Domnișoara

Bogdan Lupescu
Nimeni n-a mers la școală în ziua aceea.

S-au golit străzile Gălbinașiului. Au por­nit și din alte sate apropiate, spre cimitirul Buzăului. Ofi­cialitățile comunei, dar și de la București, de la mi­nister. Foarte mulți, însă, au fost copii. Copii îm­br­ăcați frumos, cu cămașă albă, pieptănați îngrijit, așa cum vin de obicei și la școală. S-au strâns fără să-i oblige nimeni. Sobri, uniți într-un pelerinaj al tăcerii, în acel februarie friguros, cu ninsori ce nu conteneau să cadă din cer. Veneau toți să-i fie alături "Domnișoarei". Domnișoara lor, căreia nu i-a fost îngăduit să fie fericită decât câțiva ani, într-o iubire târzie...
De ce plânge? Cei foarte mici nu pricepeau prea bine. Dar simțeau, cumva. Se apropiau de Dom­nișoară și o cuprindeau cu brațele lor subțirele. Fără cuvinte. O prindeau de mână, cu mânuțele lor. Iar Domnișoara le zâmbea cu ochii în lacrimi, pășind mai departe, lângă sicriul ce-i purta bărbatul spre groapă. "Am continuat să zâmbesc, deși sufletul meu nu contenea să plângă. Recunosc, am avut după aceea o cădere. Am stat închisă în casă și nu-mi mai venea să trăiesc. Copiii m-au salvat. Cu ei nu ai voie să fii trist, nu ai voie să abandonezi niciodată...".
Elena Dogaru este una din cele mai prețuite învățătoare din zona Buzăului. Au tânjit de dor după ea generații la rând de școlari, împrăștiați azi prin toată lumea. Deși soțul ei a murit doar de câțiva ani, localnicii din satele Tăbărăști și Gălbinași nu încetează să-i spună "Domnișoara". Cumva cu "D" mare, cu respect și pietate parcă, ca și cum ar vorbi de o sfântă. Așa o țin minte toți, încă de când avea 19 ani și s-a întors în satul natal, dăruindu-și întrea­ga iubire copiilor. O femeie de care-și amintesc cu recunoștință, după zeci de ani, oameni ajunși "mari", prin alte colțuri ale pământului. Foști în­vățăcei, ce încă o mai caută să îi ceară sfaturi de viață sau să îi mulțumească. Pe fiecare l-a ajutat, cândva. Și nu puțini sunt cei care azi o numesc "o a doua mamă".

Ursulețul de pluș

Zilele de Paște abia au trecut și au fost cam triste. Tot singură, cu cele două pisici, Flori și Sheeba... Dar acum Domnișoara zâmbește. O fe­meie incapabilă să nu zâmbească mereu, să-și amin­tească de partea luminoasă a vieții. Zâmbește cu ochii, cu tot chipul, detașată parcă de orice murmur al lumii. În sufrageria sa din Buzău e liniște. Și miroase a ceai. E casa unde a trăit cu fostul soț, curățată azi de orice amintire ce i-ar putea pricinui tristeți. Fotografiile au fost ascunse în cutii. Orice obiect din trecut a dispărut. O bibliotecă în fundal, cu cărți parcă încremenite în rafturi. Două fotolii. O canapea. Atât. Și femeia asta subțirică, tunsă scurt și îmbrăcată tinerește, ce zâmbește cu jenă la orice vorbă de laudă.
Domnișoara s-a născut în satul unde a pre­dat toată viața. A făcut școala primară în aceeași casă cu două odăi, unde e și azi dăscăliță. La rândul ei, a fost foarte legată de învățătoarea din copilărie, Bădescu Victoria, care avea să-i marcheze destinul. "Această domnișoară Victorița i-a fost învățătoare și mamei, apoi mie și fratelui meu mai mic. Toți din casă am făcut cu ea. O frumusețe de femeie, modelul actrițelor de cinema din anii '30. Minionă, subțirică, tunsă franțuzește, mereu foarte elegantă și sensibilă, ți-era drag s-o privești. Parcă trăia doar pentru noi. Ne dăruia tot, toate gulerele ei de blană erau cozile noastre la serbări... Mereu am vrut să fiu ca ea. Am fost foarte săracă. Crescută mai mult de tată, că mama mereu a fost foarte bolnavă. Desculță am umblat toată copilăria mea. Doar de Paște, tata îmi cumpăra câte o pereche de teniși albi. Atât. Trebuiau să mă țină până la Paștele următor. În toată copilăria, eu n-am avut decât o singură jucărie, de la o verișoară din oraș, care o dăduse altei verișoare și apoi a ajuns la mine: un ursuleț de pluș maron, cu ochișori din măr­gele. În clasa a III-a, tata mi l-a luat și l-a dat altei veri­șoare, lucru care mi-a produs o mare su­ferință. Din primul salariu de învățător asta mi-am cumpărat mai întâi: un ursuleț de pluș. Îl am și as­tăzi acolo, în casa părintească. Un ursuleț de pluș și niște pan­tofi. Îmi amintesc ca ieri clipa când am scos prima pereche de pantofi din cutie și mi i-am pus în pi­cioa­re. Niciodată nu mi-am dorit să fiu altceva de­cât învățătoare".

Cruciada

La întoarcerea în sat, bătrânii îi spuneau "săru' mâna" fiindcă era învățătoare, iar ea le spunea "să­ru' mâna", fiindcă îi respecta. A început apoi ofen­siva uluitoare a acestei fete tinere, de a pătrunde în inima celor mici. La numai două-trei luni de la în­ceperea școlii, părinții nu-și mai recunoșteau odraslele. Deve­neau mai cuminți și afec­tuoși, mai res­pon­sabili și "înțelepți", cumva, în toate ges­turile lor. Prichin­deii știau lu­cruri ca­re îi uimeau. Când le în­vățaseră? Lu­mea a început să vor­bească de-un anu­mit "har" al Dom­ni­șoarei. Unii copii de­veniseră mai atașați de școa­lă chiar decât de pro­pria ca­să. Abia aș­teptau să pornească diminețile în­tr-acolo. Domni­șoa­ra îi ducea în dru­meții pe lângă sat, plantau împreună pomi, grădină de le­gu­me... Le vorbea de na­tură, de patrie. Îi punea să închidă ochii și să "vadă" cu ochii minții locurile și oamenii des­pre care citea. Călă­­to­reau cu ochii închiși, de la Buzău în sus, prin munți, până la Brașov și Bicaz, spre Ceahlău și Munții Bu­covinei. "Daaa, văd Ceahlăul! E mare, e uriaș!...", striga câte un petic din ultima bancă. Și toți îl vedeau. Plângeau împreună citind "Puiul" sau "Moartea căprioarei"... O țineau de mână în timp ce citea și-o rugau ca fiul prepeliței să nu moară. Toate le făceau împreună. Deseori, ea venea acasă doar seara, obosită. "S-a măritat" cu școala asta micuță de pe ulița plină de praf a Tăbărăștiului, dăruindu-i tot timpul ei, tot ce avea mai bun. Fiindcă așa este ea. Fiindcă i-a plăcut să facă asta. Deși, în toți acești ani, viața ei personală a fost un lung șir de suferințe. Toți cei din familie i-au murit, unul după altul. Tată, unchi, mătuși, mamă... Morți timpurii, fulgerătoare. Cancer, cel mai des. Oameni foarte dragi, pe care i-a îngrijit și i-a îngropat sin­gură. Zâmbește stins: "Ani la rând, am fost cioclu pentru toată familia. I-am îngrijit, fiindcă nu avea cine să o facă. Se îmbolnăveau pe rând și rămâneau singuri. Toate pomenile tot eu le-am făcut. Singură. Așa mi-am chel­tuit toți banii. Nu știu, așa sunt eu, credin­cioa­să, mi-a plăcut să păstrez obiceiurile astea vechi în familie. Eu «mă satur», când dau de pomană. Chiar dacă nu mănânc eu, îmi face extraordinar de bine să dau altora. Dar prea mulți morți am avut. La un moment dat, nici nu mai știam de când fac pomeni și pentru cine mai fac. Nu mai aveam lacrimi. Tot copiii m-au ajutat. Fiindcă mergeam la școală și acolo trebuia să zâmbesc...".

Iubire prin testament

În acest lung doliu, n-a mai îndrăznit să se gân­dească la un bărbat. Și-a ocupat viața cu școala, cu studiul, pentru a nu lăsa gândurile negre să o copleșească. Elena Dogaru a absolvit două facultăți, cu note excepționale. Diplomele sale în Psihologie, apoi în Științele Educației au făcut-o să fie propusă la câteva slujbe mai bănoase, la oraș, dar ea a ales să nu plece. "Nici în ruptul capului nu renunț la meseria de învățător", a spus. Și zice și acum. Și to­tuși, anii treceau, iar ea, tot singură... Acel Gheor­ghe Dogaru a apărut în viața ei ca o lumină. Chiar când se gândea că va îmbrătrâni fără nimeni, într-o casă a umbrelor. Nu mai spera, nu cre­dea că așa ceva i se mai poate întâmpla. O in­cre­dibilă poveste de dra­goste, ce nu-ți poate apărea decât o dată în viață. Ca o răsplată pentru toate su­fe­rințele. Ca un mare dar de la Dum­ne­zeu.
S-a întâmplat așa: Elena avea o pri­etenă foarte bu­nă, care s-a străduit s-o ajute să trea­că peste tristețea ne­no­rocirilor din fa­milie. Tot ea a în­cu­ra­jat-o să-și gă­seas­că un soț, spu­nându-i mereu că niciodată nu e prea târziu pentru feri­cire. "Eram ne­des­părțite. Ea era in­gi­neră, o fată atât de bună, de în­țe­leap­tă... Rare prie­tenii ca între noi..." Era că­să­­to­rită și avea un co­pil, Adrian, ca­re-i fu­se­se cândva elev Dom­ni­șoarei. Băiatul a mu­rit la 18 ani, de o leu­ce­mie galo­pantă. În doar trei zile s-a stins. Din cauza traumei, în scurt timp a murit și mama, tot de cancer. O altă pierdere grea din viața Dom­nișoarei... Ei bine, cu câteva zile înainte de a muri, prietena a sunat-o și i-a spus: "Elena, aș dori tare mult ca tu să te măriți cu soțul meu și să fii fericită...". La început, a crezut că aiurează din cauza bolii. Dar i-a spus dorința ei și bărbatului. Și încă altor câtorva persoane. Parcă anumit, ca să se țină minte.
"Nu mi-a venit să cred. Eu îi cu­noșteam pe amândoi, nicio­da­tă nu m-aș fi gândit la așa ceva. Doamne ferește! Apoi, cumva ca o întărire a acestei dorințe a ei, s-au întâmplat și alte fapte stra­nii. La ceva timp după moartea prietenei mele, o fotografie a căzut din bibliotecă, de aici, de pe raftul ăsta. Era o poză mare, înrămată, cu băiatul lor, Adrian. A căzut cu fața în jos și a sărit din ramă, s-a desfăcut. Pe spa­te­le pozei scria așa: «Gigi, în­soară-te cu Elena și fii fericit. Eu sunt fericită lângă Adrian al nostru»...". Au trecut apoi trei ani, până când Domnișoara s-a în­tâl­nit, din întâmplare, cu soțul prietenei mult iu­bite. Într-un magazin pentru pisici din Buzău. Iubeau amândoi animalele. Au vorbit puțin, apoi iarăși s-au întâlnit. Și într-o zi și-au dat seama că le era bine să stea împreună. Așa.

Patru ani pentru eternitate

"Vă rog, nu vă gândiți la ceva necu­viin­cios. A fost atât de curat, de sincer... Mereu m-am gândit, Doamne, ce mult a putut să mă iubească fata asta, chiar și dincolo de moar­te... Ne-am căsătorit, așa cum a prezis ea. Am trăit patru ani lângă acest om, cât nu trăiesc alții într-o viață. Am fost fericită. Fericită, cu adevărat! Am călătorit, am ieșit împreună, ne întâlneam cu prieteni... Nu ne-am certat nicio clipă. Nu-mi venea să cred că mai pot trăi așa ceva, la aproape 50 de ani. Și am fost mândră că puteam să-l fac fericit pe bărbatul meu. Mândră! Se vedea pe el o schimbare, chiar și fizic, după atâtea necazuri. Era economist, veneau co­legii lui la mine și-mi să­rutau mâna: «Doam­nă, ce i-ați făcut? L-ați întinerit cu zece ani!...» O armonie deplină era între noi. Și-n fiecare zi mă rugam la Dumnezeu să nu se strice, să nu se mai termine...".
A fost ca un trăsnet, își amintește. În ianuarie 2009, a aflat că soțul ei are cancer. Nu i-a spus. Era puternic, vesel, plin de via­ță. În numai trei săptămâni devenise ca un schelet. A murit în brațele ei, în casa aceasta. A vorbit cu ea pâ­nă aproape de clipa morții. Patru ani și câteva luni i-a fost îngăduit să fie fe­ricită. "Patru ani, în care am trăit cât au trăit alții în­tr-o viață...". Acum e iarăși singură. Cu două pisici, într-o casă pustie. Și, uneori, în nopți târzii, i se pare că întrezărește ceva din sensurile lumii. "Că ceea ce se întâmplă se-ntâm­plă și nu are rost să te în­trebi de ce." Sunt cauze tai­nice, pe care mintea ome­nească nu e încă pre­gătită să le deslușească. După asemenea pierderi, poate va veni iarăși ceva bun. Și Domnișoara gă­seș­te încă putere să zâm­beas­că. După ce i-a văzut atunci pe copii adunați în cimitir, la mormânt, a hotărât că nu trebuie să se dea bătută. "Nu trebuie să mă plâng. Am avut o viață bună, fiindcă am fost iu­bită. Și nu regret nimic. Poate doar că nu m-a hă­răzit Dumnezeu să am și eu un copil al meu. Poate că plătim niște păcate vechi, ale înaintașilor noștri. Nu am avut copii, dar am copii până la capătul pământului. Sute și sute de copii. Acum îmi e dor de ei. De toți. Abia aștept să merg iarăși la școală. Fiindcă știu că și lor le este dor de mine".

Definiția unui om frumos

* "Este un un model pentru mine. De copilă mi-am dorit să fiu edu­­catoare, la fel ca ea. Îi admi­ram corec­ti­tu­di­nea, vo­ința, felul în care ni se de­dica to­tal, sacri­fi­cându-și viața perso­na­lă. Ne iubea pe toți treizeci, la fel de mult. În afară de doi-trei, toți din cla­sa noastră am făcut studii su­pe­rioare. Datorită ei ve­neam cu drag la școa­lă. Și azi o mai vizitez, o sun. Domnișoara mea neprețuită... Ca o a doua ma­mă mi-a fost".
Andreea Alexandru, 24 de ani, educator în Buzău, mas­­te­rand la Facultatea de Psi­hologie și Științele Educației


* "Da, o a doua mamă. Ne-a fost alături, ne-a încurajat, ne-a învățat să fim oameni adevărați. M-a ajutat să scap de o timiditate teribilă, pe care-o aveam la in­tra­rea în școală. Țin minte că la sfâr­șitul clasei a patra, eram pe o scenă la serbare, mă ui­tam la Domnișoara și, brusc, am început să plâng. Parcă se termina lumea, să mă despart de ea. Păstrez și azi legătura cu dânsa, și eu, și mama. Uneori o sun doar ca să îi mulțumesc. Să-i mul­țu­mesc pentru tot ce sunt acum".
Bardaș Iulia, 19 ani, studentă la Litere, Facultatea de Engleză-Germană, Constanța

* "Domnișoara este definiția omului frumos. Aco­lo, în școala din Tăbărăști, am învățat să iubesc și alt­ce­va în afară de familie. Și asta am învățat de la Dom­­nișoara. Este un om în fața căruia mă înclin, un om căruia îi datorez tot ce sunt astăzi. Un om care mă fa­ce să vibrez... Un OM, în adevăratul sens al cuvân­tului!".
Sorina Diaconescu, 27 de ani, absolventă de Cibernetică, programator la Infosys Lodestone, București)