Bătrânii mei

Arderi

Obişnuiam să-mi petrec vacanţele la bunici, într-un sat de câmpie cu case frumos ordonate de-a lungul uliţelor, cu oameni gospodari şi cu poveşti de spus pe laviţă, în faţa casei, la ceas de seară. Când ajungeam acolo, fetiţa educată, sfioasă şi cuminte, de oraş, se transforma în copilul rebel de ţară, cu pozne şi trăsnăi. De la îmblânzirea găinilor la săritul gardurilor, urcatul în copaci, îngheţarea apei pe trotuare, săritul în vârful paturilor frumos aranjate, le făceam pe toate. Era o veselie să le dau de mâncare ani­ma­lelor, să caut ouăle prin cuibare, să mă joc cu păsăretul curţii, să ies în în­tâmpinarea vacilor şi a gâştelor, seara, când se întorceau de pe imaş, să merg cu bunica după apă.
Astăzi, satul şi-a schimbat înfă­ţi­şarea şi oamenii. Străzile au fost asfaltate, marcate cu indicatoare de limitare a vitezei, cu panouri de "sens unic", cu treceri de pietoni, cu borne kilometrice. Bătrânii lui au murit, unul după altul... S-au stins pe rând, lumânări care au ars, unele intens, până la capăt, altele cu pâlpâiri din ce în ce mai slabe, iar altele stinse ca suflate de o adiere bruscă de vânt. Nană Nuţă, nană Tiţă, nană Marişcă, nană Sîlvie, nană Aurică, baci Vian, baci Ghiuriţă, Emil, Petrică - sunt tot atâtea nume sonore ale copilăriei mele. Vecini, cunoştinţe, oameni vechi. Oameni din trecut. Acum, toţi îşi dorm somnul de veci în cimitirul satului. În locuri neştiute de mine. Dar trăiesc în amintirea mea, undeva, acolo, aureolaţi de lumina copilăriei.
S-au schimbat vremurile, m-am schimbat şi eu. Încerc să mă regăsesc, să regăsesc copilul care eram, străbătând curtea casei bătrâneşti, acum lipsite de zarva păsăretului terestru, dar animată de triluri de vrăbiuţe şi de explozie de lalele şi lăcrămioare. Dau fuga în uliţa devenită stradă, la primul sunet de bici care altădată vestea sosirea ciurdelor de la câmp. Alerg pe urmele copilăriei până la colţul uliţei, aştep­tân­du-mă să zăresc venind vacile... Dar, probabil, au­zul mi-a jucat feste, pentru că nicio vacă nu-şi face apariţia pe asfaltul cel nou. Inspir cu jind mi­rosul de porumb depozitat în co­şara de lângă uli­ţă a vecinilor, par­curg trotuarul pe care de atâtea ori mergeam în întâmpinarea bunicii, care se întorcea cu bidoanele pline cu apă de la fântână.Fără mugetele vitelor care umpleau străzile seară de seară, la ora 7, satul pare pustiu. Scăl­dat în lumina caldă a serii, pare tăcut şi străin. Mă întorc pe acelaşi drum, tulburată şi nos­talgică, agăţându-mă de un colţ de trecut, căruia nu vreau să-i dau drumul, de care mai vreau să ţin olecuţă. Cât să-mi treacă dorul. Şi în acel colţ de trecut sunt vii şi umplu uliţa bătrânii sa­tu­lui. Bătrânii mei.

GABRIELA L. - Oradea