atât. Trebuiau să mă ţină până la Paştele următor. În toată copilăria, eu n-am avut decât o singură jucărie, de la o verişoară din oraş, care o dăduse altei verişoare şi apoi a ajuns la mine: un ursuleţ de pluş maron, cu ochişori din mărgele. În clasa a III-a, tata mi l-a luat şi l-a dat altei verişoare, lucru care mi-a produs o mare suferinţă. Din primul salariu de învăţător asta mi-am cumpărat mai întâi: un ursuleţ de pluş. Îl am şi astăzi acolo, în casa părintească. Un ursuleţ de pluş şi nişte pantofi. Îmi amintesc ca ieri clipa când am scos prima pereche de pantofi din cutie şi mi i-am pus în picioare. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva decât învăţătoare".
Cruciada
Iubire prin testament
S-a întâmplat aşa: Elena avea o prietenă foarte bună, care s-a străduit s-o ajute să treacă peste tristeţea nenorocirilor din familie. Tot ea a încurajat-o să-şi găsească un soţ, spunându-i mereu că niciodată nu e prea târziu pentru fericire. "Eram nedespărţite. Ea era ingineră, o fată atât de bună, de înţeleaptă... Rare prietenii ca între noi..." Era căsătorită şi avea un copil, Adrian, care-i fusese cândva elev Domnişoarei. Băiatul a murit la 18 ani, de o leucemie galopantă. În doar trei zile s-a stins. Din cauza traumei, în scurt timp a murit şi mama, tot de cancer. O altă pierdere grea din viaţa Domnişoarei... Ei bine, cu câteva zile înainte de a muri, prietena a sunat-o şi i-a spus: "Elena, aş dori tare mult ca tu să te măriţi cu soţul meu şi să fii fericită...". La început, a crezut că aiurează din cauza bolii. Dar i-a spus dorinţa ei şi bărbatului. Şi încă altor câtorva persoane. Parcă anumit, ca să se ţină minte.
"Nu mi-a venit să cred. Eu îi cunoşteam pe amândoi, niciodată nu m-aş fi gândit la aşa ceva. Doamne fereşte! Apoi, cumva ca o întărire a acestei dorinţe a ei, s-au întâmplat şi alte fapte stranii. La ceva timp după moartea prietenei mele, o fotografie a căzut din bibliotecă, de aici, de pe raftul ăsta. Era o poză mare, înrămată, cu băiatul lor, Adrian. A căzut cu faţa în jos şi a sărit din ramă, s-a desfăcut. Pe spatele pozei scria aşa: «Gigi, însoară-te cu Elena şi fii fericit. Eu sunt fericită lângă Adrian al nostru»...". Au trecut apoi trei ani, până când Domnişoara s-a întâlnit, din întâmplare, cu soţul prietenei mult iubite. Într-un magazin pentru pisici din Buzău. Iubeau amândoi animalele. Au vorbit puţin, apoi iarăşi s-au întâlnit. Şi într-o zi şi-au dat seama că le era bine să stea împreună. Aşa.
Patru ani pentru eternitate
"Vă rog, nu vă gândiţi la ceva necuviincios. A fost atât de curat, de sincer... Mereu m-am gândit, Doamne, ce mult a putut să mă iubească fata asta, chiar şi dincolo de moarte... Ne-am căsătorit, aşa cum a prezis ea. Am trăit patru ani lângă acest om, cât nu trăiesc alţii într-o viaţă. Am fost fericită. Fericită, cu adevărat! Am călătorit, am ieşit împreună, ne întâlneam cu prieteni... Nu ne-am certat nicio clipă. Nu-mi venea să cred că mai pot trăi aşa ceva, la aproape 50 de ani. Şi am fost mândră că puteam să-l fac fericit pe bărbatul meu. Mândră! Se vedea pe el o schimbare, chiar şi fizic, după atâtea necazuri. Era economist, veneau colegii lui la mine şi-mi sărutau mâna: «Doamnă, ce i-aţi făcut? L-aţi întinerit cu zece ani!...» O armonie deplină era între noi. Şi-n fiecare zi mă rugam la Dumnezeu să nu se strice, să nu se mai termine...".
A fost ca un trăsnet, îşi aminteşte. În ianuarie 2009, a aflat că soţul ei are cancer. Nu i-a spus. Era puternic, vesel, plin de viaţă. În numai trei săptămâni devenise ca un schelet. A murit în braţele ei, în casa aceasta. A vorbit cu ea până aproape de clipa morţii. Patru ani şi câteva luni i-a fost îngăduit să fie fericită. "Patru ani, în care am trăit cât au trăit alţii într-o viaţă...". Acum e iarăşi singură. Cu două pisici, într-o casă pustie. Şi, uneori, în nopţi târzii, i se pare că întrezăreşte ceva din sensurile lumii. "Că ceea ce se întâmplă se-ntâmplă şi nu are rost să te întrebi de ce." Sunt cauze tainice, pe care mintea omenească nu e încă pregătită să le desluşească. După asemenea pierderi, poate va veni iarăşi ceva bun. Şi Domnişoara găseşte încă putere să zâmbească. După ce i-a văzut atunci pe copii adunaţi în cimitir, la mormânt, a hotărât că nu trebuie să se dea bătută. "Nu trebuie să mă plâng. Am avut o viaţă bună, fiindcă am fost iubită. Şi nu regret nimic. Poate doar că nu m-a hărăzit Dumnezeu să am şi eu un copil al meu. Poate că plătim nişte păcate vechi, ale înaintaşilor noştri. Nu am avut copii, dar am copii până la capătul pământului. Sute şi sute de copii. Acum îmi e dor de ei. De toţi. Abia aştept să merg iarăşi la şcoală. Fiindcă ştiu că şi lor le este dor de mine".
Definiţia unui om frumos
* "Este un un model pentru mine. De copilă mi-am dorit să fiu educatoare, la fel ca ea. Îi admiram corectitudinea, voinţa, felul în care ni se dedica total, sacrificându-şi viaţa personală. Ne iubea pe toţi treizeci, la fel de mult. În afară de doi-trei, toţi din clasa noastră am făcut studii superioare. Datorită ei veneam cu drag la şcoală. Şi azi o mai vizitez, o sun. Domnişoara mea nepreţuită... Ca o a doua mamă mi-a fost".
Andreea Alexandru, 24 de ani, educator în Buzău, masterand la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
* "Da, o a doua mamă. Ne-a fost alături, ne-a încurajat, ne-a învăţat să fim oameni adevăraţi. M-a ajutat să scap de o timiditate teribilă, pe care-o aveam la intrarea în şcoală. Ţin minte că la sfârşitul clasei a patra, eram pe o scenă la serbare, mă uitam la Domnişoara şi, brusc, am început să plâng. Parcă se termina lumea, să mă despart de ea. Păstrez şi azi legătura cu dânsa, şi eu, şi mama. Uneori o sun doar ca să îi mulţumesc. Să-i mulţumesc pentru tot ce sunt acum".
Bardaş Iulia, 19 ani, studentă la Litere, Facultatea de Engleză-Germană, Constanţa
* "Domnişoara este definiţia omului frumos. Acolo, în şcoala din Tăbărăşti, am învăţat să iubesc şi altceva în afară de familie. Şi asta am învăţat de la Domnişoara. Este un om în faţa căruia mă înclin, un om căruia îi datorez tot ce sunt astăzi. Un om care mă face să vibrez... Un OM, în adevăratul sens al cuvântului!".
Sorina Diaconescu, 27 de ani, absolventă de Cibernetică, programator la Infosys Lodestone, Bucureşti)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
